sâmbătă, 29 decembrie 2007

Târguri de carte

Frakfurter Buchmesse este un eveniment cu amploare globală, probabil cel mai mare târg de profil din lume (cel puţin aşa se vrea şi se declară). În ediţia din 2007 (prima la care am participat, împreună cu Dani Fărcaş), spre exemplu, au fost 7.448 de expozanţi individuali (3.358 din Germania!), din 108 ţări. Editurile au venit cu 391.652 de titluri – 121.267 fiind noutăţi – expuse pe o suprafaţă de 171.790 mp. Numărul vizitatorilor în acest an a fost de 286.621, în 5 zile de târg. Pentru comparaţie, Gaudeamus 2007 a înregistrat aproape 450 de participanţi (care au avut la dispoziţie 10.000 mp) şi 96.000 de vizitatori. O suprafaţă de 17 ori mai mică (deşi e vorba de pavilionul central din Romexpo) şi un număr de edituri de peste 16 ori mai mic. Aceste cifre pot servi pentru comparaţie celor familiarizaţi cu târgurile românești organizate în Romexpo.
Mai întâi trebuie precizat că la Frankfurt nu se vând cărţi. Personajul principal nu este publicul cumpărător (poate că astfel se explică faptul că numărul de vizitatori e de numai 3 ori mai mare decât la București) care, eventual, ar putea beneficia de reduceri substanţiale, ci editorul şi agentul responsabil cu drepturile de autor. Se discută, se negociază, se încheie contracte. Poate că aici e cel mai evident caracterul de produs vandabil al cărţii. Calitatea conţinutului trebuie să se convertească în capital, în profit, altfel... degeaba a fost scrisă. În termeni economici, desigur.
Târgul de la Frankfurt este şi un spectacol. În fiecare an există un invitat special (2007 a fost rândul Culturii Catalane, iar 2008 e anul Turciei). Peste tot există afişe care îţi amintesc să vizitezi pavilionul invitatului.
Tot de spectacol țin și prezentările fiecărui expozant. Editurile mari au standuri pe măsură. Giganţii ocupau sute de metri pătraţi, în timp ce editurile mici (cum sunt şi cele evanghelice din SUA şi Marea Britanie) deţineau standuri mai modeste. Dar şi cei mai mici se străduiau să iasă în evidenţă. Spre exemplu, o editură din Germania avea garat la stand un Trabant, deasupra alteia trona graţios... o capră. Când am văzut-o n-aveam apartul s-o fotografiez, a doua zi am umblat câteva minute bune să aflu capra, dar nu am reuşit. Standul central al Australiei avea instalat deasupra un cangur.
De pitorescul târgului ţin şi titluri precum Our Mother Saint Paul, Yoga for Equestrians sau ăsta (dacă n-aveți răbdare pentru explicația video, citiți numai titlul aici).
În zilele târgului, oraşul devine un adevărat Babel. Probabil că mai toate limbile care au şi practica unei culturi scrise sunt reprezentate, fiindcă, dacă nu participă ca expozanţi, vin agenţi să achiziţioneze drepturi pentru traduceri. Antioccidentalul Iran a participat cu 22 de edituri, dar sunt şi ţări care nu figurează pe lista expozanţilor (Coreea de Nord, Somalia, Afganistan etc.). Am văzut foarte mulţi asiatici, unii venind ca reprezentanţi pentru ţările de origine, iar alţii ca angajaţi ai marilor companii editoriale.
În acest an, curtea a fost mobilată cu nişte cărţi decorative uriaşe, așezate în semicerc. În mijloc era montată mochetă, loc de lectură confortabil. La intrarea în târg erau instalaţi cu toată recuzita numeroşi anticari nemți.
Editurile sunt organizate atât pe ţări, cât şi pe domenii (cărţi pentru copii, spiritualitate, ficţiune etc). Din cele 10 hale ale târgului, 7 au fost folosite anul acesta pentru cărți – fiecare dintre ele având mai multe nivele. Distanţele sunt mari. De la intrare până în hala 8, spre exemplu, nu se putea ajunge, cu toate scările şi benzile rulante, mai repede de 20 de minute decât alergând încontinuu. Din loc în loc existau puncte de informare, de unde se puteau cere îndrumări şi în engleză, şi în germană. Vizitatorii aveau la dispoziţie un catalog gratuit. Dar, contra cost, puteau obţine unul exhaustiv.
Cea mai bine păzită intrare era cea de la nivelul unde aveau standuri SUA, Marea Britanie, Israel, Canada, Australia şi alţii. A fost singurul loc unde se verificau bagajele. Şi asta cu siguranţă nu pentru a păzi laptop-urile aduse de Google books (un stand mare chiar la intrare), nici ca să asigure protecţia cărţilor de la Random House, HarperCollins sau Wiley-Blackwell. Nici edițiile cu grafică de lux de la Phaidon (standul lor mi-a atras atenţia şi prin dimensiuni şi prin design).
Neapărat trebuie menționate toaletele. Impecabile. Şi curăţenia, şi mirosul, și tehnologia. Treabă nemţească. Constatând asemenea confort mi-am amintit şi că la intrare am plătit 22 Euro.
Şi la Gaudeamus s-a plătit intrarea anul acesta: a costat 3 lei. Despre toalete nu ştiu să spun nimic. N-am avut curajul să intru. Mirosea oleacă de afară...
În presă s-a anunţat că vineri publicul va putea intra de la ora 10, iar la faţa locului am constatat că numai de la 11. Aşa că am stat româneşte pe hol (asta a fost o concesie pe care a făcut-o șeful agenției de securitate, după ce oamenii au vociferat).
Multă lume dornică de carte şi la noi. Înghesuială foarte mare, mai ales sâmbătă. Chiar şi la standurile de sus abia puteai ajunge din cauza aglomeraţiei. Evenimente numeroase, lansări cu şedinţe de autografe.
Au fost prezente tot felul de personaje şi personalităţi: Ion Iliescu, Radu Paraschivescu, Denisa Comănescu, CTP, Traian Băsescu, Andrei Pleşu, Margareta Pâslaru, Vladimir Tismăneanu, Adrian Năstase, Radu Naum, Marius Chivu, Marin Mincu, Daniel Cristea-Enache, Gabriel Liiceanu, Cristian Diaconescu, Călin Vlasie, Bogdan Teodorescu, Mihai Şora, Horia-Roman Patapievici, Pavel Coruţ, Silviu Lupescu etc.
Ce am observat anul acesta e că editurile româneşti au devenit toate din ce în ce mai atente la design-ul cărţilor. Pe lângă prezenţele deja consacrate şi răsştiute (Humanitas, Rao, Polirom, Nemira, All, Teora etc.) menţionez câteva edituri cu o dimanică demnă de luat în seamă: Art (care are cel puţin două colecţii ce merită urmărite: Demonul teoriei şi Cărţi cardinale), Cartier (editura din Moldova, care traduce Jean Piaget), Tritonic (prezenţă agresivă, în tr(e)i locuri), Comunicare.ro, Herald, Idea. Standuri sobre şi elegante pentru editurile ortodoxe (Bizantină, Editura IBMBOR, Evanghelismos) sau greco-catolicii de la Galaxia Gutenberg (Robert Lazu se ţine în continuare de pasiunea lui şi a scos, în colaborare, Enciclopedia lumii lui Tolkien).
Am constatat și nouă tentativă (nu știu a câta) de resuscitare a Editurii Minerva. Cei care nu știți exact de unde s-o luați amintiți-vă colecția BPT (pe care încă o mai deține editura și vrea s-o impună, dar merge greu). Edituri precum Eminescu și Albatros aproape că au murit. Deși prima încă mai încearcă ceva.
Foarte interesant stand a avut Institutul Cultural Român. Și Radio România s-a prezentat interesant. De altfel, radioul național se încăpățânează de câțiva ani să fie organizatorul acestui târg. Și bine face că nu renunță.
Au participat mai multe universităţi de peste hotare cu standuri (The Hague University, University of Bedfordshire, Aarhus School of Business (Danemarca), La Salle Universities, University of Sheffield, Istituto Europeo di Design ș.a.), dar „gălăgia” din difuzoare atrăgea atenţia tot asupra lucrurilor care se petreceau în zona 0. De altfel, foarte multă lume n-am văzut să se înghesuie la ofertele educaționale, în ciuda numelui pe care-l poartă evenimentul. Instituţiile cu denumiri sforăitoare (gen Centrul Educaţia 2000+; vedeți că nici pagina web nu le funcționează) nu ofereau mai nimic. Aveau în schimb niște personaje destul de necomunicative la „relații cu publicul”. Mult mai atractive erau standurile cu produse multimedia pentru copii, de exemplu. Editurile de casă ale universităţilor din România oferă titluri de palmares şi de dosar pentru promovarea cadrelor. Mai sunt şi excepţii: Editura Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, de exemplu, a venit cu Biblia de la 1688, un Dicţionar de sinonime comentate ale limbii engleze, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Nici timișorenii n-au stat rău.
Reţele şi cărţile practice sunt în mare vogă. La fel şi cele cu horoscop sau feng-shui. E toate la modă, ce să faci? Impresia e că se vinde absolut orice. Se reeditează cam tot ce s-a publicat înainte de ’89 din literatura universală. Evenimentul incontestabil al acestui an a fost apariția, într-o nouă traducere, la Polirom, al lui Hemingway.
De Harry Potter nu prea am auzit. Însă vrăjitorii au devenit adevărată molimă literară. Și la Frankfurt și la București afișe mari, cu grafică foarte bună te invitau în lumi fermecate. O adevărată junglă pentru copii și (mai ales) pentru părinți. În măsura în care sunt interesați ce citesc odraslele. Dar, lăsând la o parte acest trend ce ține de marketing, multe edituri publică reeditări ale unor cărți mai vechi pentru copii. Din păcate, nu toate sunt de calitate (a se vedea în acest sens articolul Ioanei Bot din Dilemateca, nr.19).
După ce am văzut ce se petrece în târgurile astea, nu mă preocupă soarta cărții, cred că încă mai are ani buni de trăit. Dar e dificil de prevăzut soarta cititorilor. Și cum vor reuși să discearnă între sute de mii de nume și titluri. Pentru mine e un subiect mult mai de actualitate.

marți, 25 decembrie 2007

Vina Moşului

Moş Crăciun există! Nu spun o noutate. Numai scepticii incorigibili îl contestă.
Dar existenţa Moşului e foarte problematică. Prima lui deficienţă e că n-are mamă. Ci numai tată. Unul – aşa e uneori cu taţii – nu foarte precis, deşi se pare că i s-a stabilit în cele din urmă o paternitate certă (până la noi descoperiri). S-a ivit aşadar într-o familie monoparentală. Nu e corect politic să speculăm asta, dar dacă e s-o luăm psihanalitic sau de bun-simţ, nu are cum să fi rămas nemarcat de această stare de fapt. Poate că de aici i se trag toate câte le face. O fi vreun complex sau vreo frustrare refulată la mijloc, cine știe? Freud? E posibil ca la o analiză amănunțită, Moșul să apară ca un nevrozat. Și așa se justifică la lume, nu mai poartă responsabilități. Tata e de vină, mama la traumatizat, comerțul l-a batjocorit încă din fragedă... bătrânețe. A, da, unde mai pui că s-a născut bătrân?!
Cred însă că are o vină și că principala vină a moşului e că aparţine legendei. O legendă modernă. Povestea lui e scurtă şi eficientă. Un basm-reclamă.
Ca orice chestie modernă, și-a reclamat dreptul alternativ la existență. A relativizat autoritatea concurenței, pe care a declarat-o la fel de legendă și a recurs la echivalări. Așa am ajuns să aflăm că Iosif, Maria și Isus sunt tot niște personaje legendare, Moș Crăciun stă în rând cu ei și, deși nu au, practic, mai nimic în comun, se întâlnesc pe aceeași dată.
Cred că Moșul a fost primit mult mai bine tocmai pentru că nu aducea nimic explicit creștin în conținutul sărbătorii, ci numai chestiuni mai vagi precum bucuria în familie, „spiritul Crăciunului” (o fi vreun duh ăsta sau vreo fantomă?), dispoziția generoasă, capacitatea de a performa minuni.
Am crescut cu impresia nesistematizată, dar foarte puternică și atotprezentă că nimic creștin nu este și nici nu e cazul să fie în existența noastră cultural-civică. Veți zice unii că mi se trage de la copilăria sub comunism. Nu! E mai complexă treaba, nu mă apuc s-o disec acum. Pe scurt, biserica își proclama unicitatea ca deținătoare a tuturor manifestărilor credinței, iar societatea laică se dezicea cu blesteme de orice urmă de creștinism. Așa se face că am rămas șocat să aflu că există scriitori credincioși (mă refer la cei mari, nu la alții). Și mi-a luat destul de mult până să înțeleg că Europa (și America) se leapădă de rădăcinile lor creștine.
Am făcut această paranteză pentru Moș Crăciun. Ca să subliniez că el are un culoar (tot mai larg) care se pregătește de câteva secole bune. În felul lui, Moșul e un renegat, un rebel, un protestatar, un spirit liber...
Revin însă la vina lui. Neavând altă consistență decât legenda, el poate fi mutat dintr-un loc în altul, poate fi transplantat, adaptat și reinterpretat. Marea lui calitate este – parafrazând o reclamă intrată în folclorul tv – că „Moșul nu se supără. De ce oare?” Pentru că trebuie să supraviețuiască. Indiferent de cost. El e mulțumit și dacă devine un simbol, o sinecdocă, o metonimie, o parodie. N-are pretenții sacre, se pliază cu vioiciune pe orice context: de la fotbal la computere, de la macaroane la flori artificiale, Moșul vinde orice și dă orice fel de cadou. Dacă i se cere, se îmbată (criță), se dezbracă („crăciuniță”!?), se pensionează, se rătăcește, se lasă ademenit, rămâne blocat în horn, conduce taxi, fură mașini, se tratează de „reumă”.
Moșul e ca un detergent minune cu care poți spăla și vasele și mocheta și parbrizul. Și toate sclipesc la urmă.
Îi poți face orice (și muzică, și casă, și istorie, și cult) mai puțin un lucru. Nu-l poți contesta. Fiindcă nu stă într-un loc. E un argint-viu. Când pui mâna să-l prinzi, a scăpat în altă parte. E volatil. Cred că starea lui de agregare nu e cea solidă, ci mai degrabă gazoasă, fiindcă nu doar că se scurge, ci umple orice spațiu îi oferi.
Moșul e un fel de rețea globală. Se autogenerază din mai multe puncte simultan. Cine luptă cu Moșul a pierdut din start. Fiindcă e o luptă cu invizibilul.
Moș Crăciun este una dintre cele mai puternice ficțiuni existente. El nu se întrece decât cu alte ficțiuni cel puțin la fel de eficiente. Însă în zilele noastre toate aceste ficțiuni își vor găsi, pluralist, locul lor.
Deși deviez puțin, aș propune să ne pregătim pentru vremea când Făt-Frumos nu va mai avea voie să răpună zmeul sau balaurul, fiindcă cei din urmă vor constitui o minoritate discriminată pozitiv. Mă întreb cum vom rezolva problema foarte reală a lanțului trofic în natură.
Revin însă ca să închei. Moșul a venit și va sta. Deși s-a ivit în capitalism, nu are preferințe politice (s-a lăsat numit și Moș Gerilă), nici religioase, nici climaterice, nici etnice. Moșul e al nostru al tuturor. Și nu ne cere absolut nimic în schimb. Ho, ho, ho!

luni, 24 decembrie 2007

După revoluție

Dictatorul a fugit!” Cu această replică a început pentru mine revoluția. Nici nu reușesc să îmi amintesc altceva, deși am încercat. Din bătrânul nostru VEF a răsunat o voce agitată rostind chestia asta bizară. Eram convins că-i Europa Liberă. A fost și mai straniu când am constatat că e Radio România. Părea un soi de vis fantastic. Era așa de palpitant ca la meci, când juca Steaua în Cupa Campionilor. Și a ținut mai multe zile „meciul” ăsta.
Frate-meu a mers să dea vestea la vecini. Unul l-a luat în brațe și la pupat de bucurie. Era victoria îndelung așteptată a alor noștri.
Apoi au apărut camioane care purtau steaguri găurite. Cum s-a înserat, am dat buzna la bace Ioane, care avea televizor (Opera, cu lămpi). Tot ce pricepeam e că a fugit Ceaușescu – și asta era bine –, dar nu i se dă de urmă – iar asta era rău. Că eram liberi – tot bine era –, însă cineva împușca oameni în București, Timișoara, Sibiu – și asta ne speria foarte tare pe noi copiii. Toate lucrurile astea le intuiam, la adulmecam, fără să avem noțiuni și reprezentări, ci numai spaime și bucurii spontane.
Atunci am auzit prima dată cuvinte precum: dezinformare, manipulare, iliescu, terorist, agentură, genocid, concetățean, voican-voiculecu, nomenclatură, mazilu, roman, piața universității, generalul vasile milea, proclamație, proiectoare etc. Știam de la Europa Liberă altele: protest, greva foamei, monarhie, dictator, pacepa, paul goma, perestroika, regele mihai, cortina de fier, mircea dinescu, doina cornea, solidaritatea, silviu brucan, pactul de la varșovia, nato, ioana măgură bernard, democrație, al dumneavoastră neculai constantin munteanu, monica lovinescu, libertate de exprimare, virgil ierunca, nestor rateș, comunitatea economică europeană, emil hurezeanu etc. După ziua aia ciudată cuvintele s-au amestecat de nu mai reușeam să pricep nimic. Ba s-au adăugat și altele: partide istorice, economie de piață, reformă, constituție, mineriadă, demisie, scrutin, parlament, coposu, ecologist, miron cozma, marian munteanu, instigare, platformă electorală, senator, deputat, divertis, ion rațiu, caleidoscop, bârlădeanu, a vinde țara, ajutoare (sau „helpuri”), meandre etc. Dintr-o serie mai târzie fac parte: corupție, xerox, tehnocrat, imunitate, extremism, vc tudor, coaliție, meleșcanu, fundație, năstase, clasă politică, grupuri de interese, faliment, bancorex, temeșan, caritas, joc piramidal, duplex, trimbulinzi, memorialul durerii, protv etc.
N-am simțit imediat ce înseamnă libertatea câștigată la revoluție. Ba din contră, în Ajunul Crăciunului n-am fost lăsați să colindăm decât puțin, de frica teroriștilor. Da’ n-am fost foarte amărâți, pentru că nu ninsese, era ceață și noroi. Însă la scurtă vreme a ajuns libertatea și la noi. Vacanța de iarnă s-a prelungit până în februarie. Și aveam și zăpadă. Asta da libertate!
La școală nu prea am sesizat ce se schimbase. Acum, în loc de tovarășa trebuia să zicem doamna. Diriginta purta un ecuson cu FSN. Îmi plăcea. Ecusonul. Însă nu îmi plăcea nici ce scria pe el, nici că vedeam oameni care îl purtau cu fală.
Personal nu m-a afectat prea tare schimbarea de regim. S-au făcut noi alegeri și tot eu am ieșit, doar că nu mă mai numeam comandant de detașament, ci șeful clasei. Tot noi, cei vechi, dețineam funcțiile.
Ce am priceput însă foarte repede era că o să fie greu. Și că trebuia „să strângem cureaua”. Altfel spus urma să fim săraci. Fiindcă nu eram dintre cei cu părinți cu stare, mă chinuia tare gândul ăsta. Îmi era nesuferit Brucan pentru convingerea lui că vor trece zeci de ani până să ajungă România economiile de piață eficiente. Nu mai suportam să aud de „buget de austeritate”, „criză economică”, „inflație”, „tranziție” etc.
Revoluția l-a convins pe tata să cumpere televizor. Nu știu dacă a făcut bine. Dar atunci am fost foarte încântat că puteam să văd desene animate, iar duminica așteptam ore întregi momentul când se dădeau „Cascadorii râsului”. Așa că mă anesteziam cu umor și voie bună pentru necazurile mele.
1989 a fost anul care m-a obligat să gândesc. De atunci încoace n-am mai avut de ales (gânditul în sine e o chestie neutră, care nu înseamnă că m-aș fi înțelepțit, ci doar că a trebuit să mă preocup mental de realitatea care mă amenința). Am fost obligat, de exemplu, să-mi amintesc că Iliescu promisese că nu va candida la alegeri. Ulterior a candidat și a câștigat. Cu minciuna. Până atunci nu m-a intersat niciodată politica, de atunci încoace n-am mai putut s-o ignor. O singură dată îi întrebasem pe ai mei, într-o dumincă „de votare”, de ce se mai duc dacă îl votează mereu pe același. Nu înțelegeam cum adică să alegi când e numai unul. Cred că mi s-a explicat că așa se face și că cei care nu respectă regula au de suferit. Mie mi se părea distractiv să votezi altceva. Ce nu s-ar aștepta nimeni. Dar am aflat că nu e voie, că nu se poate etc.
În fine, cred că moșul Brucan a avut dreptate. Adolescența mea s-a suprapus peste o etapă năbădăioasă a ţării ăsteia. Într-un sens am impresia că ne-am trăit împreună vârsta dificilă. Însă a ei continuă și azi. Și cred că acesta e și marele meu regret: că a rămas mult în urmă, că e încă sălbatică și mofturoasă, că e dezorganizată și sentimentală, că e patetică și nărăvașă, că e violentă și necugetată, că e credulă și infatuată, că umblă după mode, dar n-are stil, nici maniere. Poate că totuși din zbaterea prelungită de acum va ieși, contrar așteptărilor și evaluărilor realiste, (și) ceva bun. Dar mă încearcă frustrarea că nu s-a grăbit să crească și că a rămas infantilă în apucături. Sunt unul dintre cei trădați și trădători în același timp. Trădați pentru că ni s-a promis mult și, în naivitatea noastră, am crezut. Trădători pentru că ne-am văzut de maturizare și n-am mai așteptat să crească și țara cu noi. Trădați pentru că țara ne arde picioare în fund și ne dă țepe în buzunare. Trădători pentru că, dezamăgiți, ne-am întors către ale noastre și sperăm să ne meargă nouă bine, restul nu (mai) contează.
Finalul e că îmi doresc tot mai mult să achiziționez o ediție de opere Caragiale. Și sper să am bani s-o plătesc și timp s-o citesc.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs