Mai scutiţi-mă cu plantatul copacilor

M-am săturat deja de campania asta cu plantarea copacilor. N-are nimic consistent în ea. Mai scutiţi-ne! Am plantat copaci în viaţa mea. Zeci. Şi nu la îndemnuri ecologiste şi alarmiste. Că pierim, că n-o să mai avem aer. Poate că-i adevărat, dar atunci problema sigur nu se rezolvă cu un amărât de copac plantat într-un parc.
Să plantezi copaci nu e un gest de înaltă elevaţie sufletească. Nici un prilej de meditaţii patetico-filosofice. „Acela nu e om adevărat care n-a plantat un pom în viaţa lui.” Şi dacă a plantat mai mulţi? E ca Mihaela Tatu, de n ori... femeie sau bărbat? După caz. Baliverne, oameni buni. Nu e nici prilej de spectacol politic. Ce, dacă un politician a pus un copac în pământ îi creşte nivelul de bun-simţ sau i se trezeşte conştiinţa? Ştiţi prea bine că dacă i se spune de către consilierul de imagine că această acţiune îi aduce prejudicii de imagine, a doua zi, respectivul om politic s-ar lepăda de toate pădurile şi de toate livezile. Cu blesteme! Şi de toate cazmalele care au făcut posibilă nenorocirea.
Mai merg tot felul de vedete şi, chipurile, vor să planteze un copac. Groapa e gata făcută (de altul), iar respectivii iau o lopată proaspăt cumpărată de la Praktiker şi azvârl de două-trei ori pământ peste rădăcină. Apoi gata. Egal cu zero. Să plantezi copaci e corvoadă, nu distracţie. Nu se plantează unul, aşa, pentru liniştirea conştiinţei ecologice. Dacă eşti serios cu treaba asta, când termini vei fi asudat şi nu vei mai şti prea exact câţi copaci ai plantat. Vei avea băşici în palme, de la efort, şi vei fi sătul de muncă.
Demonstraţiile astea ieftine de amor pentru muma natură sunt un fel de înot în cada din baie. Hai la râu, frate-miu. Ia cazmaua pe umăr şi treci în pădure, unde se plantează puieţii, de exemplu. Fă treaba asta de dimineaţa de la ora 8-9, până după-amiaza pe la 5. În deplin anonimat. Sau du-te în grădină, când pământul e tare ca piatra, şi plantează vreo 10 pruni. Dar vezi că gropile nu tre’ să fie mai mici de 30 cm. Apoi nu uita să îi uzi în fiecare zi, dacă e secetă, până prind rădăcini. Altfel, mai bine îţi păstrezi buna-cuviinţă şi te limitezi la cultivatul florilor în ghivecele de pe balcon. Că şi ele sporesc cantitatea de oxigen şi refac ozonul distrus.
Mi se pare că toată desfăşurarea asta de forţe este un simptom. Care indică gradul de anormalitate la care s-a ajuns. Într-o vreme, oamenii făceau acest lucru firesc (cei care îl făceau), fie că stăteau la oraş, fie că erau de la ţară. Acum s-au ţicnit. Au nevoie să îi „conştientizeze” presa de nevoia de a face lucruri fireşti. Urâtă dambla. De altă parte, să revenim cu picioarele pe sol, nu toată lumea trebuie să planteze un copac. E o iluzie tâmpă să crezi că cine sădeşte un arbore devine, pur şi simplu, mai responsabil. Sau că i se reactivează ancestralele relaţii cu mediul înconjurător. Vezi, de exemplu, cazul silvicultorilor care prădează ei înşişi sute de hectare de pădure, mână în mână cu marii traficanţi de lemn. Tot astfel, există oameni care poate nu ajung prin pădure decât din an în Paşti, dar sunt foarte responsabili din punct de vedere ecologic. E clar că nu există cauzalităţi atât de liniare.
Campania pentru plantarea copacilor nu face decât să dezvăluie cât de stupizi am ajuns. Şi cred că suntem destul de la începutul drumului. Cu căţel, cu purcel, cu toată familia, en fanfare, hadeţi la plantat de copac. La singular, vă rog, să nu ne spetim. E de ajuns un gest simbolic. Dar cât mai teatral, cât mai zgomotos. Să ştie lumea. Să ştim noi. Să ne ţinem minte gestul făcut întru salvarea omenirii de la pieirea prin asfixiere.
E şi o diminuare de personalitate care se poate observa aici. Nevoia unei acţiuni nu este sesizată până când vine ziarul să ne spună. Sau televiziunea. Să zicem că se mai întâmplă, nimeni nu le ştie chiar pe toate. Dar şi motivaţia provine tot din mass-media. Iar la final, evaluarea e lăsată tot în seama presei. Atunci ce mai rămâne omului? Toate îi sunt exterioare. Nimic nu mai vine din interiorul lui decât acceptul sau refuzul. Însă asta face orice alt animal.
Omul a abdicat de la statutul său de stăpân al naturii. Nu mai ştie prea bine peste ce ar trebui să stăpânească, nu-şi mai cunoaşte „proprietatea”. Iar asta nu pentru că n-a petrecut timp suficient în preajma ei, ci pentru că o dispreţuieşte instinctiv. Se poartă ca un mic dictator, care îşi accentuează gesturile mărunte cu multă emfază şi pune în slujba lor o maşinărie de propagandă. Omul contemporan vrea să creadă că gesturile lui sunt reprezentative şi că au greutate, aşa că face tot ce poate ca să se convingă de acest fapt. Iată de ce are nevoie de presă. Ca să-i repete mereu cât de extraordinar este şi ce măreţe sunt faptele sale.
Dragostea pentru natură nu se cultivă aşa, mergând cu clasa (de elevi) la plantat copacul. Ci stând în mijlocul naturii, cunoscându-i parfumurile (şi miasmele), respectându-i comorile, acceptându-i capriciile, apreciindu-i darurile. „Comunicând” cu ea. Altfel e doar „cunoaştere teoretică”, realitate de birou. („Comuniunea om-natură”, oricât de desuet ar suna, nu era o chestie idioată, fiţi siguri.) Nici măcar în relaţie cu natura nu mai suntem în stare de gesturi gratuite sau... naturale. Moşim copaci ca să ne simţim mai bine. Sau ca să ne salvăm viitorul. Tot ce facem e de dragul propriei persoane. Egoism şi cam atât. Îmi amintesc de Chesterton sau de C.S. Lewis, care vorbesc cu pasiune despre frumuseţea obiectivă a naturii. De cât de sănătos e să fii în mijlocul ei şi să te bucuri de minunăţiile ei. Habar n-am dacă vor fi plantat copaci la viaţa lor. Iar dacă da, sigur n-au ţinut o socoteală precisă cu care să se fălească ce servicii valoroase au adus umanităţii şi stratosferei. Li s-ar fi părut indecent.

Firme și renume (II)

Toţi ştim cât de poet este, prin născare, românul. Că inventivitatea – voită sau nu – încă nu s-a stins şi că mai există resurse de poezie chiar şi involuntară am mai încercat să dovedesc şi în alte rânduri. De această dată toate argumentele provin din Alba-Iulia şi împrejurimi.

Când am ieşit din gară, m-a lovit drept în sensibilitatea lingvistică următoarea reclamă afişată pe un autobus: Ulpia Traiana. Piese auto. M-am socotit: are sonoritate istorică, dar relativ la oraşul în care mă aflam s-ar fi nimerit mult mai bine Apullum. Însă cu piesele auto tot nu pricepeam ce vrea să fie. Că adicătelea Burebista&Decebal s-apucară de...?! Până la urmă s-a mai descurcat niţel misterul: există Galeriile Ulpia Traiana şi p-acolo se vând şi piese auto. Consumerismul... ce să-i faci?
Dar dacă tot suntem la toponime cu rezonanţă, iată unul de care sigur îşi amintesc mai mulţi decât de cetatea de scaun a dacilor: Ozana... cea frumos curgătoare şi limpede... etc. Se pare că un român cu iniţiativă a găsit cu cale că cel mai bine e să-şi numească astfel magazinul de.... electrocasnice. Logica acestui nume recunosc că îmi scapă. Aş încerca o reconstituire, însă mi-e să nu mă schilodesc la vreun triplu salt (logic) mortal, de la trapezul minţii către abisul inconştientului arhetipal. Dar fiindcă rar mă pot abţine să nu dau cu presupusul asupra unor chestiuni de asemenea profunzime, îndrăznesc să speculez, (doar!) metodologic, că proprietarul s-o fi gândit să dea o utilitate cât se poate de pragmatică pârâului humuleştean şi l-a înghesuit pe furtun drept către maşina de spălat. Ca să crape lumea de ciudă când o vedea cum literatura spală haine şi le lasă... „ca cristalul”.
Nici mitologia n-a rămas nevalorificată comercial. Venus nu mai e cea pe care o ştiaţi din legende, zeiţa protectoare a Romei sau patroana dragostei etc., ci şi-a însuşit un spaţiu de vreo 50 mp, cu vedere la o stradă circulată şi vinde... piese auto. Pesemne că aşa a înţeles ea să se înfăţişeze într-o formă accesibilă românilor şi să-i ajute în călătoriile lor precum făcea odinioară cu Eneas. şi cred că numai cu această Venus expertă în mecanică (poate că şi în tuning) vom reuşi noi să scăpăm de celebrele „beţe în roate” care ne scot atâţia peri albi în drumul către Europa Mater.
Electra, sărmana, printr-o regretabilă confuzie semantică a ajuns să se ocupe de... electrice. Aşa că l-a abandonat pe Oreste să se răzbune singur pentru moartea lui Agamemnon. Vă spun eu că, în realitate, ea continuă să colaboreze cu fratele ei susnumit şi îi furnizează arme la negru, după cum urmează: în cutiile de ventilatoare livrează Kalaşnikov, în cutiile de luminiţe pune cartuşele, iar armele grele le adăposteşte în frigidere Arctic, clasa energetică Aa. Suferă puţin pentru că oamenii i-au amestecat înmiresmatul nume cu cabluri, dulii şi prize (220V), dar se resemnează şi ea că face un ban şi trafic peste graniţă. Să crape toţi duşmanii de ciudă!
Kasandra – văd că există o predispoziţie pentru mitologia feminină totuşi – are în portofoliu acum... termopane. Florin Chilian a închinat un imn termopanelor, le-a dat un statut cultural. Dar Kasandra, se ştie, a fost condamnată să nu fie crezută. Închipuiţi-vă: vine la client şi îi arată ditai tâmplăria pvc (made in Germany) cu 7 camere şi trei rânduri de sticlă, garantează pentru izolarea termică, fonică şi chiar psihică a beneficiarului, îi face şi o reducere beton, însă omul pleacă nehotărât. Blestem curat! Ca atunci când a prevestit căderea Troiei sau moartea lui Agamemnon. Deşi, cum n-am stat de vorbă cu ea, nu ştiu dacă nu cumva e vorba de altă Kasandra: cea din telenovele. Dacă asta din urmă o fi, atunci ce să vă mai spun... geamuri înlăcrămate gata, cu tristeţea desenată pe sticlă, să vedeţi pervazuri rezistente la apă salină! Dar şi putere de convingere. Ies clienţii – îmi imaginez acum – cu câte cinci ferestre (deşi au apartament cu două camere şi abia dacă adună de patru ferestre cu aerisirea de la baie), suspinând şi abia aşteptând să se întoarcă. De dorul ei, clienţii vor sparge pereţii, ca să mai aibă loc de termopane, să se poată întoarce juma’ de oră în paradisul emoţiei netulburate. Atunci, apoteotic, Kasandra îşi va duce la îndeplinire misiunea sacră cu care a învestit-o etimologia: să strălucească asupra bărbaţilor.
Ei, dar credeţi că ingeniozitatea românească s-a dat bătută? Nici vorbă! Unii au preferat abstracţiunile şi culmile cele mai înalte, drept pentru care au venit pe pământ cu un nume cu mare încărcătură filosofico-religioasă: Logos. V-aţi aştepta să-l fi lipit pe un aşezământ de cultură, pe o librărie, pe o... fie, dugheană unde se vând cărţi? Ei, aşi! Logos este un magazin cu articole de... pescuit. Nu ştiu din ce eleşteu al gândirii va fi scos „managerul” asemenea conexiune, dar poţi să dai pe spate şi să-ţi izbeşti ceafa de bordură când citeşti aşa denumire. S-o luăm ca pescărească? E babană rău!
Voi încheia cu nişte denumiri ce poartă un mic sâmbure de megalomanie, fiindcă scot în evidenţă numele patronului. Cel puţin aşa presupun şi ar fi aproape inexplicabil să stea altfel lucrurile. O să vedeţi de ce.
Pentru a evita orice confuzie, o firmă de taxiuri se numeşte, pur şi simplu, neaoş: Florea Taxi. I-a mers vestea. Cu taxiurile. Ce să te complici să cauţi o denumire, un acronim? Florea şi atât. Concis. şi reprezentativ. Intraductibil şi profund naţional. Exact ca dorul românesc.
Bârsan Trans – se pare că firmele de transport dau ghes ingeniozităţii – mi-a amintit involuntar (dar şi implacabil) de oiţa bârsană. M-am şi confesat cu voce tare martorilor că aştept ziua când va apărea Mioriţa Trans, care va avea două curse pe an, în deplin acord cu spiritul transhumanţei milenare: prima cursă – primăvara, după dezgheţ, va urca la stână; a doua – după ce dă bruma, coborârea la câmpie (asta în cazul în care Mioriţa nu este jumulită între timp de un baci mai sedentar şi... parlamentar).
Am ajuns şi la inconfundabilul Trans Ghioancă. Mai întâi e un nume pe care abia îl ţii minte, fiindcă trebuie să-l silabiseşti pe autobuzele în viteză, ca să fii sigur că l-ai pronunţat corect. Deci nu poate fi suspectat omul că ar vrea să-şi facă reclamă! Odată citit însă, e greu de uitat fiindcă nu-i deloc banal. Abia după ce se aşază puţin lucrurile poţi începe să cugeţi. Cum că, adică, omul şi-a postat prefixul buclucaş în faţa numelui, ca în substantivele comune compuse (ex.: transhumanţă, transliteraţie, transcultural, transcendent etc.). Să înţelegem că vom asista la o călătorie în care firma îşi iese din sine? Păi atunci nu era mai simplu să recurgem la Bivolaru&co? Ori autobusele vor suferi o trans-formare şi vor deveni, după caz, elicoptere, avioane, bărci cu motor... toate marca Ghioancă?
Ultimul, dar nu cel de pe urmă este: Bulbucan. Nu ştiu ce produce, nici nu mă interesează. Dar sonoritatea onomatopeică m-a făcut să îl remarc. Să nu care cumva să credeţi că am ceva cu numele oamenilor. Dar nu pot să-mi suprim curiozitatea când cineva cu un patronim sau un prenume mai aparte şi-l „valorifică” în sens comercial.

PS: Am aflat ce nume poartă una dintre minţile (tulburi) care stau în spatele divertismentului românesc. E vorba de Monica Mihai, care, prin casa ei de producţie, a realizat emisiunea de indubitabilă valoare artistică şi rafinat umor: Folclorul contraatacă. Numele sub care funcţionează această casă de producţie este Mamitzu Production. Vă spui drept, am rămas şocat de atâta creativitate. Ca o vorbă de alint spusă în public: uşor penibilă pentru martori şi trădătoare cu cei implicaţi. Dar cine sunt eu să opresc revărsarea intimităţii peste gardul proprietăţii private?...

Arsenal de campanie electorală. (1) Presa

„Câinele de pază al democraţiei” nu e independent (oare chiar o fi fost vreodată?). Într-un sens totuşi îşi latră îngrădirile de câte ori apar, revendicându-şi drepturile încălcate. Ceea ce e de bine. Atâta doar că le latră de pe poziţii ideologice foarte rar asumate public şi explicit în România. Nu cred că e grav că există presă mai de stânga sau mai de dreapta, că există presă cu valori predominant laice sau presă cu principii religioase. Dar tare bine ar fi să nu mai reclame imparţialitatea, fiindcă e clar pentru oricine face un minim efort intelectual că odată ce trebuie să existe cu bani, independenţa instituţiei de presă depinde în mare măsură de independenţa celui care finanţează.
Aşadar, fiindcă nu cred în echidistanţa reclamată de ziarişti, m-am gândit să fac o cercetare pentru uzul personal în privinţa trusturilor de presă. Toate informaţiile sunt culese din diferite surse tot mass-media, în principal on-line. Erorile de informare intervenite din cauza „surselor” nu mi le pot asuma, fiindcă m-am străduit cât am putut pentru un cetăţean cu timp şi resurse limitate. Însă îmi asum pe deplin interpretările şi comentariile pe care le-am făcut.
Trustul Intact aparţine familiei Voiculescu. E vorba despre Dan Voiculescu, alias Felix, pentru cei care ar putea fi în dubiu, preşedinte de onoare al Partidului Conservator şi senator care candidează pentru încă un mandat pe listele aceluiaşi partid. Sub această umbrelă se regăsesc următoarele televiziuni, ziare şi posturi radio: Antena 1, Antena 2, Antena 3, Antena Internaţional, Euforia TV, Jurnalul naţional, Săptămâna financiară, Felicia, Radio ZU, Romantic FM, News FM. Recent, partidul lui Voiculescu a făcut alianţă electorală cu PSD. E de aşteptat (şi cu siguranţă se va întâmpla, fiindcă trustul nu excelează în obiectivitate) ca aceste două partide să apară mereu într-o lumină favorabilă pe toate aceste canale media. În plus, mai există şi Fundaţia „Dan Voiculescu” (numele a fost dat, desigur, ca nu cumva să existe vreo îndoială în privinţa binefăcătorului) care, odată cu apropierea campaniei electorale şi-a intensificat campaniile... umanitare cu care se înfiltrează pe toate posturile de televiziune. Sunt convins că adevăratul motiv care stă în spatele acestor acţiuni filantropice este crearea unei imagini publice favorabile a lui „Felix” şi a PC-ului.
Sub aceeaşi umbrelă se regăsesc GSP TV şi Gazeta sporturilor. Oricum, politica şi sportul şi-au dat mâna de ceva vreme (vezi cazurile George Becali, George Copos sau Ilie Năstase).
Sorin Ovidiu Vântu, cel considerat a fi părintele FNI-ului, este acţionar majoritar al grupului Realitatea Caţavencu din care fac parte: Realitatea TV, Money Channel, Romantica, Academia Caţavencu, Cotidianul, Radio Guerrilla, Realitatea FM, Business Standard, Money Express, IQads, 24FUN, Tabu, precum şi agenţia de presă NewsIN şi reţelele de digital signage Monopoly TV şi Zoom. Nu mă încumet să fac prognoze vizavi de favorurile politice pe care le va face acest grup media. Din punctul meu de vedere, fără a fi desăvârşiţi, există nişte jurnalişti pe aici care merită atenţie şi pot fi ascultaţi cu mult folos în perioada asta teribil de încurcată. Pe partea de sport, Realitatea achiziţionase Telesport. Nu ştiu dacă l-a păstrat ori a renunţat între timp.
Deşi omul din umbră nu mai este acţionar majoritar al celebrei televiziuni, nu cred că există diferenţe politice semnificative în ce priveşte Pro TV SA şi MediaPRO. Adrian Sârbu este figura care le uneşte. Iată ce se regăseşte sub cupola Pro TV SA: Pro TV (desigur), Acasă, Pro TV Internaţional, Sport.ro, MTV România. De Media PRO se leagă posturile de radio ProFM şi InfoPro; ziarele centrale Gândul şi Ziarul financiar plus câteva săptămânale regionale (Bihoreanul, Clujeanul, Hunedoreanul, Sibianul, Bănăţeanul, Ieşeanul); revistele Bussines Magazin, Target, TimeOUT, ProTV Magazin, Ce se întâmplă doctore?, The One şi Go4it; agenţia de ştiri Media Fax. Nici aici nu ştiu să spun decât atât: oriîncotro s-ar direcţiona aceste canale de informaţii, o vor face toate dimpreună. Şi adaug următorul amănunt: la scurtă vreme după ce Gândul a fost achiziţionat de către compania lui Sârbu, Cristian Tudor Popescu şi-a dat demisia. Pentru mine acesta e un indiciu că cineva voia o anumită direcţie care nu se potrivea cu cea a lui CTP.
Trebuie pomenite încă două chestiuni semnificative. La un moment dat, Băsescu a fost deranjat de o emisiune de divertisment a lui Călinescu, difuzată de Pro TV şi a atacat public acest post de televiziune. Incidentul s-ar putea răsfrânge asupra PDL, considerat „partid prezidenţial”.
Gigi Becali îşi face declaraţiile publice semnificative în prime time, de obicei la Ştirile ProTV, răspunzând şi câte 15 minute la întrebările puse de Andreea Esca. Deci nu mizaţi pe obiectivitatea PRO, în niciun caz.
Pentru a acoperi segmentul de sport, există în portofoliu Sport.ro (deja menţionat) şi ProSport.
Cu siguranţă că vestitul şi controversatul Dinu Patriciu nu putea să rămână fără un ziar al lui, că e de folos într-o ţară ca a noastră să ai aşa ceva. Satiricon deţine publicaţiile Adevărul, Click!, Foreign Policy, Dilema Veche şi Dilemateca. [Asocierea unui ziar de scandal cu două culturale, în acelaşi grup de presă este de-a dreptul pitorească.] „Petrolistul” a fost unul dintre liderii tineri (sau să le spunem lupii tineri?) ai PNL, alături de Tăriceanu. Însă umbla zvonul că acum patru ani a sponsorizat cu destulă generozitate şi PSD-ul în campania electorală. S-ar putea să cânte şi în acest an la mai multe capete simultan. Sigură este însă (deşi nu vorbim de o campanie prezidenţială) rivalitatea dintre Băsescu şi Patriciu, care aproape sigur se va repercuta asupra PDL.
Fraţii Micula deţin Centrul Naţional Media. O denumire pompoasă care ascunde un mare sfârâiac. Televiziunile (Naţional TV, N24) se spune că ar fi pe moarte, mai puţin Favorit TV, singura mai viguroasă. Ziarul Realitatea Românească este aproape inexistent. S-ar putea ca radioul Naţional FM să mai conteze cât de cât. În ce priveşte orientarea politică, este ştiut că nu se poate conta pe fidelitatea celor doi gemeni. Vărul lor este deputat PNL, dar ei au fost ocrotiţi mereu de guvernările PSD, chiar dacă erau dintre marii datornici. Sigur e că vor contribui acolo unde interesul îi cheamă cu stringenţă. În termeni de pronosport, putem merge aici pe 1X2.
Ringier deţine două ziare importante: Evenimentul zilei şi Capital (asta pe lângă Libertatea – cel mai bine vândut cotidian din România –, Unica, Bolero, Bravo, Bravo Girl – o revistă oribilă, din care fetele de 10-11 ani pot învăţa cum să fie mai atrăgătoare sexual, de exemplu –, Compact, TvMania, TvSatelit sau Lumea femeilor). Dar compania are relaţii de afaceri şi cu Dogan, investitorul de la Kanal D. Dacă aceştia vor juca după cum le va dicta un partid sau un preşedinte, e de aşteptat ca toate mijloacele de informare să fie în armonie. Compania (zic un truism!) nu se dă înapoi când vine vorba de a exploata scandaluri (a făcut un pas important spre tabloidizarea EvZ). Deşi cotidianul serios din grup a scăzut ca tiraj şi se pare că nu-i merge foarte bine, încă nu e de lepădat. Evenimentul zilei este apreciat ca fiind glasul, neoficial, al lui Băsescu.
SBS (Scandinavian Broadcasting System) este compania care deţine Prima TV, Kiss TV (fostul TV K Lumea), Kiss FM (fost Radio Contact), Magic FM, One FM. Nu ştiu cine stă în spatele acestei companii. Ce am văzut la „Cronica cârcotaşilor” în vreo două rânduri este că l-au taxat pe Băsescu, însă nu pentru „perle” (cum este specificul emisiunii), ci pentru declaraţii politice. S-ar putea să fie un vânt anti-PDL pe la Prima şi radiourile surori. Poate că greşesc, deoarece nu am urmărit suficient de multă vreme încât să văd dacă şi Geonă sau Tăriceanu sunt taxaţi în aceeaşi măsură. Însă, pentru telespectatorii cât de cât fideli „cârcotaşilor”, cred că atitudinea lor poate fi socotită un semn oficial, dat fiind că se regăsesc destul de consistent şi în grila Kiss FM.
E greu de spus dacă se poate miza pe neutralitatea lui Ilie Năstase care conduce EDI România, companie ce deţine Europa FM şi Radio 21. Tenismanul a cochetat cu PSD-ul, din partea căruia a candidat împotriva lui Ciorbea la primăria Bucureştiului, şi a pierdut. Între timp, a păţit mai multe, a avut probleme cu justiţia, fapt care l-a determinat să demisioneze de la Federaţia Română de Tenis. Poate s-a sătura de politică. Dar poate că mai are prieteni cărora le-ar prinde bine o mână de ajutor. Şi atunci cele două posturi de radio s-ar putea să i-o ofere. Antecedente există, dar sunt deja foarte vechi: Rodica Culcer şi Cosmin Prelipceanu au demisionat prin 2003 datorită faptului că voiau să dea o ştire care şifona (pe drept!) imaginea lui Adrian Năstase. ştirea nu s-a mai dat, iar cei doi au fost, practic, înlăturaţi din schemă.
TVR – cu canalele TVR 1, TVR 2, TVR 3 şi TVR Internaţional – va face ceea ce i se va impune pe linie de partid. Întotdeauna a făcut jocul puterii, cu mici excepţii. Dar excepţiile respective au fost sancţionate dur. Amintiţi-vă ce fericiţi păream toţi din emisiunile televiziei naţionale de pe vremea lui Iliescu (primul mandant). Indiferent de ce se întâmpla în ţară, televiziunea avea o variantă proprie asupra evenimentelor, în deplin acord cu puterea. Mai recent, PNL-ul a intervenit în cazul „Caltaboşul” şi a oprit difuzarea imaginilor cu şpaga. Apoi Rodica Culcer (tot ea!) a fost destituită. Nu vreau să sugerez că doamna cu pricina ar fi un înger, dar situaţiile în care a fost pusă sunt exemple grăitoare pentru intruziunea politicului în politica editorială.
Asta poate însemna două lucruri. Se poate ca jurnalistul să fie imparţial şi pentru acest motiv devine incomod puterii politice. Dar există şi varianta în care jurnalistul însuşi este „agentul” unui partid şi atunci celelalte partide, dezavantajate de simpatiile ziarisului, se indignează şi trag sfori pentru neutralizarea adversarului. Oricum ar sta lucrurile, e limpede că nu există o independenţă politică a presei.
Închid această digresiune ca să revin la subiectul TVR cu informaţia (deosebit de utilă) că în acest moment instituţia este condusă de către Alexandru Sassu, fost deputat PSD, validat în funcţie cu majoritate de voturi, PDL neparticipând însă la votul final (dar precizând că n-are obiecţii la adresa celui validat).
Fraţii Păunescu deţin B1TV şi Curierul Naţional. Nu sunt nişte sfinţişori. Dimpotrivă, au în spate o istorie tenebroasă. În plus, se pare că primesc pe oricine le oferă nişte bănuţi. Acolo îl puteţi vedea pe Steve Boroş, pastorul care debordează de patetism, dar şi pe Irinel cu Monica lui aproape minoră. Există şi alte exemple. Ideea pare să fie: dacă plăteşti, se poate. Nu ştiu dacă la fel procedează şi „Naşul”, dar el păstrează o imparţialitate destul de credibilă încă.
Un ziar pe care îl citesc foarte rar şi despre care nu ştiu mai nimic este România Liberă, deţinut de Waz (Westdeutsche Allgemeine Zeitung) Medien Gruppe, Germania.
Singurul ziar (România Mare) care se autodeclară „absolut independent” este absolut dependent de Vadim Tudor şi de năbădăile lui. Aşa că nu se ştie pe cine va porcări, decât atunci când „tribunul” se va alipi cu partidul lui cel mic la unul mai consistent. Acela va fi doar un moment de redirecţionare a tradiţionalelor lături ce ţâşnesc din jetul verbal al înfocatului Vadim.

Nu subestimaţi emisiunile de divertisment în campanie electorală. Că doar acolo îi putem „cunoaşte” pe viitorii devoratori de bani publici „aşa cum sunt ei în realitate”. Toate show-urile de doi bani şi cu mare popularitate vor avea trecere şi căutare la politicieni. Dacă nu vor putea participa ei (în virtutea interdicţiilor impuse de CNA), îşi vor trimite copiii, soţiile, prietenii să le dea cu fard pe masca electorală. Pentru cei care citesc şi publicaţii business e, probabil, destul de limpede că şi acolo se poate face reclamă sau antireclamă politică. Voalat, desigur. Dar politica se întâmplă pe bani şi încă pe bani mulţi. Aşa că articolele pot să nu fie uneori chiar atât de obiective şi de oneste pe cât se declară implicit.
Nici ziarele de scandal nu vor pierde vremea. Chiar dacă nu au prea mare credibilitate, au deosebit de mare priză la public şi pot influenţa o anumită categorie de alegători. Can-can, de exemplu, se pare, potrivit unor zvonuri neconfirmate, că se află în atenţia trusturilor Realitatea Caţavencu şi MediPro. Murdăria face parte din viaţă şi nu strică să ai un braţ mai jegos în portofoliu, ca să-l poţi duce la gâtul unora sau măcar să-l araţi ca sperietoare, periodic.
Am menţionat şi canalele de sport, din pricină că ele sunt vehicule la fel de bune pentru reclamă, pentru mesaje electorale implicite. De asemenea, site-urile lor sunt locuri unde se pot racola votanţi şi votangii. Momeala poate apărea oriunde şi poate fi îmbrăcată aproape în orice straie. Un singur lucru îşi doresc toţi cu adevărat: să mergem la vot. Dar despre acest subiect, cu altă ocazie.
În final, mă hazardez să spun cum îmi aleg eu la ce mă uit în această perioadă. Pentru ştiri, Realitatea TV şi TVR. Primul pentru că nu are ştiri melodramatice şi păstrează o linie sobră. Totodată, există subiecte tratate cu destul profesionalism. Al doilea, pentru că ştiu la ce să mă aştept şi îmi decodific în mare parte singur ştirea din ambalajul în care a fost împachetată. Foarte, foarte rar urmăresc Antena 3. În rest, mă uit la emisiuni realizate de – sau la care participă – oricare dintre următorii: Radu Moraru, Stelian Tănase, Mircea Dinescu, Răzvan Dumitrescu, Cătălin Ştefănescu, Cristian Tabără, Cristian Tudor Popescu, Andreea Creţulescu şi, mai rar, Mihai Tatulici. Schimb întotdeauna canalul când îi văd pe Ion Cristoiu, Victor Ciutacu, Gabriela Vrânceanu-Firea, Mircea Badea, Mihai Gâdea. Şi nu pentru că n-aş putea să-i ascult, dar politica în România este oricum foarte murdară, foarte urâtă, foarte obositoare, iar să-i ascult pe ăştia obosesc şi mai tare. Iar faptul că nu-i mai ascult nu înseamnă decât că într-o vreme îi ascultam şi am ajuns la saţietate. E vorba, aşadar, de timp, de lehamite şi de multă... oboseală.

Notă: Am considerat că doar anumite canale de informare din marile trusturi pot avea o influenţă politică semnificativă, de aceea acestea apar în text cu bold.

La primărie: echipă nouă, năravuri vechi

Zilele trecute, ăştia care dau cu bidineaua degeaba, au mai trasat o dată inutila pistă pentru biciclişti prin Oradea. Mai ales pe sectorul cuprins între intersecţia Nufărului cu Aleea Salca şi capătul oraşului, respectiva pistă practic nu foloseşte la nimic. Oricine poate constata (şi e posibil să fac şi documentare fotografică) cum că şoferii folosesc tocmai acea zonă marcată ca să-şi parcheze maşinile. Uneori mai rămân vreo 30 cm liberi, dar trebuie să fii tare grijului să încapi într-atâta spaţiu.
În plus, pe zona care cuprinde penultima staţie de tramvai, marcajul dispare ca prin farmec, bicicliştii trebuind să planeze pe undeva prin outer space, ca să ajungă lângă McDrive, de unde reîncepe banda rezervată lor. Data trecută când s-a petrecut această inutilă acţiune de pretinsă europenizare, situaţia a fost de-a dreptul ridicolă, existând porţiuni care n-au putut fi desenate din pricina unor maşini pe care nimeni n-a reuşit să le mute de pe... pistă.
Am început să mă întreb de ce oi fi mers să votez un primar dator politic. Că am fost şi l-am votat pe actualul primar. Care, de altfel, mi se părea singurul ce merita oarecare încredere. Ştiam că tinicheaua politică numită PNL îşi va revendica la un moment dat ciolanul, fiindcă şi şacalii trebuie hrăniţi. Şi se pare că deadline-ul a venit mai repede decât era de aşteptat. Să vedem pe viitor dacă nu cumva ne va costa mai mult decât ne-am fi închipuit. Refuz să cred că vreunul dintre cetăţenii care l-au votat pe actualul primar şi-a imaginat un viitor exclusiv roz şi fără mizerii politice pentru Oradea.
Ca biciclist trecut în „rezervă” (de către un hoţ întreprinzător care mi-a subtilizat vehiculul chiar din scara blocului şi în ciuda lacătului), nu am avut vreun moment pretenţia ca problema pistelor special amenajate să fie prima pe lista noilor edili. Nici măcar nu aveam pretenţia să fie vreodată pe lista lor. Dar mi-aş fi dorit tare mult să nu se recurgă la acelaşi simulacru ca pe vremea fostului primar. Alţii pot vorbi în numele lor, dar eu preferam un refuz onest decât o rezolvare iluzorie şi deja dovedită ca penibilă. Spuneau ziarele despre fosta conducere a Primăriei că i se ceruse să returneze banii primiţi din fonduri europene anume pentru rezolvarea problemei bicicliştilor şi care nu fuseseră folosiţi pentru scopul alocat. Iar acum vine echipa cea nouă şi vopseşte peste ruşinea celor vechi.
Devine greţos acest procedeu de „să ne facem că facem ceva”. Bănuiesc – şi tare mi-i teamă că nu greşesc – că bani frumoşi se vor duce în buzunarul firmei care a dat cu bidineaua. Şi că această firmă este dintre cele agreate de pnl (poate e aceeaşi care data trecută a fost agreată de pd). Bicicliştii tot de râsul curcilor vor fi. Pentru că nimeni nu îi ia pe ei în serios când treburile serioase înseamnă că nişte bani (publici, pe cât posibil) pot să ajungă în nişte conturi (private şi din ce în ce mai consistente).
Scriu despre asta pentru că mi se pare că primarele actual este deja flancat de nişte grupuri pregătite să sugă toată seva financiară a oraşului exact ca peste tot în România. Probabil circuitul banilor în natură trebuie exploatat. Un scenariu simplu. Primăria (care a primit bani de la bugetul central, doar e colorată în galben-albastru) plăteşte gras o treabă d-asta de doi lei. Aceşti bani însă nu rămân ei toţi în contul firmei, ci se întorc ca sponsorizare electorală, de exemplu, la partidul care s-a dovedit generos.

Naţionalism de hoit

Celebrul experiment cu disecţia broaştei a fost unul dintre riturile de iniţiere în tainele zoologiei pentru multe generaţii. Vietatea era eviscerată, secţionată, spintecată, iar partea cea mai palpitantă venea când membrele continuau să reacţioneze la stimuli post-mortem. Muşchii se contractau la comanda nervilor încă activi.
Aceasta e imaginea care îmi răsare în minte când întâlnesc manifestările unui anumit soi de naţionalist. E vorba o categorie întreagă ce nu reprezintă mai nimic din punct de vedere social şi civic. Mai precis, un tip de cadavru social care nu se manifestă niciodată (sau aproape niciodată) pozitiv în obştea mai largă sau mai restrânsă din care face parte, dar poate să se manifeste negativ uneori.
Să detaliez. Iniţiativele sociale care au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă comune îl lasă rece. Iar asta nu din spirit de frondă sau de pe urma unor dezamăgiri, ci din pricina indolenţei sale constitutive. Tot ce trece de pragul lui nu îl interesează.
Această nepăsare se regăseşte în gesturi grăitoare. Ecologia minimă a locurilor publice îi este atât de indiferentă încât nu simte vreo urmă de responsabilitate când îşi aruncă resturile în plină stradă. Ba dimpotrivă, face asta cu un gest de jemanfişism puţin rebel sau pur şi simplu maşinal, în virtutea unei temeinice obişnuinţe.
Din punct de vedere politic, fie nu votează, fie votează la întâmplare. E de preferat să stea acasă, nu să fie poftit la urne. Fiindcă pune ştampila pe oricine îl ademeneşte cu un rachiu şi o ciozvârtă. Nu se gândeşte nici la responsabilitate, nici la copiii săi, nici măcar la propriul viitor din perspectiva gestului electoral. Pentru el există, la nivel politic, numai prezentul cu dezmăţul culinar şi cu burdihanul ghiftuit. Creierul lui nu alege între dreapta şi stânga, nu caută să vadă care sunt mai oneşti şi care mai mincinoşi.
Ca moralitate, nu are niciun fel de scrupule. Unicul principiu aplicabil este propriul interes. Nu-l deranjează să-şi jecmănească semenii, nu-l interesează că alţii suferă din pricina acţiunilor sale. Singura grijă este, în cel mai bun caz, să nu îi meargă vestea. Este obişnuit încă de pe vremea comunismului să obţină prin orice mijloace maximum de profit (la nivelul său, desigur) de pe urma statului. Român.
Interesul public îl lasă rece, drepturile altora nu-l interesează. Dar există momente când hoitul social tresare, precum membrele broaştei. Când aude că se ia cineva de „ţărişoara lui”, că se încumetă să critice „popolul” român şi că înfierează metehnele naţiei, se ridică dintr-odată el, cu privirea tulbure, şi începe să-şi bolborosească discursul. Nu vei auzi, în cazul în care te încumeţi să-l asculţi, nici argumente, nici analize, nici ezitări. Leşul e sigur pe sine, proferează sentinţe, acuze, judecăţi de valoare ultimative. Iar printre ele strecoară – ca un demn truditor, ce se află, pe tarlaua patriei – remarce de autoapreciere duioasă; îşi mai dă cu puţin lustru peste faţa congestionată de adânc şi autentic patriotism.
Astfel de momente ţin puţin şi sunt foarte intense. Drept pentru care, stârvul leşină imediat la loc, iar din moartea clinică (socială) în care se cufundă nu-l trezeşte decât următorul stimul. Cum alegerile nu sunt departe, hoitul este pe cale să se trezească. Și cu priceperea deja cunoscută, iar va ajuta la trimiterea în parlament a unor creaturi preocupate fundamental de osânza proprie.

Drumul acesta mă duce spre... unde?

Peter E. Gillquist – Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară, traducere Ioan Tănase Chiş, Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea, 2006 (290 pag).

Prin anii ’60, un grup de creştini proveniţi cu preponderenţă din mediul evanghelic protestant, lideri ai Campus Crusade for Christ, încep să fie tot mai deranjaţi de faptul că activitatea lor religioasă se desfăşoară într-un context parabisericesc. În acelaşi timp însă, într-un spirit înrudit cu congenerii lor şaizecişti, aceşti tineri erau nemulţumiţi şi de creştinismul instituţionalizat. Pe de o parte, conduceau evanghelizări încununate de succes în campusurile americane (ajungând în universităţi celebre, precum Berkeley), asistau la convertiri numeroase. Pe de altă parte, nu le conveneau bisericile către care trebuiau să-i direcţioneze pe noii convertiţi (care semnaseră angajamentele standard) şi realizau că mulţi dintre cei proaspăt (re)încreştinaţi se pierdeau. Instituţia bisericii nu se dovedea pe gustul lor, fie din pricina încremenirii într-un conservatorism rigid, fie din pricina liberalismului teologic în plină ascensiune. Dar nici creştinismul individualizat, „intimist”, ce caracteriza întâlnirile grupurilor mici de studiu nu putea reprezenta o alternativă la biserică.
Atunci au decis să caute împreună care este biserica Noului Testament şi dacă ea mai există pe undeva în epoca actuală. Căutările, care au durat ani întregi, i-au condus în cele din urmă către ortodoxie. Momentul primirii sub autoritatea Patriarhiei Antiohiei a însemnat trecerea a 2.000 de evanghelici de diverse culori la ortodoxie. Alte două figuri relativ cunoscute ale lumii evanghelice (în primul rând datorită familiilor lor) care au urmat acelaşi parcurs sunt Mihai Oară, ginerele lui Aurel Popescu, şi Frank Schaeffer, fiul mult mai cunoscutului Francis A. Schaeffer.
Călătoria descrisă de Gillquist debutează sub cele mai bune auspicii teologice protestante: dorinţa de a descoperi împreună, sub inspiraţia Duhului Sfânt, din Scripturi şi prin rugăciune, care este tiparul bisericii Noului Testament şi care sunt modalităţile ei de închinare şi de acţiune. Exista, astfel, sinceritatea căutării, deschiderea către călăuzirea divină, credinţa adevărată (autorul însuşi era un adversar al liberalismului) şi comunitatea hermeneutică ce beneficia inclusiv de calificări exterioare (şcoli teologice). Când au părăsit Campus Crusade, aceşti oamenii se simţeau – în autentic spirit protestant – adevăraţi reformatori, pe urmele lui Luther şi ale lui Calvin, care au împrospătat Biserica.
Căutările lor au durat ani întregi şi au presupus schimbări semnificative. Fiecare a trebuit să-şi găsească un loc în care să-şi câştige existenţa din activităţi mai puţin... duhovniceşti (cel puţin la nivelul aparenţelor). Acest fapt le asigura însă independenţa financiară faţă de orice organizaţie religioasă sau grupare confesională. Au decis să ia fiecare câte un domeniu de studiu şi să cerceteze ce anume găsea cu privire la biserică. Cei şapte din grupul iniţial erau: Jack N. Sparks (a cercetat cultul creştin), Jon Braun (istoria bisericii), Dick Ballew (dogmatică), Gordon Walker (învăţătura biblică), Ken Berven (perioada dinaintea Reformei), Ray Nethery (perioada post-Reformă) şi Peter Gillquist (coordonatorul cercetărilor). Autorul relatează că periodic aveau loc întâlniri în care ceea ce descoperea fiecare trebuia confirmat şi chestionat de către toţi ceilalţi, devenind apoi normă în congregaţiile pe care le îndruma fiecare. Cele două principii care au guvernat oarecum parcursul lor erau (1) disponibilitatea de a se schimba în oglinda bisericii timpurii şi (2) hotărârea de a propovădui şi practica tot ceea ce descopereau ca fiind adevărat şi în conformitate cu Scriptura.
Nu intru în detalii cu privire la rezultatele studiilor lor, fiindcă ar însemna să încarc destul de mult textul. Discursul lui Gillquist este, în acest punct, unul metodic (şi uşor de urmărit) ce conţine examinarea diferitelor „impedimente” pe care le-a avut de înfruntat evanghelicul din el: valoarea Tradiţiei, semnul crucii, delicata chestiune a icoanelor, terminologia adresării, mariologia, hainele preoţeşti şi riturile, tămâia. Lasă totuşi nediscutate problema complicată a dogmei infailibilităţii bisericii sau cea a botezului copiilor mici. Trecerea n-a fost însă bruscă şi nici uşoară.
Când în sfârşit au constatat că biserica pe care o căutau este întruchipată de ortodoxia răsăriteană, au început demersurile pentru apropierea de această biserică. Drumul n-a fost uşor, Patriarhul Ecumenic al Constatinopolului (Dimitrie, la acea vreme) nu i-a primit în audienţă pe delegaţii americani ce călătoriseră în acest scop tocmai până la Istanbul. Un rol decisiv în ce priveşte refuzul le-a revenit grecilor, care se temeau că noii convertiţi de peste ocean vor să pună mâna pe biserica ortodoxă. Această paranoia naţionaloidă nu este deloc străină, din păcate, nici unor grupări din BOR. În final, au fost primiţi de către Patriarhul Ignatie al Antiohiei (absolvent al Institutului Saint-Serge), care le-a deschis drumul către Ortodoxie. Între cele două patriarhii pomenite exista cândva un conflict datorită amestecului grecilor care, o perioadă (aproape 200 de ani), au reuşit să impună sirienilor alegerea unor patriarhi greci. Acest fapt s-a schimbat chiar în ultimii ani ai secolului XIX. Patriarhia antiohiană are în prezent sediul la Damasc, iar însuşi patriarhul este, după origine, arab. În fapt, biserica de azi a Antiohiei este predominant arabă (chiar dacă are şi dioceze răspândite pe mai toate continentele). Citită după nenorocirile ultimilor ani, parcă altfel arată înfrăţirea dintre americani şi urmaşii lui Ismael.
Cartea aceasta nu este una pe care evanghelicii să o arunce cu superioritate la coş, susţinând că nu se poate ajunge la alte concluzii decât cele baptiste/penticostale(ş.a.) plecând de la aceeaşi carte (Biblia), cu inima sinceră etc. Poate că finalitatea este una neaşteptată pentru astfel de cititori, dar nimeni nu este îndrituit să suspecteze că orice nu sfârşeşte în dogma evanghelică este păcătos, murdar, lipsit de onestitate sau interesat. Dimpotrivă, poate fi un prilej de autoevaluare critică, de cunoaştere a propriilor puncte slabe şi de apreciere onestă a unor puncte de vedere diferite.
Totodată, nici ortodocşii români nu pot utiliza (onest) această mărturisire a lui Gillquist ca armă împotriva „sectanţilor”. Situaţiile din cele două ţări sunt simţitor diferite. În SUA, ortodoxia se afirmă fără să reclame drepturi şi privilegii de religie naţională, fără să se asocieze cu statul. De asemenea, condiţionarea apartenenţei naţionale (la noi) pe criterii religioase este o găselniţă cel puţin păguboasă, dacă nu cumva chiar eretică, ţinând cont că etno-filetismul a fost condamnat de un sinod bisericesc din secolul XIX. Și chiar dacă nu discutăm despre erezii, toate aceste nuanţe naţionaliste (care, se pare, caracterizează şi alte surori autocefale) nu sunt în spiritul sobornicităţii fundamentale a Bisericii de la începuturile sale. De asemenea, ortodocşii din America nu fac paradă cu abstineţa lor de la prozelitism şi cantonarea în graniţele unei naţii, dimpotrivă, cei despre care vorbeşte autorul sunt convinşi că trebuie să ducă adevărul pe care l-au descoperit şi la alţii. Și că această datorie este fundamentală pentru biserică.
Nu incriminez, nici nu laud rezultatul la care a ajuns Gillquist. Uneori discursul său trece de la demonstraţia argumentată către genul encomiastic al hagiografiilor. Dar e de înţeles, fiindcă omul vorbeşte (cred eu) despre ceva ce iubeşte. Țărmul liniştit pe care l-au găsit ei însă nu este singurul posibil. Nu spun asta doar ca să-mi legitimez propria confesiune, ci dovada stă în faptul că toate ramurile creştine au produs sfinţi sau eroi ai credinţei. Dincolo de diferenţele dogmatice (dogmele referitoare la Sfânta Treime, Persoana lui Cristos, revelaţia – încheiată – a Scripturilor plus canonul, Biserica lui Cristos, Persoana Duhului Sfânt sunt, fundamental, aceleaşi în toate bisericile creştine) şi de cele de cult (uneori foarte serioase), spiritualitatea creştină autentică a putut să înflorească şi în luteranism, şi în catolocism, şi în penticostalism, ca şi în ortodoxie. Maica Tereza, Richard Wurmbrand, Johnatan Edwards, Vladimir Ghika nu pot fi contestaţi în numele unei rigidităţi dogmatice exclusiviste. Biserici creştine de culori foarte diverse au adunat martiri ce au murit din dragoste pentru Dumnezeu. E posibil ca unele comori de spiritualitate să fie mai bogate decât altele. Dar acest fapt nu înseamnă că o anumită confesiune deține exclusivitatea mântuirii. Sunt conștient că ceea ce spun poate fi amendat ca protestant, dar îmi asumt această „libertate de gândire”. E stadiul în care mă aflu în prezent.
Cartea este incomodă pentru orice cititor bigot, indiferent de dogma de la care se revendică. Lectura poate deveni enervantă. De câştigat au doar cei care îşi recunosc cinstit limitele, failibilitatea.
Suspectez că traducătorul a făcut uneori mai mult decât să traducă. Nu că ar fi denaturat neapărat textul, dar că l-ar fi adaptat cam mult pe alocuri. Poate că e o suspiciune neîntemeiată, dar tot aş vrea să arunc un ochi în original pentru anumite paragrafe.

Viitorul nostru va fi corect politic sau nu va fi deloc

După cum probabil că cei mai mulţi ştiţi, profesiile a căror denumire englezească cuprindea odiosul cuvânt „man” au fost cosmetizate în ton cu tendinţele corecte politic. Astfel s-a ajuns, de pildă, la „policewoman”, care, ne explică Webster Online, înseamnă „a woman policeman”. Ironică explicaţie. Se preferă, de asemenea, exprimările neutre gen „policeperson” sau „businessperson”. E mai trendy şi mai în ton cu moda cea corectă să foloseşti astfel de termeni.
Dar pun pariu că în cazul în care creierele luminate – intermitent şi cam în regim de avarie – ale stângii luptătoare pentru terminologie s-ar screme suficient, ar realiza cât de catastrofală este găselniţa lor actuală. „Person” este, nici mai mult nici mai puţin, noţiunea care se aplică în creştinism ipostasurilor Sfintei Treimi. Oricând spui „persoană” (ca să folosesc termenul tradus), te referi în mod involuntar la creştinism. Ce poate fi mai îngrozitor pentru un stângist militant? E ca şi cum ai spune deodată: pro-viaţă, rugăciune şi icoane în şcoli, Dumnezeu există etc... De-a dreptul scandalos! Sperăm să-şi dea seama de această gravă eroare şi s-o remedieze. Iată câteva sugestii. Ar putea încerca să folosească termenul „people”. Ar suna mai în acord cu spiritul colectivist al socialismului: „policepeople”. Deşi nu ştiu dacă îndură gramatica asemenea născocire. Avantajele ar fi însă colosale. În fiecare profesie ne-am simţi cu toţi reprezentaţi. Am putea lărgi ideea de „family” la scară planetară. Cu siguranţă, folosind cuvinte cu atâta greutate, inevitabil ne-am iubi mult mai mult, am deveni mai umani, mai general umani, până la dispariţia definitivă a diferenţelor care în mod abuziv ne separă de atâtea milenii.
Dacă acest cuvânt nu s-ar califica totuşi, datorită lipsei lui de specificitate sau din pricina îndărătniciei gramaticale, se poate încerca „individual”: „businessindividual”. E mult mai polemic, e modern. Deci se poate miza pe lipsa lui de religiozitate creştină. Ba chiar pe protestul lui anticreştin. În fond, „individul” se opune „persoanei”. „Individul” exprimă autonomia şi drepturile nelimitate pe care le-a dobândit omul mai ales de la sfânta Revoluţie Franceză încoace. Iar cu „individul” e mult mai simplu să te integrezi în orice nirvană disponibilă şi deschisă non-stop sau în alte locuri privilegiate de dizolvare în zeama absolută. Indivizii pot deveni uşor un amestec păstos şi omogen, persoanele (cele care poartă pe drept acest nume) nu pot renunţa la derivatul lor supărător: personalitate. Astfel că orice amestec de persoane rămâne eterogen.
Mă gândesc însă, fiindcă tot vorbeam despre „policeperson”, că nu s-a ţinut cont când s-a inventat acestă denumire considerată satisfăcătoare de câinii-ofiţeri. Ei duc greul alături de colegii lor humanoizi, dar în nomenclatorul de profesii nicio recunoaştere oficială. Nu m-aş mira să deminsioneze în masă când vor realiza nedreptatea şi toată povestea să se lase cu schelăituri şi vaccinări antirabie.
Ca să se evite nenorocirea, poate ar fi de luat în considerare o formulare şi mai generală, de tipul: „policecreature”. Aici, vorba cântecului, n-ai mai şti precis care-i om şi care-i câine. Gradul de generalitate este mult crescut. Pot să se înroleze chiar şi pisici, şoareci, şerpi, broaşte şi papagali. Titulatura îi încape fără discriminări pe toţi. Deşi, dacă mă gândesc mai bine termenul nu s-ar califica. „Creatura” presupune un creator. Şi iar ajungem la necazuri. Ideologia ne distruge lexicul nu alta. Nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa transpirată de trudă şi de scuipaturi în sân.
Se poate merge atunci către un cuvânt care e acceptabil chiar şi pentru evoluţionismul darwinist cel mai dogmatist: „mammal”. „Businessmammal”, de exemplu. Chiar şi maimuţele îşi vor putea lua liniştite laptop-ul sub... membrul superior şi să-şi vadă de afaceri cu banane. Sau cu purici colectaţi de la surate. Indiferent, treaba lor.
Realizez însă că tocmai am nedreptăţit protozoarele. Ca să nu vorbim de mult mai periculoasele nemanifere precum reptilele sau peştii carnivori. Propun repede, ca să scăpăm cu faţa curată şi cu trupurile întregi: „living being”. Are dezavantajul lungimii, e cam ineficace, dar rezolvă problema. Şi asta e tot ce contează. Plus că sună aproape ca un rang, nu mai e o simplă profesie, ci un titlu, o funcţie.
Cu tot efortul meu de a împăca lupul şi capra din cimilitură, am uitat... varza. Plantele, se ştie, au şi ele drepturile şi demnităţile lor. Mă întreb când se va trezi lumea asta crudă şi nesimţită la realitate şi va înţelege cât rău facem cireşului când îi smulgem cu nepăsare roadele. Sau cât suferă mărul când îl scuturăm cu nerv. Nici nu mai pomenesc de fructele pe care le zdrobim sau le fierbem fără pic de conştiinţă. Fără inimă. Poate că am cam sărit puţin gardul şi am luat-o pe arătură. Dar totuşi, ecologiştii militanţi trebuie să ceară şi ei dreptul la reprezentare pentru plantele pe care le apără. Iar când vom auzi pentru prima dată titulaturi precum „policething” sau „businessthing” ori „clergything” cred că toate grijile noastre vor dispărea. Şi vor da buzna toate obiectele laolaltă în fericirea fără margini a nediscriminării în stare pură. Asta până se va revolta antimateria.

Dark Knight sau despre morala lui Batman&Co.

Am văzut Dark Night. Subîntitulat (parafrazez): bun venit într-o lume fără legi. Un film cu mai multe puncte culminante – nu pentru că am fi mai deștepţi ca alţii, din alte vremi, ci pentru ca să ne stoarcă glandele suprarenale de toată adrenalina disponibilă şi să mergem acasă satisfăcuţi. E clar, nu ne mai ajunge un fir epic, ci ne trebuie să fie punctat periodic de momente de maximă intensitate. Scenariştii, evident, ştiu asta şi ne fac necesarele infuzii de suspans, ca drogul să îşi facă efectul scontat.
Filmul mi se pare un exemplu tipic de situaţie în care eminenţele cenuşii care l-au generat se joacă abil cu minţile spectatorilor (puzzling their minds). Îi târăsc printr-o istorie în care moralitatea, dreptatea şi legea se dovedesc musai inoperabile. La limită, aş putea chiar invoca manipularea personajelor şi a narațiunii tocmai pentru atingerea acestui scop. Dar ridică şi problema legitimă a reacţiei şi opţiunilor disponibile în faţa unei răutăţi fără limite. În subtext se poate citi relativ uşor tragicul 9/11.
Într-adevăr, o societate democratică şi liberă este expusă în faţa maniacilor, a fanaticilor (reprezentaţi de Joker – bine jucat de Heath Ledger). Ceea ce nu face decât să dovedească himera (sau minciuna crasă) care se ascunde în spatele mult lăudatei emancipări a omenirii. O fi existând o evoluţie a mentalităţilor, a raportărilor sociale, dar umorile, motivaţiile, instinctele şi crizele par să fi rămas la un nivel destul de uşor recognoscibil în orice epocă. Chestiunea rămâne, în orice caz, nerezolvată. Soluţia Batman nu e una pe care un om cu capul pe umeri să o accepte în viaţa reală (mă gândesc în special la cei care ştiu ce au însemnat rezolvările totalitare naziste sau bolşevice). Aşa că problema aceasta rămâne „foarte deschisă”.
În film avem şi triunghiul amoros care să adauge tensiune romantică (altfel cum să fii la Hollywood şi să faci film dacă nu presari oleacă de sentiment peste story?!), dar şi oarecare dramatism poveştii. Little bit of everything. De aici se duce de râpă, într-un fel, „filosofia” filmului. Domniţa asta se confundă discret cu o primadonă de telenovelă. Fiindcă, odată ucisă, devine motiv de răzbunare. Dar nu vă imaginaţi răzbunarea în numele unei dreptăţi transcendente sau măcar în numele unei iubiri. Ci o răzbunare fără limite, care parcă abia ar fi aşteptat fisura prin care să se reverse.
Ce mă enervează la cei care au conceput scenariul este faptul că prezumă (scuzaţi neologismul) că subiectivitatea poate ajunge să justifice orice. Că dincolo de suferinţa proprie, oarbă şi fie ea justificată sau nu, dar în orice caz profund individuală, nu există nimic care să o poată chema la judecată. Că orice valori trebuie abolite în momentul în care un individ suferă o pierdere şi el e liber, justificat moralmente să întreprindă orice crede de cuviinţă. Şi atunci nu poţi să nu îţi aminteşti de vechea regulă, dinte pentru dinte, despre care unii spun că era menită ca ieşire din cercul vicios al răzbunărilor infinite.
Finalul îl găseşte pe Batman salvând aparenţele. Asta face, chiar dacă replicile care însoţesc ieşirea lui din scenă îi atribuie o adevărată vocaţie mesianică. El devine un proscris deoarece, chipurile, poate, e în stare să suporte. Jocul este subtil şi foarte interesant. Pe de o parte, situaţia lui de individ care îşi asumă samavolnicii pe care nu le-a înfăptuit, nu se apără, rămâne tăcut şi dispus în continuare să ajute din umbră această lume nerecunoscătoare. Ce mai poţi spune? Altruism de cea mai pură esenţă creştină. Pe de altă parte, soluţia lui este una profund violentă, neprincipială, suspectă. Nu cred că sunt dispus să accept ideea că am nevoie să îmi poarte de grijă un individ care este el însuşi mai presus de orice lege şi regulă. Că, adică, principiul ultim în care să cred este discernământul unui despot luminat. Dacă se întunecă?
Admirabil altruismul, deosebit de frământat, al indivizilor de pe cele două feriboturi, oameni puşi să se omoare între ei. De fapt, pentru mine asta e miza filmului. Cei mulţi şi comuni au decis, nu fără ezitări, că există ceva mai presus de viaţa lor, că îşi raportează existenţa la nişte valori care-i transcend, în timp ce excepţionalii şi-au exihabat aproape obscen dramele proprii făcând din ele principii călăuzitoare.
Ce cred eu că nu înţeleg sau subînţeleg destul de prost continuatorii lui Batman e faptul că acest personaj (ca alţi supereroi) reprezenta ceva, iar acel ceva era din exterior. De exemplu, ideea de justiţie intervenită în mod excepţional. Însă creatorii filmului l-au făcut, sau asta a fost impresia mea, să se reprezinte pe sine, să-şi devină propriul prim motor. El centrează, tot el dă şi cu capul. Să sperăm că are puterea să şi apere. Mai precis să se apere. De sine însuşi. Altfel... goooool!

O lume mică

Lumea foștilor aristocrați și burghezi interbelici este înfățișată de G. Călinescu în romanul Scrinul negru. Surprinși de schimbarea de regim politic din anii de după război, prinți, boieri sau mari industriași (care scăpaseră de pușcărie) și urmașii lor locuiau (la începutul anilor ’50) prin maghernițe mucegăite, prin mansarde insalubre, claie peste grămadă cu alți locatari complet necunoscuți. Unii, mai curajoși sau mai realiști (?!), descindeau din lumea lor bună – rămasă încă aproape intactă în memorie și în vise – direct în piața de vechituri unde își vindeau câte-un obiect dintre cele salvate de la confiscare. Dacă e să luăm ficțiunea drept document istoric – deși, în general, nu este recomandabil, dar îndrăznesc deoarece autorul este considerat „realist” –, atunci în talciocurile din București puteai achiziționa bijuterii, mobile lucrate manual (de acolo își cumpără arhitectul Ioanide, personajul principal, scrinul negru), rochii comandate la Paris, aparate casnice, dar și șuruburi, pantofi desperecheați și alte nimicuri.
Fosta protipendadă bucureșteană și românească mai păstra doar o palidă asemănare cu vremurile bune de odinioară. Ținutele de gală, după ce fuseseră dosite prin tot felul de lăzi, mutate dintr-o parte în alta, se umpluseră de molii, își pierduseră orice strălucire și orice eleganță. Nedispunând de altceva, posesorii lor le foloseau însă în continuare, devenind ridicoli și grotești, dar păstrând cumva legătura cu fericirea de altădată. Printre ei se amestecau inadaptați, care trăiau mai departe în fantezia lor, cu repede adaptabili, care deveniseră colaboratori sau chiar promotori ai noii orânduiri. O lume pestriță într-un climat de instabilitate și insecuritate. O tranziție dificilă către nu se știa ce și care urma să dureze nu se știa cât. Oameni care-și negociau viitorul fără să știe dacă-l vor avea și fără să aibă idee unde vor locui peste câteva luni sau ce vor mânca în săptămâna următoare. Năravuri ușor de neglijat altădată acum căpătau proporții amplificate, atât pe fondul acutizării lor, cât și datorită irascibilității generale mai accentuate. O societate care suferise o transformare brutală, ce răsturnase ordinea existentă și distrusese aproape cu desăvârșire vechile repere de orice natură.

Punând în oglindă și răsturnând imaginea, îmi pare că mi se înfățișează exact societatea post-decembristă. De data aceasta nu cu scăpătați, ci cu indivizi în ascensiune. Capitaliști care își agonisesc capitalul. Dar care vor și altceva, fără să știe ce. Visele lor de mărire îi mână către nevoia de legitimare. Deși și-ar dori, sunt conștienți că banii nu reușesc să acopere deficiența de reprezentare pe care o au.
Femeia coafată aproape săptămânal, cu unghiile și machiajul lucrate mereu în cabinetul de cosmetică (medicală), cu fizicul și psihicul bine întreținute în spa. Coboară dintr-un SLK, înveșmântată în blana ei de nurcă, încălțată cu cizme de la Paris și urcă apoi în... scara blocului. Poate că am exagerat puțin, dar sigur vă vine în minte măcar o figură ce seamănă fie și parțial cu descrierea de mai sus. E comic, privit din exterior, dar acolo e o frământare, un om care vrea să-și depășească modesta condiție prezentă. Am uitat să precizez că dumneaei e chelneriță la Hotel Intercontinental (încă de pe vremea lui Ceaușescu) și că n-are decât opt clase plus „profesionala”. Dar vrea să fie Doamnă.
Sau indivizii care și-au cumpărat mașini scumpe – Mercedes, BMW, Chrysler – dar stau într-un apartament mai ieftin decât propriul automobil. Și parchează mașina de lux în fața blocului, încât mereu te aștepți să iasă din vreun magazin de prin preajmă și să meargă la casa lor. Atât de nefiresc arată.
Ori acei îmbogățiți recent care se avântă cu privirea dezorientată către opere de artă. Și strâng pe lângă casă tot felul de vechituri procurate de la așa-numitele magazine de „antichități”. În unele cazuri, singura diferență între „achizițiile” lor și obiectele similare din talcioc este prețul exorbitant pe care l-au plătit. Uneori, simțind că banul le-a ascuțit și sensibilitatea estetică se dedau la investiții „artistice”, fălindu-se cu tablouri care l-ar face pe orice cunoscător adevărat să se jeneze. Un fel de carpete de pe vremuri, dar mai stilizate, mai adaptate la „noile curente”. Mânați de același elan snob își îndeamnă copiii să se culturalizeze, ceea ce uneori se și întâmplă, însă în defavoarea părintelui imprudent.
În aceeași dorință de legitimare, se simt egalii sau echivalenții peste timp ai fostei societăți înalte, fapt pentru care sunt atrași de tot felul de găselnițe: cumpără case de epocă (dar habar nu au din ce epocă), preferă geamurile înalte, „apreciază” arhitectura veche (dar nu fac deosebirea între o clădire de 100 de ani și una de 300 de ani). Au o atracție morbidă către tot ce e mucegăit, fie carte, clădire, aparat etc. În casele lor poți admira un adevărat arsenal de obiecte kitsch cu care vor să atace statutul de reședință a unei personalități spudaxite (pardon!).
Dar mai sunt și alții. Un bărbat bine, care se îmbracă foarte elegant, cu pantofii neapărat ascuțiți, costum și alte accesorii, dar care nu se potrivesc (la fel ca în cazul Doamnei de mai sus) deloc cu acareturile în care își desfășoară existența (apartament, două camere, confort II). El e, de fapt, soțul. Și e portar la o bancă. Sau șofer. Dar vrea să arate ce sânge albastru îi străbate capilarele. Iar asta merită toată cheltuiala, toată ferchezuiala, toată aparența.
Iată-ne. O lume ridicolă. Grotescă. Cu banii noștri, cu dilemele noastre. Nu merită să ne luăm prea în serios. Prea suntem mici, piperniciți. Pigmei. Uriașii (ca să reintepretez titlul unei cărți de tristă celebritate) se ocupă de altceva. Dar, priviți de la distanță, detașat, putem beneficia chiar de o anumită duioșie a privitorului.
Lumile astea de iarmaroc sunt triste în însuși comicul lor. Iese în evidență tot penibilul „progresului omenirii”. Nu trebuie decât să faci un pas în spate.

Hop ș-o manea!

Maneaua pare să aibă, pentru destinatarii ei, un rol cathartic. Exhibarea simbolică a mușchiului în fața dușmanului, pedepsirea în abstract a iubitei infidele, fictiva revanșă financiară în fața celor mai cu parale sunt motive recurente în textele maneliste. Subiectele sunt însă tratate la nivelul minim de complexitate, în regimul unei logici liniare și previzibile. Astfel că nu se poate estima dacă efectul este unul purificator, în ultimă instanță, sau unul instigator.
Nu sunt expert, dar câteva observații tot îmi permit să fac în virtutea propriilor experiențe muzicale, fără teama că aș risca amatorismul. Majoritatea interpreților acestui gen muzical (poate fi numit astfel?) se străduiesc să-și însușească acel timbru de puber eunuc sau, în cazul femeilor, de pisică strânsă cu ușa.
Toate piesele, atâtea câte am auzit eu, sunt însoțite de inevitabilul tremol realizat pe sintetizatoare electronice, dar care ar vrea să reproducă instrumente cu rezonanțe, probabil, arăbești (buzuc?, mijwiz?). De cele mai multe ori reușesc însă doar să maimuțărească și stilul și instrumentul.
Marele neajuns este redundanța atât sonoră, cât și ideatică a acestor produse muzicale... Se spune că cele mai inocente lecturi implică identificarea cititorului cu personajul (Matei Călinescu). Nu cred să greșesc prea mult presupunând că și manelele se pretează unei receptări similare lecturii, că doar nu degeaba au toate text. Cum acestea nu excelează prin complexitate și profunzime, nu ar avea de ce să necesite prea mare efort de receptare. Mai mult, hedonismul generalizat și aroganța stupidă ce se asociază în cazul multor fani ai acestui gen conduc inevitabil la imperativul rudimentarității lor.
Manelele, ca orice text, cred că, pe de o parte stabilesc un nivel al receptării, iar pe de altă parte modelează un orizont al așteptărilor. E imposibil ca un ascultător asiduu să nu fie marcat în vreun fel de „universul” acestora: personaje, teme, obsesii, paradigmă, expresie verbală. Dimpotrivă, cred că e valabil exact contrariul. Fanii le preferă tocmai pentru că îi reprezintă – măcar în parte – și pentru că îi distrează. Acesta este nivelul de divertisment pe care ei îl preferă și care, totodată, conține tipul de mesaj cu care se identifică. Nu vorbesc aici de ascultători ocazionali, ci de cei care ascultă zilnic și aproape exclusiv manele.
Recunosc că nu pricep ce anume îi determină pe destui să asculte așa ceva neîntrerupt. Pe mine mă irită și acompaniamentul (aproape invariabil același), și vocile gâtuite, și versurile bezmetice. Ca să fiu onest până la capăt, trebuie să admit că au existat și câteva situații când nu m-a deranjat o manea sau chiar mi-a stârnit curiozitatea. Oricum, nu cred, în ruptul capului, că obsesia manelistă ar putea produce valori (culturale, morale, intelectuale) sau ar putea stimula, de exemplu, gâdirea critică ori analitică. Eventual stârnește niște zone întunecate care pot alimenta agresivitatea și așa destul de ridicată a destinatarilor.
Am văzut recent și niște... videoclipuri. Nu știu dacă genul acesta va fi având produse mai rudimentare și mai de prost gust. Nici măcar televiziunea alb-negru nu cred să fi asistat la atâta lipsă de... orice: n-au nici naturalețe, nici story, nici idee, nici happening, nici senzualitate, nici umor, nici melodramă. Arată ca un fel de butoi cu murături în care cineva a adăugat zascuscă și compot. Asta în ce privește „gustul”. Cât despre imagini și cadre, perspective și lumini, tot ce am văzut (nu mult, că e greu de suportat) este de un ridicol fără pereche. Doar un exemplu: el (nu știu cum îl cheamă) cântă de scheaună boxele și apare – simultan! – în două imagini (față și profil) desincronizate; într-una parc-ar fi ecoul fantomatic al celeilalte. Nu știu ce voia să sugereze, dar arăta ca și cum doi frați gemeni legați cu funii invizibile de același par ar fi obligați să cânte o „horă” pe care fiecare o știe altfel. După câteva secunde, într-un alt cadru, el e cu o ea (că deh!...), care privește spre dânsul la fel de languros ca spre aragazul năclăit. N-am stat să văd dacă „se iau” (deși am văzut o fază când ea coboară pe niște scări și îi sare lui în gât, dar din când în când privește spre camera video, care e undeva în stânga lor), nici dacă au mașini „bengoase”. Însă nici n-am simțit că pierd prin lipsa mea de interes.
Dar trebuie să fiu cinstit și să spun că am întâlnit ascultători de manele care s-au comportat admirabil (în limitele unui bun-simț comun, nu al etichetei de salon) și care au recurs cu naturalețe la gesturi altruiste gratuite. Deci nu există o cauzalitate simplistă și directă între manea și lipsa de caracter. Cu toate acestea, ar fi interesant de studiat influența pe care o exercită audiția sistematică a manelelor asupra ascultătorilor (și estimez, fără nicio dovadă și fără obiectivitate științifică, că rezultatul ar fi îngrijorător).

Aiudul nu-și (mai) plânge martirii

Am ajuns vara asta pe la Aiud. Nu mai devreme. N-o să dau vina pe alții, că doar neglijența și comoda mea amânare au fost de vină. Cei care sunteți mai tineri nu faceți ca mine. Mergeți și la Aiud. Și la Sighet. Oriunde ați putea să luați contact cu „realizările” socialismului românesc.
Nu stă în intenția mea să relatez ce am văzut sau ce impresie mi-au făcut cele văzute, fiindcă sunt lucruri pe care e mai sănătos să le trăiești pe cont propriu (în mare parte necomunicabile) și să citești evocările celor care au trăit experinețele cu adevărat semnificative. A fost însă o surpriză cu totul neașteptată dificultatea cu care am ajuns la mausoleulul de la marginea orașului.
Ne ziceam că fiind unul dintre orașele deosebit de importante pe harta „Gulagului românesc”, n-ar trebui să fie o problemă identificarea locurilor de pelerinaj. Așa că am luat-o la picior, căutând clădiri ce păreau reprezentative. Am ajuns fără mari dificultăți la cetatea medievală din centrul orașului, apoi am descoperit biserica ortodoxă din apropiere și chiar Primăria. Dar nicăieri nici măcar vreun cuvințel despre celebra pușcărie și mai ales despre celebrii ei „locatari” de la sfârșitul anilor ’50, începutul anilor ’60. Am aflat în schimb că Aiudul este „orașul vinului” și „orașul artelor”. Scrie pe două plăci de o parte și de cealaltă a intrării în Primărie.
Clădirile orașului, atât cele oficiale, cât și cele particulare, nu trădează nimic din trista istorie recentă. Aceeași efervescență a termopanelor, binecunoscută. Pe o stradă pietonală, miros puternic de mâncare – era într-o sâmbătă. În capăt o altă biserică. Închisă. Nicăieri vreun indiciu. Omniprezenta sală de sport marca psd. Am străbătut orașul aproape dintr-un capăt în celălalt. Încă o biserică; arhitectură foarte îndrăzneață, curățenie în jur. Nici aici nu ne-am ales cu mai mult.
După toată oboseala acumulată, am decis să ne dăm bătuți și să apelăm la localnici. Cu sprijinul succesiv a trei dintre ei am reușit să ne găsim direcția și sensul corespunzătoare. La ieșirea de pe o alee dintre blocuri am dat de crucile Mausoleului „Calvarul Aiudului”. E în cimitirul orășenesc. Se vede foarte bine din tren (pe relația București-Oradea). Măicuța care ne-a deschis (în stânga monumentului există un schit unde se ține cheia), ne-a spus că de doi ani „domnul primar” nu a reușit să pună nici măcar un singur indicator pentru turiștii interesați să afle ororile comunismului. Dar, cu toate astea, vizitatorii sunt numeroși.
Când am ajuns acasă, mi-am spus că eu sunt de vină, că m-am dus cu temele nefăcute. Așa că m-am dat a căutarea pe atotinformatul internet. Asemenea „obiectiv turistic”, credeam eu, nu are cum să lipsească din pagina oficială a orașului. N-are cum, dar lipsește. Probabil că nu aduce nici profit, nici nu face imagine europeană. Apropo, piața centrală a fost numită Consiliul Europei. Nici prezentarea de pe Wikipedia nu e mai brează. Nu suflă o vorbă că ar exista în oraș un monument al victimelor comunismului. Nu reprezintă așadar un „obiectiv turistic” demn de atenție.
Singurul loc unde se găsesc niște informații este un site al fiilor Aiudului, dar e vorba de o pagină web ce nu reprezintă oficial orașul. Partea bună e că totuși cineva se îngrijește de memoria colectivă. Partea proastă e că preocuparea nu ține de atitudinea oficială, de demintatea locului sau a nației. Iată doar câteva nume care au trecut prin „universitatea” Aiudului: Nicolae Steinhardt, Petre Țuțea, Radu Gyr, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu etc.
Cu siguranță se cuvine ca domnul primar să fie mai preocupat de „arte” și de „vin” decât de istorii sordide. Ce rost are să îi amintim (în cazul în care chiar am putea) că toate aceste preocupări ale sale n-ar fi posibile fără nenoriciții ăia care au trecut prin pușcăria ce azi e „la standarde europene”? Pe site-ul primăriei veți găsi însă imagini cu inundații, cu incendii, cu bere, cu aniversări, cu inaugurări. Că doar astea sunt singurele lucruri care contează.
PS: Am aflat, după ce m-am întors acasă, că umblă vorbă că priveliștea pe care o oferă dealul unde se află cimitirul a stârnit interesul „investitorilor” imobiliari, care nu s-ar da în lături să ridice niște construcții pe gustul lor... chiar pe locul fostei gropi comune, unde a fost aruncat și Vulcănescu, alături de alți deținiți politici decedați în urma regimului de pușcărie. Și că primarul n-ar zice ba. Sper că e totuși numai un zvon.

Meniu: spate, ceafă și burtă

Oricine a trecut prin școală cât de cât atent sau măcar a privit vreodată spre un vertebrat și-a putut da seama cât de importantă este șira spinării pentru rezistența și ținuta spatelui. Este știut că dacă se deformează coloana, întreg spatele are de suferit. De asemenea, orice leziune a măduvei se concretizează în diferite neputințe.
Domeniul valorilor spirituale a preluat această realitate și a adoptat-o în limbaj figurat. Oamenii integri sunt „verticali” sau „cu șira spinării”. De fapt, erau – verbul trebuie mutat la trecut. Fiindcă acum nu mai contează. A devenit mult mai important spatele. Iar spatele s-a autonomizat. El nu mai are legătură directă și indestructibilă cu coloana vertebrală, ci s-a separat. Astfel încât cei care au spate e bine să nu aibă șira spinării prea dreaptă sau prea rigidă. Ba dimpotrivă, maleabilitatea este mult mai de preț.
Fenomenul nu e nou, dar istoria lui îmi scapă. Poate că seva și-o trage din înțelepciunea populară, potrivit căreia „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Fără să purced la o hermeneutică temeinică, înclin să cred că aici se potrivește totuși imaginea trestiei (cu conotații pozitive): mobilă sub vremi, dar totuși onestă în fixitatea ei. Atunci cu siguranță altoiul trebuie să se fi pervertit, nu seva. În fapt, nu prea contează atât de mult de unde se revendică această atitudine, ci unde, cum și de ce se manifestă. Ea nu există ca abstracțiune, ci doar întrupată în oameni.
Spatele e așadar o entitate de sine stătătoare, de cele mai multe ori adăpostită fie în tenebre, fie în locuri cu influență. Spatele știe mereu „dincotro bate vântul”. Are stație meteorologică proprie, cu antene foarte bine dezvoltate. Dar chiar dacă nu știe, spatele e mereu providențial. Intervine și cu un gest mântuitor rezolvă situația critică. Cine nu are spate degeaba are față. Degeaba și coloană. În funcție de împrejurări, spatele poate (sau trebuie) fie să se vadă, fie să rămână perpetuu necunoscut.
Condiția fundamentală de existență a spatelui este, cum spuneam, absența șirei spinării sau mobilitatea ei deosebită. Cel care vrea un spate frumos, musai să ia un aspect de moluscă. Cel puțin. Dacă poate deveni cu totul amorf și cameleonic este cu atât mai bine pentru sine. Orice rămășiță de oscior poate periclita serios relația cu spatele și acțiunile spatelui. Unii au fost tentați să creadă că o metamorfoză reptilomorfă ar fi suficientă – cel vizat ca eventual ideal era șarpele. Există însă o mare și potențial fatală eroare: cel care vrea un spate viguros trebuie să poată înghiți orice. Or se știe că șerpii, în ciuda performanțelor indiscutabile, au totuși niște limite tocmai din princina oaselor.
Poate că nu mă luați în serios, dar situația e destul de delicată. Oricine n-are spate este pasibil de ridicol și de oprobiu social. Ba chiar mai rău, poate cădea oricând sub incidența legii. Atunci i se va dovedi și cât de păguboasă este moda ieșită din uz a unei coloane vertebrale rigide. În cel mai bun caz – acum vorbim despre un tip care are/avea față – rămâne împroșcat cu noroi și pus pe margine. Spatele ar fi știut să-l acopere, să-l recondiționeze, să-l reangajeze în conflict și, în final, să-l imaculeze. Cei care au mai apucat să tragă cu ochiul, când s-a ivit ocazia, spun că spatele aduce tare bine cu o manta sau o pelerină impermeabilă, lungă, foarte mobilă și foarte silențioasă.
Cu această preocupare deosebită pentru calitatea spatelui se asociază de obicei încă două trăsături fundamentale: ceafa groasă și burta proeminentă. Să le luăm pe rând și în ordinea enumerării, dat fiind faptul că există o relație (și organic vorbind) de continuitate între spate și ceafă. Un personaj cu ceafa groasă e unul care își are propriile legi. Moralitatea nici nu intră în discuție în cazul lui, fiindcă orice chestiune etică ține, de cele mai multe ori, de reguli nescrise, de cutume sociale care nu se soldează cu consecințe punitive foarte severe, astfel încât individul nu se simte amenințat. Însă asemenea specimene nu respectă nici măcar legi cu consecințe penale, cum ar fi legile de circulație sau codul penal. Ceafa groasă își permite să facă ce vrea mușchiul ei. Te miri că legea gravitației și celelalte legi implacabile ale existenței terestre nu cedează în fața acestei demonstrații de indepedență. Ceafa groasă conferă, în viziunea deținătorului, ținută, personalitate. Dar toate sunt distorsionate, odată privite în lumina potrivită. Și iată de ce: ceafa vrea să întruchipeze toate valorile reprezentate cândva de coloană. Nu înțelege însă decât puțin și prost. Perseverența o confundă cu forța brută și cretină. Iar principialitatea o ia drept fiță mitocăneasă și tâmpă. Acolo unde exista demnitate, ceafa nu reușește decât să maimuțărească o încăpățânare măgărească. Nici urmă de adevăr, care devine un fel de bibilică spălată pe creier, oricând disponibilă să îndeplinească ordinele comanditarului.
Rezultatul acțiunilor conjugate ale spatelui și cefei groase se concretizează în burta proeminentă. Chiar dacă nu este vizibilă fizic sub formă de protuberanță ventrală, revărsată peste brăcinarul nădragilor, ea există ca valoare intrinsecă ideală, semn al prosperității. Succesul fără burtă e ca nunta fără lăutari. De fapt, cu cât este mai abstractă și mai dispersată printre mătuși, bunici, soacre și alte lighioane familiale, cu atât burta este mai adăpostită și mai valoroasă. Capacitatea de a face burtă și de a o ascunde, păstrând aparența supleții, vine (ne întoarcem) tocmai din potența spatelui și insolența congenitală a cefei. Burta se cere întreținută (altfel se retrage), iar din când în când mângâiată patern, eventual scurmată periodic în buric pentru cunoaștere reciprocă. Singura virtute cunoscută a burții este dată de bogăție. Dar și aceasta devine funcțională numai în combinație cu celelalte componente, deja pomenite.
E foarte greu de precizat însă care dintre cele trei elemente are preeminență, din cauză că se generează și se întrețin reciproc. O simbioză foarte strânsă în care orice disfuncție poate fi remediată, însă orice distrugere definitivă a unei piese poate fi fatală.

O singură Biserică în mai multe istorii

Istoria Bisericii este un subiect demn de o atenție pe care n-o capătă, de obicei, nici de la cei care s-ar cuveni să-și cunoască trecutul (creștinii), nici de la cei care-o contestă. Dimpotrivă, se practică la scară largă preluarea și propagarea „după ureche” a datelor istorice. În creștinismul evanghelic (nu mă refer aici și în cele ce urmează la școlile de grad universitar), pe care îl cunosc mai bine, este o adevărată modă anecdotica istorică. Se iau câteva povestiri exemplare din viața unor personaje și se perpetuează „din gură-n gură”, până când nu se mai știe exact cine ce a făcut, ci rămâne doar anecdota moralizatoare.
Pentru orice evanghelic obișnuit, reperul istoriei bisericești îl reprezintă Creștinismul de-a lungul secolelor de Earle E. Cairns. Cartea a fost tradusă la începutul anilor ’90. Până atunci nu știu să fi existat în mediile evanghelice o referință comparabilă pe acest subiect. Din această perspectivă, este un lucru bun că a apărut, oferind posibilitatea unei interacțiuni cu trecutul, deschizând astfel un orizont relativ puțin frecventat.
Principalele reproșuri pe care i le aduc însă acestei cărți sunt lipsa de proporții și ignorarea aproape desăvârșită a creștinismului ortodox oriental. Lipsa de proporție se referă la următorul fapt: deși Reforma și confesiunile creștine născute ulterior ocupă, istoricește vorbind, doar ultimii 500 de ani din istorie, în această carte (de peste 470 pag.) i se alocă aproape jumătate din spațiul total (începând de la pagina 267 – în ediția pe care o dețin). Chiar mai mult de atât, odată apăruți protestanții în peisajul religios, singurul fir pe care este cercetată istoria Bisericii ulterior este cel protestant-evanghelic-neoprotestant. Se mai pomenește doar contrareforma catolică, expediată în vreo 10 pagini.
Istoria Bisericii Ortodoxe este, cum ziceam, aproape absentă (acesta este, în fapt, un „păcat” occidental, nu evanghelic în primul rând). Primele patru secole de creștinism sunt inevitabile pentru orice istorie a acestei mișcări, fiindcă atunci s-au definitivat atât Crezul, cât și Canonul. Multe din evenimentele acestei perioade s-au desfășurat în est, dacă ar fi să pomenim numai sionoadele (sau conciliile) ecumenice. Toate acestea se regăsesc și în cartea lui Cairns. Apoi Răsăritul dispare, excepție fâcând Ioan Damaschinul. Nici urmă însă, de exemplu, de Maxim Mărturisitorul sau Grigorie Palama, care n-au fost totuși niște neica-nimeni.
Să mai adaug și că autorul condamnă școala din Alexandria, pentru interpretările alegorice, și laudă școala din Antiohia pentru literalismul său? Probabil că nu are rost, fiindcă pentru el poate că e o datorie metodologică și morală să procedeze astfel. Totuși, ar trebui precizat că atât Origen (ce reprezintă școala alegorică) pe care Cairns îl înfierează, cât și Teodor din Mospuestia (adept al școlii literaliste) pe care îl laudă, numindu-l „exegetul” – cum de altfel îl considerau și ereticii nestorieni – au fost condamnați de sinoadele ecumenice ale Bisericii.
Nu contest că această carte ar putea fi un punct de plecare util, însă a rămâne la atât împuținează considerabil și, la limită, denaturează complexitatea datelor, diminuând șansele celui interesat de a-și contura o imagine cât de cât echilibrată asupra istoriei bisericești.
Orice cititor onest are la dispoziție, din fericire, și surse complementare de informație. Fără pretenții de bibliografie exhaustivă, o să enumăr câteva dintre cărțile disponibile pe această temă. Aș începe cu bătrânul Eusebiu de Cezareea și Istoria bisericească scrisă de el în secolul al IV-lea, fiindcă așa se cuvine, să-i cinstim pe părinți. E de găsit în colecția PSB, la numărul 14, în traducerea din 1987 a lui T. Bodogae. Manualul ortodox, declarat ca atare, pe acest subiect este Istoria bisericească universală. Dar recent a apărut și Istoria creștină generală, care cu siguranță merită atenție. Și din zona catolică rețin tot două contribuții: Hertling Ludwig – Istoria Bisericii, dar și Jean Comby – Să citim istoria Bisericii. Lucrarea în două volume a lui Jean Comby reprezintă o abordare foarte interesantă, fiecare capitol fiind urmat de texte ale unor autori discutați în respectivul capitol. Avem astfel ocazia să cunoaștem personajele istorice din propriile lor cuvinte.
Menționez și cartea lui Peter Brown – Întemeierea creștinismului occidental (200-1000 d.H.), pe filiera protestantă. Titlul ar putea induce în eroare, deoarece autorul nu ocolește deloc creștinismul oriental.
Adaug, dacă mai e nevoie, Istoria credințelor și ideilor religioase de Mircea Eliade. Se constituie astfel o bibliotecă minimală a subiectului. Nu știu câți au timpul necesar să parcurgă o astfel de bibliografie, dar e de evitat limitarea perspectivei la o singură carte și un singur autor.

Cărți noi 5

Vara nu-i ca iarna. Nici când vine vorba de cărți. Cu toate acestea, s-au produs câteva evenimente interesante (cel puțin) vara asta.
Mai întâi, prezențele electronice. Cartea Românească și-a lansat (în sfârșit) noul site. După cum se știe, Polirom administrează și E.C.R. Efectele se văd inclusiv în concepția paginii web, care se prezintă ca magazin online cu promoții săptămânale și ofertă de carte la 1 Euro (modă introdusă și menținută de Polirom de ani buni). Se poate spune că rebranding-ul e cam pe sfârșite și că resuscitarea a reușit.
Foarte recent, am aflat de pe blogul lui Emanuel Conțac despre lansarea noului site (încă în probe) al Editurii Logos. În sfârșit, zic și aici. Reducerile nu sunt atât de spectaculoase ca la cei pomeniți anterior, dar cărțile sunt bune și bine lucrate. Pe pagina web găsiți prezentări destul de consistente și mostre de carte plus cuprinsul în format pdf. Felicitări pentru tot! Dar hai să și bag de vină: aș fi vrut să știu și cine a tradus cartea. Numele traducătorului nu apare deloc pe site.
Cei care n-au reușit – dar ar mai vrea – să-și cumpere cărțile distribuite împreună cu „Cotidianul”, o pot face pe internet, fiindcă s-a lansat magazinul online.
Trec acum la cărțile însele, la volumele concrete.
Încep aici cu ceea ce m-a impresionat (recent) cel mai mult. Diac. Ioan Ică jr. a publicat la propria editură (Deisis) primul volum din seria Canonul Ortodoxiei. Acest op masiv (peste 1000 de pagini) se ocupă de perioada dinaintea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Cartea are două părți. Prima conține un studiu al autorului, iar în partea a doua sunt traduse – e vorba de traduceri noi, nu de preluări ale altor traduceri – texte fundamentale ale creștinismului timpuriu (texte liturgice, fragmente din părinții apostolici, apologeți etc.).
Dacă am început, rămân în zona cărții religioase. Vasile Muntean – Istorie creștină generală. Două volume – primul cuprinzând evenimentele de până în 1054, iar al doilea pe cele de după Schismă – totalizând peste 800 de pagini. Autorul se revendică de la tradiția manualelor pentru seminariile teologice ortodoxe. Ultimul dintre acestea – o reeditare – care îi aparține lui Ioan Rămureanu (al cărui discipol se declară V.M.) a fost readus în librării de aceeași editură în anul 2004 și încă mai poate fi cumpărat online sau din librării.
Și că tot veni vorba, merită semnalată și o altă carte interesantă, de Remus Rus – Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu. E o apariție mai veche (2003), dar, după cum obișnuiesc, nu mă cramponez foarte tare de data publicării. Pentru cei interesați, cea mai avantajoasă ofertă este la adresa unde vă trimite link-ul. Cam peste tot altundeva „beneficiați” de prețuri cu minim 20 RON mai mari.
După Psalmi, Șerban Foarță transpune în versuri (mai precis în pre stihuri) Ecclesiastul și Cântarea Cântărilor. Așa cum însuși mărturisește în prefața la Psalmi, nu este nici primul, nici singurul. Încă s-ar putea să mai găsiți în librării și cărțile lui Vasile Militaru: Psaltirea în versuri, respectiv Iov. Mai știu că în prezent Ionatan Piroșca lucrează la un proiect care vizează transpunerea cărții Iov în versuri.
Cristian Bădiliţă continuă colaborarea cu cei de la Curtea Veche și mai publică o carte de dialoguri Ştiinţă dragoste credinţă - Convorbiri cu patrologi europeni.
Vreți să știți ce spun filosofii despre viitorul religiei? Citiți-i pe doi dintre cei contemporani și în vogă: Rorty și Vattimo.
Polirom a dat o lovitură de imagine, cred eu, încheind o înțelegere cu Mănăstirea Rohia pentru publicarea integrală(!) a operelor lui Steinhardt. Mănăstirea deja începuse o reeditare (nu mai știu câte volume a reușit să publice), dar se pare că efortul era prea mare. În orice caz, alta va fi piața odată ce autorul a trecut în portofoliul lui Silviu Lupescu&co. În seria de autor „N. Steinhardt” au apărut deja primele cinci volume, între care și Jurnalul fericirii. Cărțile arată bine. Sperăm că echipa ieșeană a eliminat și greșelile de tipar de care Editura Dacia nu reușea nicicum să scape.
Tot Polirom continuă să publice din marii clasici (ai modernității). Ultimele două apariții pe care le semnalez sunt Giovanni Papini – Un om sfârșit (volum îndelung căutat prin anticariate de mulți cititori) și Robert Musil – Omul fără însușiri, carte ce se găsea greu chiar și în bibliotecile publice.
Lui Eco i s-a mai tradus o lucrare în românește, iar a doua e în lucru. O carte considerată – privind retrospectiv – profetică, dar neapreciată ca atare la data apariției (1964): Apocaliptici și integrați. A doua va fi o reeditare pe care sper să o remarce amicul Natan, dacă i-o mai fi trebuind: Tratat de semiotică, în curs de apariție la Editura Trei. Nu știu să existe altă ediție în afară de cea dinainte de ’89, apărută la Editura Științifică și Enciclopedică.
Utile se pot dovedi, în prag de an școlar, câteva trimiteri către edituri cu oferte pentru elevi. Gramar – cărți școlare cu un design înnoit și îmbunătățit plus prețul ușor crescut, dar nu foarte tare. Cartex 2000. Grafică jalnică, dar cel puțin autorii pe care i-am verificat eu (Eliade, Gârleanu, Rebreanu ș.a.) beneficiază de ediții consacrate și chiar de prefețe sau scurte prezentări. Prețurile sunt ținute destul de jos.
Chestii interesante propune Cartier (ei sunt din Republica Moldova, dar se pare că lucrează cu traducători români sau școliți în România) Jaques Le Goff – Europa explicată tinerilor; în pregătire Evul Mediu explicat copiilor.
Stimați elevi și profesori, iaca o reeditare necesară: Huizinga – Homo ludens. Desigur că, așa cum ne-a obișnuit, Humanitasul îi trage o copertă nouă și vreo 10 lei în plus la preț. Din dragoste de carte...

Scoțianul care n-a vrut bani

Priviți-l cu atenție (pe cel din dreapta, desigur). E scoțian. Îl cheamă Michael Forbes. Nu e deosebit de simpatic. N-are nicio legătură cu celebra publicație americană. Se remarcă însă prin faptul că rezistă ofertelor miliardarului Donald Trump.
Povestea e cam așa. Miliardarul de prost-gust și nemărginită aroganță vrea să creeze cea mai grozavă stațiune de golf din lume, undeva în Scoția (Balmedie, Aberdeenshire – mai precis). Se întâmplă însă ca tocmai pe amplasamentul viitoarei stațiuni să aibă d-l Michael Forbes o mică fermă. Desigur că Trump nu concepe ca cineva să reziste banilor săi fără număr, fără număr, fără număr... însă scoțianul cel încăpățânat nu se dă bătut. Poate e nebun sadea, poate e doar ușor țicnit. Ce contează? Important e că țicneala lui – sau ce o fi – reușește să refuze sume colosale și să nu se lase cumpărat.
Asta nu îl transformă într-un sfânt sau într-un virtuos. După poză, se poate specula că nu s-a dat înapoi de la paharul cu tărie. Alta e însă miza aici. Un tip comun reușește să infirme teoria că orice, respectiv oricine are un preț. O fi orgoliu, o fi kilt-ul și tot ce reprezintă el, o fi scrânteală. În orice caz, e în capul lui o chestie care nu poate fi urnită de spectrul bogăției. Ce spun eu spectrul? De concretul agresiv al bogăției. Pe ăsta, la propriu, banii l-ar da afară din casă, dar el nu se lasă.
Poate că omul o să cedeze. „Hărțuit” de megalomanul Trump, d-l Forbes ar putea îngropa securea războiului. Chiar și în aceste condiții (și după vreo 15 minute din show-ul ăla idiot în care miliardarul bălăcărește „ratații” care nu se ridică la așteptările lui) tot ți-ar veni să-i faci scoțianului măcar o statuetă. Mititică. Pe care să scrii: I-a rezistat trump-ului timp de... ani.
Idealizând nițel, ar fi foarte interesant ca d-l Forbes să-și mențină încăpățânarea și să lase prin testament ferma ăluia care să-i ducă mai departe nebunia. Și Trump să insiste în continuare. Ar fi dintre puținele teritorii pe care banii n-au reușit să le cucerească. Pe pământ.

Miros de toamnă

Zilele trecute, când am pășit afară din scara blocului, am simțit miros de toamnă. E unul dintre acele lucruri inefabile, nedemonstrabile, dar e obiectiv, axiomatic. O experiență general umană, care, deși netransmisibilă, devine inteligibilă și comunicabilă prin simpla menționare.
Mirosul de toamnă contestă subiectivitatea pură care vrea să se instaureze ca normă absolută – și, vai!, stupidă – în mentalul colectiv. În felul lui intangibil, acest iz al anotimpului ce va să vină, este puternic ca un zid. Să nu-i credeți pe cei care vă vor spune superior și post-istoric că e doar o impresie, că ei nu simt nimic și că, în concluzie, vă joacă receptorii o festă neplăcută. Nu e adevărat. Faptul că ei și-au pierdut capacitatea de a recunoaște realitățile care îi înconjoară, cufundați în iluzia propriei suficiențe, este adevărata problemă.
Mirosul de toamnă există. Întrebați-i pe cei de la țară. Disprețuiți și dezrădăcinați cum sunt, dezorientați și hibrizi, mai păstrează totuși relații nemijlocite cu obiectivitatea miresmelor sau a miasmelor. Ei știu că aceste lucruri nu sunt „impresii” și le iau în serios. Când unul le simte, ceilalți devin atenți, ca să recepționeze și ei semnele naturii. Pentru ei acestea sunt „informații” în sensul cel mai exact al cuvântului, fiindcă le folosesc drept repere în organizarea propriei vieți.
Dar nu-i întrebați pe copiii lor vârâți de timpuriu în lumea paralelă a jocurilor video și a mess-ului. Fiindcă nu știu aproape nimic. Ei plutesc în vidul unei realități construite, între știrile violente și jocurile sângeroase. Totul în lumea lor este o perpetuă interfață modificabilă și manipulabilă după bunul plac și pricepere. Mirosul de toamnă e, pentru aceștia, o metaforă ridicolă. Numai bună de tocat cu cinism și superioritate tâmpă.
Încă o dată zic. Păcat că unii cred că pot contesta că mirosul de toamnă este o realitate. E numai una dintre numeroasele realități negate în numele propriei autorități ultime. Argumentul, în esența sa nedeclarată, e stupid: dacă eu nu știu înseamnă că nu există. Concluzia: tot ce eu nu știu nu există.
Când realități „necunoscute” se vor ivi din umbra deasă a trecutului (care începe cu anul propriei nașteri) sau din viitorul imprevizibil, pentru cinicii noștri se recomandă Alt+F4 (varianta Windows) sau ⌘+Q (varianta Apple). Ca să scape de tot ce nu se poate conforma creierului lor atotstăpân.
Celorlalți le rămâne mirosul toamnei și emoțiile lui autentice.

Sfânta Presă - file dintr-un cazier pătat (2)

Sau despre cum devine „primul marș cultural din lume” prilej de reclamă pentru un individ care ținea morțiș să rămână „anonim”.

Nu m-aș fi luat de Jurnalul Național. Dar am trei motive să o fac. Primul e că acest cotidian se prezintă sub logo-ul: „un ziar vertical”. Al doilea îl reprezintă faptul că e condus de Marius Tucă, un jurnalist care și-a câștiga un capital de încredere și o alură de imparțialitate pe vremea când își realiza talk-show-ul de la Antena 1 și e, în același timp, omul care a redresat ziarul în discuție. Al treilea motiv – și în cele din urmă – pentru că la un moment dat chiar îmi plăcea această gazetă.
Așadar, domnul care scrie zice în titlu că se va ocupa de un marș cultural. Și pentru câteva rânduri așa pare să facă. Doar că, în al doilea paragraf, strecoară, ca din întâmplare, un nume picat din cer (la propriu aproape): Dan Voiculescu. Care personaj voia să rămână un participant anonim.
Lista celorlalți participanți este undeva pe la mijlocul articolului. Iar până acolo aflăm unde a aselenizat domnul Voiculescu, cu ce navetă a călătorit și la ce oră a binevoit să poposească în stațiunea lui Hercule. Ni se mai spune ulterior că, în modestia sa (de care am și început deja să ne convingem), nu a dorit să ia cuvântul în fața celor câteva zeci, sute de oameni prezenți. S-a mulțumit cu mult mai puțin. O fotografie și un articol care-l au ca protagonist, puse ambele tocmai – și absolut întâmplător – în ediția de luni a ziarului, atunci când tirajul crește semnificativ datorită faptului că e „ediție de colecție” (cu cd).
Ni se mai spune apoi despre „firmane culturale” înmânate participanților. Și aflăm – absolut accidental, fără-ndoială – numai despre conținutul celei înmânate lui... Dan Voiculescu. Scrierea e de un servilism fără perdea. Amestecă valori și invocă autorități absolut incompatibile cu statura morală a destinatarului. E vorba de aceeași persoană care semna la securitate cu numele de cod Felix și care, după ce a primit aviz de poliție politică din partea CNSAS, a provocat întreruperea activității acestei instituții, printr-o abilă manevră avocățească, aprobată de dezorientații care judecă la Curtea Constituțională.
Iată cum se ascunde, sub un titlu inocent, jurnalul de precampanie – electorală – a unui „președinte de onoare” (așa se numește funcția pe care o ocupă acum Voiculescu în partidul pe care l-a moșit). Unii ar putea obiecta că omul are tot dreptul să-și facă publicitate în ziarul pe care-l finanțează. Absolut. Dar n-ar trebui să recurgă la tertipuri, ci s-o facă deschis, că nu-l poate opri nimeni. Sau sesizează că asta ar strica aparența obiectivității?
Din păcate, verticalitatea Jurnalului Național pare să se încline foarte tare sub greutatea lui Dan Voiculescu și a partidului său de buzunar. În orice caz, nu e totul pierdut. Turnul din Pisa a devenit obiectiv turistic fără intenția arhitectului său. Dar poate că la mijloc e doar iluzia mea optică și că de unde stați dumneavoastră se vede altfel. Dați-mi de știre.