miercuri, 8 octombrie 2008

Dark Knight sau despre morala lui Batman&Co.

Am văzut Dark Night. Subîntitulat (parafrazez): bun venit într-o lume fără legi. Un film cu mai multe puncte culminante – nu pentru că am fi mai deștepţi ca alţii, din alte vremi, ci pentru ca să ne stoarcă glandele suprarenale de toată adrenalina disponibilă şi să mergem acasă satisfăcuţi. E clar, nu ne mai ajunge un fir epic, ci ne trebuie să fie punctat periodic de momente de maximă intensitate. Scenariştii, evident, ştiu asta şi ne fac necesarele infuzii de suspans, ca drogul să îşi facă efectul scontat.
Filmul mi se pare un exemplu tipic de situaţie în care eminenţele cenuşii care l-au generat se joacă abil cu minţile spectatorilor (puzzling their minds). Îi târăsc printr-o istorie în care moralitatea, dreptatea şi legea se dovedesc musai inoperabile. La limită, aş putea chiar invoca manipularea personajelor şi a narațiunii tocmai pentru atingerea acestui scop. Dar ridică şi problema legitimă a reacţiei şi opţiunilor disponibile în faţa unei răutăţi fără limite. În subtext se poate citi relativ uşor tragicul 9/11.
Într-adevăr, o societate democratică şi liberă este expusă în faţa maniacilor, a fanaticilor (reprezentaţi de Joker – bine jucat de Heath Ledger). Ceea ce nu face decât să dovedească himera (sau minciuna crasă) care se ascunde în spatele mult lăudatei emancipări a omenirii. O fi existând o evoluţie a mentalităţilor, a raportărilor sociale, dar umorile, motivaţiile, instinctele şi crizele par să fi rămas la un nivel destul de uşor recognoscibil în orice epocă. Chestiunea rămâne, în orice caz, nerezolvată. Soluţia Batman nu e una pe care un om cu capul pe umeri să o accepte în viaţa reală (mă gândesc în special la cei care ştiu ce au însemnat rezolvările totalitare naziste sau bolşevice). Aşa că problema aceasta rămâne „foarte deschisă”.
În film avem şi triunghiul amoros care să adauge tensiune romantică (altfel cum să fii la Hollywood şi să faci film dacă nu presari oleacă de sentiment peste story?!), dar şi oarecare dramatism poveştii. Little bit of everything. De aici se duce de râpă, într-un fel, „filosofia” filmului. Domniţa asta se confundă discret cu o primadonă de telenovelă. Fiindcă, odată ucisă, devine motiv de răzbunare. Dar nu vă imaginaţi răzbunarea în numele unei dreptăţi transcendente sau măcar în numele unei iubiri. Ci o răzbunare fără limite, care parcă abia ar fi aşteptat fisura prin care să se reverse.
Ce mă enervează la cei care au conceput scenariul este faptul că prezumă (scuzaţi neologismul) că subiectivitatea poate ajunge să justifice orice. Că dincolo de suferinţa proprie, oarbă şi fie ea justificată sau nu, dar în orice caz profund individuală, nu există nimic care să o poată chema la judecată. Că orice valori trebuie abolite în momentul în care un individ suferă o pierdere şi el e liber, justificat moralmente să întreprindă orice crede de cuviinţă. Şi atunci nu poţi să nu îţi aminteşti de vechea regulă, dinte pentru dinte, despre care unii spun că era menită ca ieşire din cercul vicios al răzbunărilor infinite.
Finalul îl găseşte pe Batman salvând aparenţele. Asta face, chiar dacă replicile care însoţesc ieşirea lui din scenă îi atribuie o adevărată vocaţie mesianică. El devine un proscris deoarece, chipurile, poate, e în stare să suporte. Jocul este subtil şi foarte interesant. Pe de o parte, situaţia lui de individ care îşi asumă samavolnicii pe care nu le-a înfăptuit, nu se apără, rămâne tăcut şi dispus în continuare să ajute din umbră această lume nerecunoscătoare. Ce mai poţi spune? Altruism de cea mai pură esenţă creştină. Pe de altă parte, soluţia lui este una profund violentă, neprincipială, suspectă. Nu cred că sunt dispus să accept ideea că am nevoie să îmi poarte de grijă un individ care este el însuşi mai presus de orice lege şi regulă. Că, adică, principiul ultim în care să cred este discernământul unui despot luminat. Dacă se întunecă?
Admirabil altruismul, deosebit de frământat, al indivizilor de pe cele două feriboturi, oameni puşi să se omoare între ei. De fapt, pentru mine asta e miza filmului. Cei mulţi şi comuni au decis, nu fără ezitări, că există ceva mai presus de viaţa lor, că îşi raportează existenţa la nişte valori care-i transcend, în timp ce excepţionalii şi-au exihabat aproape obscen dramele proprii făcând din ele principii călăuzitoare.
Ce cred eu că nu înţeleg sau subînţeleg destul de prost continuatorii lui Batman e faptul că acest personaj (ca alţi supereroi) reprezenta ceva, iar acel ceva era din exterior. De exemplu, ideea de justiţie intervenită în mod excepţional. Însă creatorii filmului l-au făcut, sau asta a fost impresia mea, să se reprezinte pe sine, să-şi devină propriul prim motor. El centrează, tot el dă şi cu capul. Să sperăm că are puterea să şi apere. Mai precis să se apere. De sine însuşi. Altfel... goooool!

4 comentarii:

Anonim spunea...

Excelent, Teo! De o astfel de cronica de film duce lipsa lumea evanghelica romaneasca! Oana, nu-i mai stiu numele de familie, de pe vremea Alo+-ului facea o treaba extraordinara in rubrica ei. Pacat ca s-a scufundat Alo+. Spor in continuare si mult discernament!
Natan

Teofil S spunea...

Da, îmi amintesc și eu de Oana (Asăvoaie). Am întâlnit-o împreună la un moment dat. Iar alăturarea mă onorează.
Ca să lărgesc puțin (chiar puțin) ideea. Evanghelicii (mai ales cei tineri) merg la film (mai și) citesc cărți. Toate astea - oricât de paranoic le-aș părea unora - conțin filosofie implicită, dacă nu alta măcar cea a autorului/scenaristului. Iar această filosofie poate fi mai subțire sau mai rudimentară, dar există și o îngurgităm laoaltă cu restul.
Miza mea n-a fost decât să încerc să decelez ce îngurgitez. Se întâmplă la rumegătoare: după ce au înghițit, mâncarea revine să fie... „rafinată”. ;).

PS: Natan, sper că ai prins și vestea (pe care ți-o transmiteam direct în ultima postare despre cărți recent apărute) că se reeditează Tratatul de semiotică al lui Eco.

Anonim spunea...

Asăvoiae. Right! Citind rândurile tale despre bolul NU alimentar, ci ideologic pe care il ingurgitam de cele mai multe ori inconştient când vizionăm filme, vizităm galerii de artă, mergem la teatru trebuie “decelat” printr-o înţelegere creştină integratoare. Vanhoozer spunea, şi nu e neaparat o chestie originală: cu toţii suntem cultivaţi, întrebarea e cine/ce ne cultivă, şi ce anume cultivă în noi! Cred că interogaţia asta e extrem de utilă şi thought-provoking. Dacă măcar am putea determina creştinii să-şi pună problema asta, cred că am vedea o altfel de raportare la arena culturală. Îţi recomand pe calea asta “Everyday theology.How to read cultural texts and interpret trends“ - (ed.) Kevin J. Vanhoozer şi Charles A. Anderson, şi mai specific pentru cinematografie, “Reel Spirituality.Theology and Film in Dialogue“ - Robert K. Johnston, şi de acelaşi autor, “Reframing Theology and Film
New Focus for an Emerging Discipline“
Mai e şi “Into the Dark
Seeing the Sacred in the Top Films of the 21st Century” - Craig Detweiler. Toate au apărut la Baker Academic

P.S. Nu, nu am prins vestea în ultima postare, dar mulţumesc pentru informaţie. O să caut Tratatul de semiotică de cum apare şi de cum sosesc în ţară! Cheers!

Teofil S spunea...

Deși cred că mi-ar plăcea să arunc o privire, nu cred că voi avea prea curând răgazul să citesc cărți despre film.

Nu prea mă gândesc să determin chestii în mediul evanghelic. Am renunțat la această idee cu ceva vreme în urmă. Nu zic că am făcut bine, nici nu știu dacă am făcut rău. Acum gândesc cam așa: unii dintre cei interesați pot citi ce am scris despre un subiect anume. Poate că îi ajută să vadă și o altă fațetă a lucrurilor.

PS: Editura Trei lucrează la reeditarea pomenită.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs