sâmbătă, 26 aprilie 2008

Noaptea Învierii

Biserica-şi aprinde
Ferestrele de sfinţi
Înaltă boltă-i cerul
Pe jos printre fantome
Auzi ecou de-arginţi

Sfielnic îngenunche
Un strop din omenire
Făcut din nou pământul
E iar cu cerul geamăn
În moarte şi iubire

Mirat de spasmul nopţii
În leagăn de lumină
Adoarme un copil
Din rugăciunea mamei
Grai sacru îl alină

Fă-mi, mamă, cruci pe frunte
În fraged duhul meu
Să-mi semeni suferinţa
Veghează-mi somnul ca să
Visez cu Dumnezeu

E noaptea de pe urmă
Christos din rânza morţii
Nemistuit răsare
Iubirea fără noimă
Desfide voia sorţii


01.05.2005

miercuri, 23 aprilie 2008

Dumnezeu cel neputincios

Dumnezeu a slăbit. Zilele Lui bune, cum zicea filosoful, s-au cam dus. Minunile nu Îi mai ies. Modernitatea Îi dă mari bătăi de cap și El nu mai poate ține pasul cu ritmul alert al progresului. Cumva I-a scăpat istoria din mână, iar acum încearcă să Se țină după ea. S-a descurcat grozav și a rezistat cu succes câtă vreme nu s-a dezvoltat știința, cât oamenii nu cunoșteau cu adevărat libertatea, democrația. Dar acum, când ignoranța și obscurantismul urmează să fie complet eradicate, El pierde teren și I se observă anacronimsul. La marketing, trebuie să admitem, nu Se pricepe.
Această tendință nu se observă numai la nivelul societății secularizate, ci și in biserici. Efervescența corpului social al adunărilor creștine produce mutații surprinzătoare și promovează oameni de mare valoare – se alege smântâna și apoi untul. Ei nu se regăsesc doar la nivel de conducere eclesială, ci sunt răspândiți în toată structura. Trăsătura care îi unește dincolo de studii, poziție socială sau ierarhică, vârstă și sex este capacitatea de a vedea neputința lui Dumnezeu. Adânc în inima lor ei știu că Îi sunt indispensabili Creatorului. Nu în sensul că Dumnezeu ar dispărea fără sprijinul lor, ci că Și-ar pierde din vizibilitate și din consistența mesajului. El a fost bun pe partea de producție: Creația, Scriptura, Biserica, dar marketingul și serviciile – aceste revelații ale progresului – L-au prins cam nepregătit. Și ei știu acest lucru, tocmai de aceea I-au sărit cu promptitudine în ajutor.
Aceste ajutoare ale lui Dumnezeu știu mereu unde se află adevărul, nu au ezitări. Întotdeauna se plasează exact acolo unde se cuvine, întotdeauna dau dovadă de discernământ. Ei știu foarte bine să se descurce în jungla de confesiuni creștine rezultate din providențialele intervenții ale lui Calvin și Luther. Beneficiind de extinse și intensive inițieri în Scripturi, dețin mereu cuvântul potrivit oricărei situații, versetul adecvat le răsare imediat în minte.
Dedicarea lor îi face să fie siguri că ori de câte ori deschid gura, o fac în Numele lui Dumnezeu și în interesul Lui. Faptul că Îl au „pe Hristos în inimă” și că sunt „călăuziți de Duhul Sfânt” constituie garanția de care au nevoie pentru acțiunile întreprinse. Certitudinea lor individuală asupra însoțirii divine de care beneficiază – și care în ei, cu toată diminuarea puterii lui Dumnezeu în lume, este încă efectivă și deosebit de funcțioanală – exclude orice posibilă inadecvare sau eroare umană. Chiar dacă ei înșiși nu se consideră – luați individual – infailibili, acționează ca și când ar fi, tocmai în numele autorității care îi însoțește și prin consensul la care ajung între ei. Fiind o elită spirituală (ei, în modestia lor, niciodată nu vor afirma acest lucru), șansele să comită erori sunt practic aproape nule.
Unii i-ar putea percepe ca rigizi și bătăioși. În fapt ei sunt statornici și curajoși. Ei nu incită la ură, ci îndeamnă la veghere. Când înfierează o persoană sau o grupare, ei urmează exemplul cristic (din discuțiile cu fariseii) și paulinic (atunci când anatemizează). Cu un discernământ supra-mundan, ei cunosc de fiecare dată, fără urmă de îndoială, voia lui Dumnezeu.
Ei sunt mereu dispuși să arate altora calea ce trebuie aleasă, fiindcă au acces nemijlocit la ultima sursă de autoritate: Scriptura. Ei nu o interpretează, ci o iau așa cum este ea, în tot adevărul ei rațional, accesibil și, înainte de toate, simplu. Ceea ce alții consideră complicat sau echivoc este pentru acești oameni limpede și categoric.
Mai presus de orice, ei știu cum este Dumnezeu. Pe ei nu îi poate surprinde, fiindcă L-au înțeles și Îl pot arăta altora exact cum este, fără aproximări și fără umbre. Misterele nu-i sperie, pentru că ele există ca să fie deslușite. Iar Scriptura îi asigură că au căpătat această capacitate, încât tainele sunt pentru ei doar consecința unei neputințe asumate. Dar această asumare este, cu siguranță, o mare eroare.
Din această pricină, muncesc pe brânci, fără pic de răgaz. Nici familia, nici co-religionarii, nici adversarii, nici păgânii nu le pot diminua avântul și nu reușesc să-i descurajeze. Dacă trebuie, își neglijează orice altă atribuție (conjugală, parentală, civică) pentru cauza nobilă căreia îi slujesc cu devoțiune. Când vine vorba de adevăr, zicerea lui Aristotel este norma lor (pun asta de la mine, pe ei nu îi interesează prea mult filosofiile lumii): mai prieten decât Platon îmi este adevărul.
Calitatea lor cea mai vizibilă este tocmai hotărârea, manifestată ca intransigență, vigilență, combativitate, activism. Certitudinile dobândite îi determină să nu plece urechea la detractori, critici sau opozanți cu alte convingeri. În fapt, toți cei care sunt împotriva lor, luptă împotriva lui Dumnezeu, și ei nu pot să-L lase pe Dumnezeu singur tocmai la greu. Arsenalul de care uzează este deosebit de variat.
În ce privește păcatul, ei taie în carne vie cu priceperea unui chirurg experimentat. Și nu numai atât, dar au și ochiul format pentru a identifica păcatul acolo unde, pentru majoritatea, nu există decât lucruri inocente. Privirea lor competentă nu lasă, nici aici, urme de echivoc. Oricine îndrăznește să le conteste capacitățile luptă, din nou, cu Dumnezeu. Nu există poziții intermediare. Ei cunosc exact și situația vinovățiilor și distribuția lor.
În disputa cu alte confesiuni, intransigența lor tocmai de aici vine: din limpezimea și promptitudinea cu care ei sunt capabili să sesizeze erorile dogmatice și morale, altfel spus, ereziile și păcatele. Aceaste aptitudini îi transformă în adevărați gardieni ai creștinismului autentic de oriunde și oricând. Chiar dacă nu toți dețin un bagaj dogmatic foarte consistent, toți beneficiază de călăuzire divină personală directă și desăvârșită. Astfel că și confesiunea pentru care au optat în deplină cunoștință de cauză reprezintă, în ultimă instanță, locul către care ar trebui să se orienteze orice creștin onest și preocupat de adevăr.
Când Dumnezeu nu mai reușește să fie convingător cu oamenii, atunci ajutoarele lui intră imediat în acțiune. Puțină manipulare, când scopul este nobil și profund spiritual, nu are cum să strice. Și informarea parțială poate fi eficientă, tocmai pentru că mulțimile, în general, nu au capacitatea de a folosi drept, eficient și virtuos tot ceea ce circulă prin piața publică. Or tocmai aici trebuie să funcționeze capacitatea acestor îndrumători pricepuți. De asemenea, uneori ei sunt nevoiți să strecoare câte un cuvânt mai ambiguu, câte o remarcă nu foarte limpede care stârnesc îndoială în inima celor care îi ascultă. Dar tocmai faptul că se naște această îndoială este dovada că vorba lor era cu dreptate. Suspiciunile care se stârnesc pe urma cuvintelor lor nu fac decât să dovedească faptul că exista ceva demn de suspectat, că lucrurile nu erau atât de frumoase pe cât păreau. Deciziile pe care le iau bisericile sub îndrumarea lor (fie că e vorba de alegerea comitetului sau impunerea unor reguli locale) sunt exact ceea ce trebuie să se întâmple și exact ceea ce Dumnezeu aprobă și susține.
Pentru un ochi neavizat și critic, ar putea părea uneori că Dumnezeu Însuși e cam influențabil, schimbându-și periodic (uneori de la un an la altul) – până la a Se contrazice – părerile vizavi de anumite subiecte (îmbrăcăminte, politică, alimentație, atitudine față de dezbaterile contemporane etc.). Nimic mai fals! E vorba numai de o percepție a privitorilor, care nu au nici înțelepciunea, nici abilitatea să vadă, dincolo de mișcările imediate, statornicia lui Dumnezeu. Pe limba celor mulți, Dumnezeu lucrează diferit în ani diferiți și de aici aparența schimbării. Numai cârcotașii sau rău-intenționații nu sesizează coerența fundamentală de ansamblu.
Nu interesele lor îi țin pe acești oameni în pozițiile actuale, ci conștiința faptului că odată intrată pe mâna unor nepricepuți, lucrarea lui Dumnezeu s-ar duce de râpă. Chemarea lor este să prevină cu orice chip asemenea nenorociri cu consecințe ireparabile.
Și încă ceva: banii nu au absolut nicio importanță în economia vieții acestor oameni. Nimic din convingerile lor n-a suferit influența vreunui sponsor sau a vreunei organizații care le oferă sprijin financiar. Cei răi de gură au ochiul rău când privesc și sugerează că ar exista determinisme mercantile.
Rămânând în aceași arie ideatică, chiar dacă au o casă mare și bani mulți, nu e altceva decât o binecuvântare (meritată) a lui Dumnzeu pentru ispravnicii Lui pricepuți. Blestemul sărăciei îi ajunge numai pe necredincioși sau pe leneși. Mai sunt totuși și oameni care s-au născut săraci și vor muri săraci, dar acesta e destinul lor. Dumnezeu știe mai bine de ce, însă nu e cazul să facem alte speculații.
Singurele neajunsuri ale acestor oameni excepționali sunt câteva slăbiciuni omenști inevitabile (mai au și eu câte o indispoziție, o mică indigestie, o urmă de oboseală), în rest însă, marile lor misiuni și datoriile sacre față de Dumnezeu și oameni sunt întotdeauna pe drumul cel bun și la zi, ca să zicem așa. Nu există vreo obiecție care să li se poată aduce și care să vizeze un aspect esențial al adevăratei vieți creștine.
Uneori, văzându-L atât de obosit, atât de lent, atât de copleșit de situație, atât de neputincios, toți ne mai pierdem răbdarea și, cu multă bunăvoință și creștinească râvnă îi mai dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu. Că e mic și bătrân.

joi, 17 aprilie 2008

Manea, tv, politică și fericire

Nici nu știu de unde să încep. Nici nu știu cum să mă esprim. Pe scurt, lucrurile arată cam așa: politica și maneaua – în special – își pun în sfârșit pirostriile și se înfățișează să primească binecuvântarea electorală. Adi Minune și Carmen Șerban se fac, dacă îi votează ratingul, politicieni. Nu cred să fie vreo problemă să îi convingă pe fanii lor să meargă la urne. Dimpotrivă, acum vom auzi și cântece cu tematică socială, economică, politică. Doar pentru o secundă, închipuiți-vă ce dulce vor suna promisiunile electorale pe ritmuri orientale din toate celularele cu mp3 player.
Arta a început așadar să simtă cu țara, cu... politica. Ionuț Dolănescu (căruia emisiunile... la limita imposibilului mental i-au crescut popularitatea) a hotărât și el să ia atutudine. Și cea mai bună atitudine i s-a părut a fi să facă politică. Motivul este unul cât se poate de puternic: pe om îl deranja... poluția. N-a spus a cui. Sperăm să ajungă suficient de sus pe fruntea țării, ca să oprească această inadmisibilă... scăpare (a legislativelor anterioare, voiam să zic). Să dea o lege, așa nu se mai poate! Suntem cu toții în pericol și nimeni nu ia nicio măsură radicală. Cu siguranță va putea conta pe sprijinul tarafului parlamentului, în frunte cu tatăl susnumitului (în cazul în care prind ambii legislativul viitor).
Sentimentul meu e că în sfârșit se face dreptate. Vanghelie nu mai e singur împotriva gramaticii, maneaua nu mai stă cu capul plecat. Intrăm într-o nouă eră. Oricum, nu a trecut prea multă vreme de când fiica președintelui (manelistă rafinată) a fost aleasă în fruntea tineretului pld-ist.
Nația a decis să își valorifice potențialul... cultural, atâta vreme ignorat. Tot la politică se pare că le stă gândul și altor mari și nemuritori artiști ai nației: Mihai Trăistariu, Puya și Șișu (care a constatat că din politică iese mai bine decât din comerțul cu iarbă). Imaginați-vă o ședință solemnă a parlamentului – de ce să nu visăm frumos? – deschisă de Adrian Minune și Carmen Șerban cu o manea de sânge albastru (și 18 strofe), prezidată în duet de Ionuț Dolănescu împreună cu Trăistariu și încheiată apoteotic de La Familia cu o convingătoare piesă hip-hop de uniune națională (în 4 puncte cu câte 3 subpuncte fiecare). La final, stânga și dreapta (politice) își dau mâna entuziasmate. Cu reverele și mânecile înlăcrămăte, uită de rivalități și se îmbrățișează ca după aparenta revoluție Geoană cu Iliescu, Tăriceanu cu Băsescu, Norica cu Băsescu, Orban cu Berceanu, toți – dar mai ales Marko Bela – cu Vadim (care poartă costum alb și renunță la ochelari ca să-i citească țara sentimentele direct în ochi). Ca să nu mai vorbim de reprezentarea minorităților în parlament.
Apoi o perioadă de glorie când vom scăpa de poluție, de gramatică și de alte nenorociri. La salariu vom lua bani fără număr, fără număr, fără număr, fără număr, fără număr, fără număr, fără număr... (să-mi mai trag răsuflarea) fără număr. Vom putea consuma liber halucinogene. La școală vom viziona emisiunile lui Dan Negru și telenovele în reluare.
Ei, dar ajunge cu visarea și să revenim la realitate. De la acest festin fără de sfârșit nu puteau să lipseacă desfătările simțurilor. Vom avea parte, până la vot, de mâncare și băutură oferite gratuit și în locuri publice. Mici, bere, cârnați, pește afumat, țuica, grătare, vin – toate fără limită și fără discriminare.
Iar pentru ca banchetul să capete aura ancestrală și girul mitologic, în scenă a intrat și prostiuata sacră a politicii românești: Partidul Conservator. Desigur pentru cele 5 procente necesare intrării în parthenonul politic autohton. La început membri ai guvernului D.A., pc-iștii au trecut acum cu toate cele trei antene care fâlfâie pe capul lor (în bătaia ratingului) în tabăra psdului. Lucrurile nici că se puteau combina mai bine. Între două emisiuni semicretinoide de așa-zis divertisment, vom avea parte de laude la adresa pesedeilor și de blesteme la adresa adversarilor.
Însă nu vom lăsa noi ca atâta mizilic să spurce euforia care ne-a cuprins. Oricum, la anul ce vine, această demnă fiică a Venerei se poate dărui altcuiva. Fără ranchiuni și fără resentimente, așa cum o știm dintotdeauna. Rolul ei de preoteasă în altarul politicii românești n-o să i-l conteste nimeni și ea, la rându-i, pe mulți va ferici. De altă parte, nu e de nasul nostru, al celor care nu înțelegem mai nimic din tot ce se întâmplă, să judecăm mitologia și pe sacerdoții ei contemporani. Că, nu vă lăsați înșelați de modernitate și aparențe, „conservator” – din numele partidului – se referă aici desigur la găzduirea și apărarea patrimoniului sacru (al politicii).
Referindu-ne strict la acest moment și la această alegere, ea e cum nu se poate mai potrivită, atmosfera promovată de cele trei antene consunând într-o armonie desăvârșită cu gesturile pesedeilor fericiți. Gândiți-vă doar la mătușica Tamara, la baronii locali, la bunicuța cea pururi activă, la corupția fără margini, iar apoi puneți-le în paralel cu Din dragoste, 9595 etc. Nu-i așa că, dacă le faceți o poză arată ca o minuată fotografie de familie?
Una peste alta, viața ne surâde în roz de la fereastra – cine dintre sceptici mai spera? – politicii. Și beți de fericire vom merge negreșit să dăm cu votul pentru ca societatea multilateral dezvoltată să ne cotropească urgent cu toate binefacerile ei și să ne impună, prin forță!, bunăstarea nevisată.

luni, 14 aprilie 2008

Reperul

În România sunt foarte puține lucruri stabile. Legile se schimbă de la o zi la alta, prețurile urcă încet, dar sigur, cursul valutar fluctuează incredibil, dobânzile sunt în continuă mișcare, oamenii schimbă profesii sau locuri de muncă, schimbă mașinile, iar unii schimbă țara. Alții, sărmanii, sunt nevoiți să-și schimbe soții cu care s-au însoțit pentru o viață.
În acest carusel al schimbărilor politicianul rămâne stabil. Pe el mereu îl găsești într-un loc foarte precis: acolo unde sunt banii. Niciodată nu îl poți pierde din vedere, atâta vreme cât știi cam pe unde se aglomerează resursele finaciare. El stă cuminte la lada cu zestre a țării, fie ploaie, fie soare, fie crivăț, fie austru, fie Katrina, fie cutremur. Manifestă o fidelitate de câine devotat.
Stabilitatea aceasta extraordinară este determinată de mobilul care îl mână în viață pe politician: interesul personal. El nu-și trădează niciodată acest scop suprem. Partidele politice, orientările doctrinare, alternața la putere, toate nu fac o ceapă degerată când vine vorba de ținta perpetuă și imuabilă a politicianului. Politicianul este dispus să sacrifice orice partid, orice ideologie, orice convingeri ca să nu-și întineze idealul. Și să mai spună cineva că nu e impresionant!...
Dar acest deziderat – interesul – presupune coagularea unor forțe favorabile care să sprijine transformarea și menținerea lui în realitate. Așa că politicianul se orientează imediat spre locurile unde se administrează puterea. Odată ce deține putere, interesul personal e protejat de capriciile legii sau ale milițienilor, de intemperiile economice și dezastrele naturale. Banii vin, practic, de la sine, fără efort și sudoare.
Ajuns aici, politicianul știe foarte bine că trebuie să se mențină în proximitatea zonelor favorizate. Iar atunci se naște în el afecțiunea pentru ceilalți. Cu lacrimi în ochi și cu capul plin de idei se îndreaptă înfierbântat către votangii (Dan Puric). Acestora le promite marea cu sarea, îi mângâie pe creștet, îi gâdilă sub bărbie, îi scarpină în coarne și îi frecționează pe burtică (toate astea metaforic vorbind, desigur) ca să primească votul lor. Îi preferă, de obicei, proști și mulți, cât mai proști și cât mai mulți.
Odată procesul electoral încheiat, afecțiunea se suspendă și se conservă pentru următoarele alegeri – de înțeles, date fiind dozele extrem de reduse și prețioase. Politicianul revine la lucruri mai pragmatice și mai stabile: propriile interese.
Pe acest traseu ciclic e imposibil să pierzi din vedere politicianul, fapt pentru care poate fi declarat, cu toată convingerea, omul cel mai stabil din România. E ca un ou într-o căldare: se mișcă, se agită, dar nu va sări niciodată afară și mereu va fi direcționat, gravitațional, către fundul recipientului. Iaca, așadar, cine stă la baza societății noastre, cine este cu adevărat talpa țării, cine este reperul în funcție de care noi, ceilalți, ne calculăm traiectoriile, rătăcirile și întoarcerile acasă.
Politicianul nu se dă dus din locul lui precum Nică din Humulești. El este un exemplu de perseverență, de tenacitate, de abnegație, de devotament, de consecvență, de vitalitate. Dacă politicianul și-ar pierde fixitatea care îl caracterizează, am ajunge să trăim o dramă precum cea a nefericitului Moromete: ne-ar duce urmașii cu roaba la groapa de gunoi a istoriei. Ferice de noi însă că suntem contemporanii acestei specii-reper: politicianul.
În viitor, ei vor deveni icoanele preasfinte ale hagiografiei politice românești. Succesorii noștri vor rosti cu revernță aceste nume sacre. Vor scuipa în sân și vor săruta pioși relicvele lor... de pe bancnote și monede. Long live the thing!

vineri, 11 aprilie 2008

Firme și renume (I)

Numele firmelor sunt un prilej de creativitate lingvistică nelimitată. Oameni cu idei, oameni spontani, oameni fără idei - toți își sforțează mușchiul cerebral și storc o denumire care să atragă clientul sau măcar să nu îl sperie. E de așteptat așadar ca nicio limită (superioară sau inferioară) să nu impieteze dezlănțuirea de originalitate a acestui domeniu.
Cu ce v-ați aștepta să se ocupe o firmă care se cheamă Ovis? Cu creșterea oilor, de exemplu? Cu procesarea laptelui de oaie, poate? Cu prelucrarea lânii? Nu, filologii au nimerit pe lângă. E, logic, o firmă de transport. De unde și zicala: fiecare oaie cu lâna ei.
Dar dacă ați vedea undeva scris Oprimar la ce v-ați gândi? Mai întâi trebuie să vă scoateți din minte alegerile locale. Nu e vorba de nicio virgulă între prima vocală și restul cuvântului. Deci se elimină extazul sau greața electorale. Apoi se elimină și inversiunea verbului la condițional-optativ, fiindcă nu e scris cu cratimă. Atunci ce ar putea fi? Un furnizor de materiale pentru Inchiziție? Un fel de eminență cenușie a regimurilor politice totalitare? O școală de corecție? E bine, nu. E un ABC non-stop. Cu tot ce presupune atare activitate comercială.
Magazinul Michelangelo este o atracție zonală, îl știe tot cartierul. Nici nu e de mirare, cu un așa nume, veți spune. Pictor, sculptor, arhitect genial. Nu. Iată un indiciu: în fața magazinului poate fi văzut mereu un maidanez mare și negru. Atracția o reprezintă, după cum foarte clar spune numele, mezelurile. Aici vin retururile de producător. Dar ce era să facă și Michelangelo săracul? După ce Leonardo s-a apucat de multă vreme să vândă pantofi, mă întreb cât o să mai șomeze meșterul Rembrandt? Cred că s-ar potrivi foarte bine cu un magazin chinezesc.
Simonisim. O combinație teribil de ingenioasă. Așa se îmbină utilul cu plăcutul. Sau, mă rog, cu erezia. O firmă ce reverberează adânc în memoria creștinismului. Obiectul de activitate îl reprezintă... tranzacțiile imobiliare. Dacă mai adaug și faptul că sediul e peste drum de Episcopia Ortodoxă a Oradiei, peisajul bate în suprarealism primăvăratic.
Când am văzut scris pe o firmă Valea Iedei era cât pe ce să mă duc cu gândul la pajiști înflorite (nu la Champfleury), la ape răcoroase, plus stânci și drumeții. Eventual mă mulțumeam și cu o câmpie verde și departe de asfalt. Așa că nu m-aș fi mirat ca firma respectivă să vândă articole de camping sau bilete pentru diferite destinații. Când colo, e plăcintărie. Unde o fi valea? Nu știu. Iară iada... nici măcar în smântână nu putea fi reprezentată, că numai capra e, vorba zootehnistului, pe lactație.
Kilos sună ca și cum ar fi uitat omul să spună kilo-ce. Și să vă spun ce fac cei de la kilos: au solar și boutique, uite-așa. În acest context, kilos îmi pare că face aluzie deja la ținuta permisă în solar și marfa prezentă în boutique. Ce bine totuși că nu s-a optat pentru pluralul posibil al termenului. Deși am o presupunere: kilos vine, de fapt, de la grecescul kalos, însă pe omul care a ales numele (sau pe cel care l-a scris) l-a deranjat în ziua respectivă o anumită parte a îmbrăcămintei – nu spui care – și respectivul și-a trântit năduful în denumire, ca să se răzbune.
Pavlos pare combinația ideală pentru câinele lui Pavlov. Stăpânul e lipit de os. Un pachet tot timpul culinar. Cu toate acestea nu se vând nici oase, nici materiale didactice pentru ora de biologie, ci, evident, e vorba de o firmă de imobiliare. Cum ar veni: cuști pentru oameni și terenuri unde să-și exhibe până la moarte reflexele și năravurile. Profunzimile unor asemenea nume îmi dă amețeli.

PS: Când a primit de Crăciun un urs de pluș cât ea de mare, M. (de 2 ani și 5 luni, pe atunci) a decis că e cazul să îi dea un nume și l-a botezat fără ezitări: Vigantol. Dacă mi-aș face o firmă și aș fi în pană de idei, aș merge pe mâna ei.

luni, 7 aprilie 2008

Publicitate și reacțiune

Înțelepciunea populară nu există doar în discursurile naționalist-demagogice. Există în experiența poporului lucruri care ar merita multă și răbdătoare atenție, însă nu cred că o vor obține vreodată. Unul dintre motive ar putea fi acesta: sunt idei prea nepopulare și ar strica năravurile societății capitaliste.
Iau două proverbe arhicunoscute și le plimb puțin prin piața ideilor (devenite) subînțelese să vedem ce se întâmplă. Zice românul așa: Lauda de sine nu miroase a bine. Cam toată lumea e de acord, în principiu, cu această idee. Și nimeni nu îi place pe lăudăroși. Fiecare se ferește de acei indivizi care, din orice conversație, ajung să spună cât de tari, mari, deștepți, șmecheri și bănoși sunt. Doar cei care se simt provocați să se laude la rândul lor, le țin isonul.
Alt proverb în aceeași notă: La pomul lăudat să nu te duci cu sacul mare⁄gol. Îndemnul e la circumspecție. Lucrurile care stârnesc elogii prea multe și deșănțate trebuiesc asezonate cu un pic de scepticism, cu o detașare sănătoasă. Acest proverb s-ar vrea probabil un vaccin de precauție împotriva admirației pripite și tâmpe, împotriva entuziasmelor naive.
Dar această înțelepciune deosebit de apreciată – atâta vreme cât nu stă în calea „progresului” – devine ridicolă și reacționară în fața realității. Cine își poate închipui comerțul capitalist fără sufletul lui: fără reclamă, fără promovare? Orice produs trebuie înconjurat cu o strategie de marketing, adică de laudă în gura mare. Să nu confundăm reclama de acum cu toba din satele de odinioară. Rolul toboșarului era unul de informare, nu de persuasiune. Actualele strategii puse în slujba vânzărilor sunt menite să convingă, să atragă. Iar proverbul românesc se potrivește în context precum Directiva CEE 89/622 pe pachetele și reclamele la țigări: e acolo, dar nu interesează pe nimeni.
Ca să fie limpede că există o legătură antagonică între proverbul popular invocat și publicitate, adaug truismul că orice reclamă se concentrează exclusiv pe plusuri. Nici cele mai nonconformiste idei publicitare nu se rezumă la o prezentare obiectivă și echidistantă a produsului. Altfel ce rost ar mai avea banii (foooaaarte mulți) orientați către acest departament?
Însă lucrurile nu se opresc aici. Societatea începe să capete acel tip de structură ce reclamă imperativ autopromovarea individuală a membrilor săi. Vorbeam într-o postare anterioară despre omniprezentul sivi. Practic ni se cere explicit să ne lăudăm de unii singuri. Iar asta nu doar contrazice înțelepciunea populară, ci reduce omul la statutul de marfă. El este unul dintre produsele perisabile(!) disponibile la un moment dat pe piață. Cel mai bine se vede asta la așa-numitele vedete. Acestea se recicleză de câte ori este nevoie, ca să prindă un trend ascendent pentru cariera proprie. Iar când metamorfozele nu mai sunt posibile, iese din scenă ca orice piesă uzată.
Interesant e cum s-a inversat complet percepția. Dacă odinioară era rușinos și suspect să te elogiezi singur, acum ești prost și ciudat dacă nu te lauzi. Profesorii, spre exemplu, trebuie să întocmească nesfârșite dosare, în care să aducă dovezi pentru care să primească puncte. Iar punctele acestea nu evaluează performanțe, ci cantități, activități.
E important să faci valuri, nu contează apele în care te scalzi. Poți să stai toată viața într-un lighean, important e să generezi tsunami. Nu contează că nu știi să înoți sau că altul a făcut ocolul pământului în tăcere. Importantă e vizibilitatea, nu consistența. Ba contează și consistența: dacă ești consecvent în selfpromotion.
Nu vreau să glorific înțelepciunea arhaică, însă din povestea asta se desprinde un lucru cert. Cândva exista un simț al demnității, al proporției și al ridicolului. Acum nu mai există. Atât de tare ne-a progresat mentalitatea încât nu mai suntem în stare să ne ironizăm și să ne privim de la distanță. Decât dacă ne admirăm și ne pupăm singuri... posteriorul în speranța că astfel vom deveni rachete.
Eu zic așa: dacă nici acum nu reușim să punem de un turn Babel ca lumea, atunci brandul nostru e o investiție execrabilă.

sâmbătă, 5 aprilie 2008

Cărți 3

Polirom ne face deștepți: Pierre Bayard – Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit. Le-aș propune profesorilor de română să introducă această carte în bibliografia pentru BAC. Ca lucrurile să fie la vedere și cinstite.
Reeditări la Polirom: Ken Kesey, Edgar Alan Poe, Thomas Wolfe.

Cartea Românescă: Bogdan Crețu – Utopia negativă în literatura română, cu un capitol despre Voiculescu și Lobocoagularea prefrontală.

Mircea Bălan a publicat la Editura Eurostampa Istoria beției la români. Nu știu de ce expertiză beneficiază autorul în domeniu, dar cartea mi se pare, dincolo de ineditul și pitorescul ei, de oarecare interes. În plus, autorul pare destul de preocupat de... vicii, fiindcă a mai scris și Istoria prostituției, respectiv Istoria trădării la români (în 2 volume!! – a avut material, presupun). Fără să le fi citit, mă gândesc că ar putea fi niște oglinzi naționale interesante.

Editura Trei a publicat de curând Motivație și personalitate de Abraham H. Maslow. Ce m-a atras pe mine a fost numele autorului, fiindcă am tot auzit de celebra lui piramidă a trebuințelor primare.

Grupul editorial Semne&Artemis publică volume facsimilate – cu tot ce înseamnă asta (ortografie, punctuație, erori) – după ediții interbelice sau antebelice ale unor autori clasici români: Voiculescu, Blaga, Rădulescu-Motru, Eminescu, Minulescu, Bacovia. O lucrare premiată este Opera magna (integrala poetică în patru volume) Nichita Stănescu. Dacă descărcați catalogul comun al celor două edituri mai găsiți și alte lucruri interesante. Biografiile lui Luther, Calvin și Augustus(?); Dicționar persan-român, român-persan; Mitologie creștină, dar și Cele zece neveste ale lui Oedip; Noul mister al Vaticanului; Viețile sfinților, dar și viața lui Merlin etc.

Deși asemenea idee mi-a părut mereu o ciudățenie, semnalez apariția unui Dicționar român-latin de Virgil Matei. Volumul cuprinde 35.000 de intrări și a fost publicat de Editura Corint. Scepticismul față de un astfel de instrument de lucru m-a determinat să citesc prefața, de unde am dedus că prezentul dicționar ar fi un fel de oglindă a unor dicționare de referință în format tradițional (latin-român). Un alt dicționar român-latin, latin-român a fost publicat și de Editura Steaua Nordului (autori Mariana și Marius Lungu), o editură în care nu am mare încredere (dar foarte populară în zona cărții școlare), fie și numai pentru că au prețuri mult prea accesibile. Să vinzi un dicționar de 770 de pagini la 14 lei e suspect de ieftin.

Humanitas reeditează cartea lui Nikos Kazantzakis, Hristos răstignit a doua oară sub titlul Hristos răstignit din nou.
Audiobook de interes de la Humanitas: Jeni Acterian – Jurnalul unei fete greu de mulțumit (în curs de apariție). Pentru oricine vrea să îi vadă și într-o altă lumină pe Cioran, Ionescu, Eliade, pentru oricine e curios cum se dădea bac-ul în perioada interbelică, pentru oricine ar vrea să știe cam ce gândea, ce citea, cum se distra și pentru ce suferea o fată din acei ani. Desigur, varianta audio e, în primul rând, pentru cine și-o permite. Ceilalți se pot mulțumi cu volumul tipărit (reeditat).

Până acum nu am pomenit cărți de care m-aș feri. Sau, mai precis, cu care nu mi-aș pierde timpul. Prima din această categorie este o carte cu un nume foarte pompos: Conversații cu Dumnezeu pentru adolescenți și părinți, de Neale Donald Walsch (feriți-vă de el!!), pubicată la Editura For You (Who? Me?). Dumnezeu Însuși, chipurile, răspunde la întrebările oamenilor. Am citit doar trei pasaje, dar cartea este o catastrofă teologică. Una dintre idei: Dumnezeu nu ne-ar abandona niciodată pentru simplul motiv că suntem speciali, deosebiți. În noi rezidă atracția care Îl determină să ne fie credincios.
O altă carte (de această dată audiobook) pe care aș evita-o este Discursul Marelui inchizitor în lectura lui Gabriel Liiceanu – în curs de apariție. Faptul că șeful Humanitasului se pune alături de Dostoievski îmi stârnește o involuntară și irepresibilă reacție alergică. Ca atunci când rupeam cu dinții un fir de mohair sau lână. Nici dacă aș primi gratis cd-ul respectiv nu aș putea să ascult vocea lui Liiceanu intepretând partitura lui Ivan Karamazov. E prea mare prăpastia, prea strident contrastul.

PS: Interesant numărul pe aprilie al revistei Dilemateca. Între altele, o recenzie la cartea Augustin, un amator... de Marius Cruceru, semnată de Alex. Baumgarten.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs