vineri, 3 octombrie 2008

O lume mică

Lumea foștilor aristocrați și burghezi interbelici este înfățișată de G. Călinescu în romanul Scrinul negru. Surprinși de schimbarea de regim politic din anii de după război, prinți, boieri sau mari industriași (care scăpaseră de pușcărie) și urmașii lor locuiau (la începutul anilor ’50) prin maghernițe mucegăite, prin mansarde insalubre, claie peste grămadă cu alți locatari complet necunoscuți. Unii, mai curajoși sau mai realiști (?!), descindeau din lumea lor bună – rămasă încă aproape intactă în memorie și în vise – direct în piața de vechituri unde își vindeau câte-un obiect dintre cele salvate de la confiscare. Dacă e să luăm ficțiunea drept document istoric – deși, în general, nu este recomandabil, dar îndrăznesc deoarece autorul este considerat „realist” –, atunci în talciocurile din București puteai achiziționa bijuterii, mobile lucrate manual (de acolo își cumpără arhitectul Ioanide, personajul principal, scrinul negru), rochii comandate la Paris, aparate casnice, dar și șuruburi, pantofi desperecheați și alte nimicuri.
Fosta protipendadă bucureșteană și românească mai păstra doar o palidă asemănare cu vremurile bune de odinioară. Ținutele de gală, după ce fuseseră dosite prin tot felul de lăzi, mutate dintr-o parte în alta, se umpluseră de molii, își pierduseră orice strălucire și orice eleganță. Nedispunând de altceva, posesorii lor le foloseau însă în continuare, devenind ridicoli și grotești, dar păstrând cumva legătura cu fericirea de altădată. Printre ei se amestecau inadaptați, care trăiau mai departe în fantezia lor, cu repede adaptabili, care deveniseră colaboratori sau chiar promotori ai noii orânduiri. O lume pestriță într-un climat de instabilitate și insecuritate. O tranziție dificilă către nu se știa ce și care urma să dureze nu se știa cât. Oameni care-și negociau viitorul fără să știe dacă-l vor avea și fără să aibă idee unde vor locui peste câteva luni sau ce vor mânca în săptămâna următoare. Năravuri ușor de neglijat altădată acum căpătau proporții amplificate, atât pe fondul acutizării lor, cât și datorită irascibilității generale mai accentuate. O societate care suferise o transformare brutală, ce răsturnase ordinea existentă și distrusese aproape cu desăvârșire vechile repere de orice natură.

Punând în oglindă și răsturnând imaginea, îmi pare că mi se înfățișează exact societatea post-decembristă. De data aceasta nu cu scăpătați, ci cu indivizi în ascensiune. Capitaliști care își agonisesc capitalul. Dar care vor și altceva, fără să știe ce. Visele lor de mărire îi mână către nevoia de legitimare. Deși și-ar dori, sunt conștienți că banii nu reușesc să acopere deficiența de reprezentare pe care o au.
Femeia coafată aproape săptămânal, cu unghiile și machiajul lucrate mereu în cabinetul de cosmetică (medicală), cu fizicul și psihicul bine întreținute în spa. Coboară dintr-un SLK, înveșmântată în blana ei de nurcă, încălțată cu cizme de la Paris și urcă apoi în... scara blocului. Poate că am exagerat puțin, dar sigur vă vine în minte măcar o figură ce seamănă fie și parțial cu descrierea de mai sus. E comic, privit din exterior, dar acolo e o frământare, un om care vrea să-și depășească modesta condiție prezentă. Am uitat să precizez că dumneaei e chelneriță la Hotel Intercontinental (încă de pe vremea lui Ceaușescu) și că n-are decât opt clase plus „profesionala”. Dar vrea să fie Doamnă.
Sau indivizii care și-au cumpărat mașini scumpe – Mercedes, BMW, Chrysler – dar stau într-un apartament mai ieftin decât propriul automobil. Și parchează mașina de lux în fața blocului, încât mereu te aștepți să iasă din vreun magazin de prin preajmă și să meargă la casa lor. Atât de nefiresc arată.
Ori acei îmbogățiți recent care se avântă cu privirea dezorientată către opere de artă. Și strâng pe lângă casă tot felul de vechituri procurate de la așa-numitele magazine de „antichități”. În unele cazuri, singura diferență între „achizițiile” lor și obiectele similare din talcioc este prețul exorbitant pe care l-au plătit. Uneori, simțind că banul le-a ascuțit și sensibilitatea estetică se dedau la investiții „artistice”, fălindu-se cu tablouri care l-ar face pe orice cunoscător adevărat să se jeneze. Un fel de carpete de pe vremuri, dar mai stilizate, mai adaptate la „noile curente”. Mânați de același elan snob își îndeamnă copiii să se culturalizeze, ceea ce uneori se și întâmplă, însă în defavoarea părintelui imprudent.
În aceeași dorință de legitimare, se simt egalii sau echivalenții peste timp ai fostei societăți înalte, fapt pentru care sunt atrași de tot felul de găselnițe: cumpără case de epocă (dar habar nu au din ce epocă), preferă geamurile înalte, „apreciază” arhitectura veche (dar nu fac deosebirea între o clădire de 100 de ani și una de 300 de ani). Au o atracție morbidă către tot ce e mucegăit, fie carte, clădire, aparat etc. În casele lor poți admira un adevărat arsenal de obiecte kitsch cu care vor să atace statutul de reședință a unei personalități spudaxite (pardon!).
Dar mai sunt și alții. Un bărbat bine, care se îmbracă foarte elegant, cu pantofii neapărat ascuțiți, costum și alte accesorii, dar care nu se potrivesc (la fel ca în cazul Doamnei de mai sus) deloc cu acareturile în care își desfășoară existența (apartament, două camere, confort II). El e, de fapt, soțul. Și e portar la o bancă. Sau șofer. Dar vrea să arate ce sânge albastru îi străbate capilarele. Iar asta merită toată cheltuiala, toată ferchezuiala, toată aparența.
Iată-ne. O lume ridicolă. Grotescă. Cu banii noștri, cu dilemele noastre. Nu merită să ne luăm prea în serios. Prea suntem mici, piperniciți. Pigmei. Uriașii (ca să reintepretez titlul unei cărți de tristă celebritate) se ocupă de altceva. Dar, priviți de la distanță, detașat, putem beneficia chiar de o anumită duioșie a privitorului.
Lumile astea de iarmaroc sunt triste în însuși comicul lor. Iese în evidență tot penibilul „progresului omenirii”. Nu trebuie decât să faci un pas în spate.

Niciun comentariu:

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs