marți, 30 septembrie 2008

Hop ș-o manea!

Maneaua pare să aibă, pentru destinatarii ei, un rol cathartic. Exhibarea simbolică a mușchiului în fața dușmanului, pedepsirea în abstract a iubitei infidele, fictiva revanșă financiară în fața celor mai cu parale sunt motive recurente în textele maneliste. Subiectele sunt însă tratate la nivelul minim de complexitate, în regimul unei logici liniare și previzibile. Astfel că nu se poate estima dacă efectul este unul purificator, în ultimă instanță, sau unul instigator.
Nu sunt expert, dar câteva observații tot îmi permit să fac în virtutea propriilor experiențe muzicale, fără teama că aș risca amatorismul. Majoritatea interpreților acestui gen muzical (poate fi numit astfel?) se străduiesc să-și însușească acel timbru de puber eunuc sau, în cazul femeilor, de pisică strânsă cu ușa.
Toate piesele, atâtea câte am auzit eu, sunt însoțite de inevitabilul tremol realizat pe sintetizatoare electronice, dar care ar vrea să reproducă instrumente cu rezonanțe, probabil, arăbești (buzuc?, mijwiz?). De cele mai multe ori reușesc însă doar să maimuțărească și stilul și instrumentul.
Marele neajuns este redundanța atât sonoră, cât și ideatică a acestor produse muzicale... Se spune că cele mai inocente lecturi implică identificarea cititorului cu personajul (Matei Călinescu). Nu cred să greșesc prea mult presupunând că și manelele se pretează unei receptări similare lecturii, că doar nu degeaba au toate text. Cum acestea nu excelează prin complexitate și profunzime, nu ar avea de ce să necesite prea mare efort de receptare. Mai mult, hedonismul generalizat și aroganța stupidă ce se asociază în cazul multor fani ai acestui gen conduc inevitabil la imperativul rudimentarității lor.
Manelele, ca orice text, cred că, pe de o parte stabilesc un nivel al receptării, iar pe de altă parte modelează un orizont al așteptărilor. E imposibil ca un ascultător asiduu să nu fie marcat în vreun fel de „universul” acestora: personaje, teme, obsesii, paradigmă, expresie verbală. Dimpotrivă, cred că e valabil exact contrariul. Fanii le preferă tocmai pentru că îi reprezintă – măcar în parte – și pentru că îi distrează. Acesta este nivelul de divertisment pe care ei îl preferă și care, totodată, conține tipul de mesaj cu care se identifică. Nu vorbesc aici de ascultători ocazionali, ci de cei care ascultă zilnic și aproape exclusiv manele.
Recunosc că nu pricep ce anume îi determină pe destui să asculte așa ceva neîntrerupt. Pe mine mă irită și acompaniamentul (aproape invariabil același), și vocile gâtuite, și versurile bezmetice. Ca să fiu onest până la capăt, trebuie să admit că au existat și câteva situații când nu m-a deranjat o manea sau chiar mi-a stârnit curiozitatea. Oricum, nu cred, în ruptul capului, că obsesia manelistă ar putea produce valori (culturale, morale, intelectuale) sau ar putea stimula, de exemplu, gâdirea critică ori analitică. Eventual stârnește niște zone întunecate care pot alimenta agresivitatea și așa destul de ridicată a destinatarilor.
Am văzut recent și niște... videoclipuri. Nu știu dacă genul acesta va fi având produse mai rudimentare și mai de prost gust. Nici măcar televiziunea alb-negru nu cred să fi asistat la atâta lipsă de... orice: n-au nici naturalețe, nici story, nici idee, nici happening, nici senzualitate, nici umor, nici melodramă. Arată ca un fel de butoi cu murături în care cineva a adăugat zascuscă și compot. Asta în ce privește „gustul”. Cât despre imagini și cadre, perspective și lumini, tot ce am văzut (nu mult, că e greu de suportat) este de un ridicol fără pereche. Doar un exemplu: el (nu știu cum îl cheamă) cântă de scheaună boxele și apare – simultan! – în două imagini (față și profil) desincronizate; într-una parc-ar fi ecoul fantomatic al celeilalte. Nu știu ce voia să sugereze, dar arăta ca și cum doi frați gemeni legați cu funii invizibile de același par ar fi obligați să cânte o „horă” pe care fiecare o știe altfel. După câteva secunde, într-un alt cadru, el e cu o ea (că deh!...), care privește spre dânsul la fel de languros ca spre aragazul năclăit. N-am stat să văd dacă „se iau” (deși am văzut o fază când ea coboară pe niște scări și îi sare lui în gât, dar din când în când privește spre camera video, care e undeva în stânga lor), nici dacă au mașini „bengoase”. Însă nici n-am simțit că pierd prin lipsa mea de interes.
Dar trebuie să fiu cinstit și să spun că am întâlnit ascultători de manele care s-au comportat admirabil (în limitele unui bun-simț comun, nu al etichetei de salon) și care au recurs cu naturalețe la gesturi altruiste gratuite. Deci nu există o cauzalitate simplistă și directă între manea și lipsa de caracter. Cu toate acestea, ar fi interesant de studiat influența pe care o exercită audiția sistematică a manelelor asupra ascultătorilor (și estimez, fără nicio dovadă și fără obiectivitate științifică, că rezultatul ar fi îngrijorător).

Niciun comentariu:

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs