Naţionalism de hoit
Celebrul experiment cu disecţia broaştei a fost unul dintre riturile de iniţiere în tainele zoologiei pentru multe generaţii. Vietatea era eviscerată, secţionată, spintecată, iar partea cea mai palpitantă venea când membrele continuau să reacţioneze la stimuli post-mortem. Muşchii se contractau la comanda nervilor încă activi.
Aceasta e imaginea care îmi răsare în minte când întâlnesc manifestările unui anumit soi de naţionalist. E vorba o categorie întreagă ce nu reprezintă mai nimic din punct de vedere social şi civic. Mai precis, un tip de cadavru social care nu se manifestă niciodată (sau aproape niciodată) pozitiv în obştea mai largă sau mai restrânsă din care face parte, dar poate să se manifeste negativ uneori.
Să detaliez. Iniţiativele sociale care au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă comune îl lasă rece. Iar asta nu din spirit de frondă sau de pe urma unor dezamăgiri, ci din pricina indolenţei sale constitutive. Tot ce trece de pragul lui nu îl interesează.
Această nepăsare se regăseşte în gesturi grăitoare. Ecologia minimă a locurilor publice îi este atât de indiferentă încât nu simte vreo urmă de responsabilitate când îşi aruncă resturile în plină stradă. Ba dimpotrivă, face asta cu un gest de jemanfişism puţin rebel sau pur şi simplu maşinal, în virtutea unei temeinice obişnuinţe.
Din punct de vedere politic, fie nu votează, fie votează la întâmplare. E de preferat să stea acasă, nu să fie poftit la urne. Fiindcă pune ştampila pe oricine îl ademeneşte cu un rachiu şi o ciozvârtă. Nu se gândeşte nici la responsabilitate, nici la copiii săi, nici măcar la propriul viitor din perspectiva gestului electoral. Pentru el există, la nivel politic, numai prezentul cu dezmăţul culinar şi cu burdihanul ghiftuit. Creierul lui nu alege între dreapta şi stânga, nu caută să vadă care sunt mai oneşti şi care mai mincinoşi.
Ca moralitate, nu are niciun fel de scrupule. Unicul principiu aplicabil este propriul interes. Nu-l deranjează să-şi jecmănească semenii, nu-l interesează că alţii suferă din pricina acţiunilor sale. Singura grijă este, în cel mai bun caz, să nu îi meargă vestea. Este obişnuit încă de pe vremea comunismului să obţină prin orice mijloace maximum de profit (la nivelul său, desigur) de pe urma statului. Român.
Interesul public îl lasă rece, drepturile altora nu-l interesează. Dar există momente când hoitul social tresare, precum membrele broaştei. Când aude că se ia cineva de „ţărişoara lui”, că se încumetă să critice „popolul” român şi că înfierează metehnele naţiei, se ridică dintr-odată el, cu privirea tulbure, şi începe să-şi bolborosească discursul. Nu vei auzi, în cazul în care te încumeţi să-l asculţi, nici argumente, nici analize, nici ezitări. Leşul e sigur pe sine, proferează sentinţe, acuze, judecăţi de valoare ultimative. Iar printre ele strecoară – ca un demn truditor, ce se află, pe tarlaua patriei – remarce de autoapreciere duioasă; îşi mai dă cu puţin lustru peste faţa congestionată de adânc şi autentic patriotism.
Astfel de momente ţin puţin şi sunt foarte intense. Drept pentru care, stârvul leşină imediat la loc, iar din moartea clinică (socială) în care se cufundă nu-l trezeşte decât următorul stimul. Cum alegerile nu sunt departe, hoitul este pe cale să se trezească. Și cu priceperea deja cunoscută, iar va ajuta la trimiterea în parlament a unor creaturi preocupate fundamental de osânza proprie.
Aceasta e imaginea care îmi răsare în minte când întâlnesc manifestările unui anumit soi de naţionalist. E vorba o categorie întreagă ce nu reprezintă mai nimic din punct de vedere social şi civic. Mai precis, un tip de cadavru social care nu se manifestă niciodată (sau aproape niciodată) pozitiv în obştea mai largă sau mai restrânsă din care face parte, dar poate să se manifeste negativ uneori.
Să detaliez. Iniţiativele sociale care au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă comune îl lasă rece. Iar asta nu din spirit de frondă sau de pe urma unor dezamăgiri, ci din pricina indolenţei sale constitutive. Tot ce trece de pragul lui nu îl interesează.
Această nepăsare se regăseşte în gesturi grăitoare. Ecologia minimă a locurilor publice îi este atât de indiferentă încât nu simte vreo urmă de responsabilitate când îşi aruncă resturile în plină stradă. Ba dimpotrivă, face asta cu un gest de jemanfişism puţin rebel sau pur şi simplu maşinal, în virtutea unei temeinice obişnuinţe.
Din punct de vedere politic, fie nu votează, fie votează la întâmplare. E de preferat să stea acasă, nu să fie poftit la urne. Fiindcă pune ştampila pe oricine îl ademeneşte cu un rachiu şi o ciozvârtă. Nu se gândeşte nici la responsabilitate, nici la copiii săi, nici măcar la propriul viitor din perspectiva gestului electoral. Pentru el există, la nivel politic, numai prezentul cu dezmăţul culinar şi cu burdihanul ghiftuit. Creierul lui nu alege între dreapta şi stânga, nu caută să vadă care sunt mai oneşti şi care mai mincinoşi.
Ca moralitate, nu are niciun fel de scrupule. Unicul principiu aplicabil este propriul interes. Nu-l deranjează să-şi jecmănească semenii, nu-l interesează că alţii suferă din pricina acţiunilor sale. Singura grijă este, în cel mai bun caz, să nu îi meargă vestea. Este obişnuit încă de pe vremea comunismului să obţină prin orice mijloace maximum de profit (la nivelul său, desigur) de pe urma statului. Român.
Interesul public îl lasă rece, drepturile altora nu-l interesează. Dar există momente când hoitul social tresare, precum membrele broaştei. Când aude că se ia cineva de „ţărişoara lui”, că se încumetă să critice „popolul” român şi că înfierează metehnele naţiei, se ridică dintr-odată el, cu privirea tulbure, şi începe să-şi bolborosească discursul. Nu vei auzi, în cazul în care te încumeţi să-l asculţi, nici argumente, nici analize, nici ezitări. Leşul e sigur pe sine, proferează sentinţe, acuze, judecăţi de valoare ultimative. Iar printre ele strecoară – ca un demn truditor, ce se află, pe tarlaua patriei – remarce de autoapreciere duioasă; îşi mai dă cu puţin lustru peste faţa congestionată de adânc şi autentic patriotism.
Astfel de momente ţin puţin şi sunt foarte intense. Drept pentru care, stârvul leşină imediat la loc, iar din moartea clinică (socială) în care se cufundă nu-l trezeşte decât următorul stimul. Cum alegerile nu sunt departe, hoitul este pe cale să se trezească. Și cu priceperea deja cunoscută, iar va ajuta la trimiterea în parlament a unor creaturi preocupate fundamental de osânza proprie.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu