luni, 25 februarie 2008

Cel mai frumos om din lume

Cel mai frumos om din lume sunt eu însumi. Nu pot să accept altă variantă pentru că numai pe mine însumi mă am. Chiar dacă admit competiția și comparațiile, fundamental eu sunt cel dintâi pentru mine înainte și după orice comparație. Adevărul e că onestitatea mă împinge să spun acest lucru, iar nu orgoliul, cum, în mod eronat, s-ar putea crede.
Nu știu de ce toată lumea are ceva de împărțit cu împărăteasa din poveste care, când pune întrebarea magică, se aprinde din cauza răspunsului primit. În mod logic și necesar răspunsul pe care oglinda ar trebui să-l dea e unul singur: Tu ești cel/cea mai frumos⁄frumoasă din țară.
Iată ce probleme decurg dintr-un răspuns care, după această replică, adaugă un cuvânt cutremurător: dar. Deodată sunt pus în fața realității unui celălalt care ar putea să devină primul pentru mine însumi. E ca și cum aș concura singur și aș ieși al doilea. Oglinda, prin definiție, trebuie să mă reflecte pe mine însumi. Altfel înseamnă că oglinda e însuși celălaltul de care mă tem.
Nu pot să accept ca altul să fie cel dintâi (deci cel mai frumos) pentru mine, fiindcă ar însemna să mă declar nul pe mine mie însumi, să mă anihilez, să fac un compromis estetic în raport cu mine însumi. Dar acest compromis e cu totul inacceptabil. Așadar, nu-mi rămâne decât să aleg între mine și celălalt. Urmarea firească e că trebuie să-l anihilez pe celălalt înainte să mă anihileze el pe mine și să pierd, astfel, posibilitatea unei desăvârșiri estetice pe care prezența lui ar amenința-o perpetuu.
O altă variantă ar putea fi, pentru unii, dar nu și pentru mine, să accept că sunt la fel de frumos. E rușinos și nedemn să particip la o medie. Gestul în sine ține de lașitate și autoînșelare. Singurul beneficiu pe urma acestui compromis ar fi adăpostul confortabil în mulțime. Împresurat de gloată, aș putea să-mi construiesc o fericire mediocră și călâie pe care să o duc pe picioare ca pe-o boală incurabilă.
În acest peisaj sumbru, cea mai mare amenințare este Dumnezeu, acest Cu-Totul-Altul care, prin diferența Lui calitativă de frumusețe, nu numai că eclipsează frumusețea mea și primordialitatea mea pentru mine, dar amenință însăși criteriul frumuseții mele (adică pe mine însumi) și stârnește un soi de aspirație după frumusețea Sa, instaurând criza. Acest Altul nu doar că mă reflectă pe mine așa cum mă aflu – fără posibilitatea unor compensații care să îmbunătățească ansamblul –, dar Se și oglindește pe Sine în mine și, cocomitent, mă redă mie însumi într-o imagine potențială care, deși mult mai frumoasă decat realitatea actuală, devine brusc neinteresantă prin comparație cu Sine care ar putea deveni primul pentru mine.
Criza este una multiplă. Întâi este vorba de periclitarea sinelui meu care trebuia să fie cel dintâi și unicul. Apoi vine redarea mea mie însumi în chipul frumuseții posibile și, prin însuși acest fapt, problematice, fiindcă acestă posibilitate presupune un efort din partea mea pentru a deveni realitate. Urmează conștientizarea faptului că această frumusețe potențială nu mai prezintă interes prin comparație cu Celălaltul Perfect care ar putea deveni cel dintâi și unic pentru mine și se naște setea, dorul după acest Altul. Totodată se învederează dinstanța dintre El și mine, care este o prăpastie pe care n-o pot străbate și nu merit să fie străbătută de către Celălaltul Dorit.
Abia acum media devine de dorit și acceptabilă. Insuportabilitatea contemplării în această nouă oglindă care deține un alt criteriu al frumuseții decât mine însumi determină reacții de apărare. Pus în fața unui portret care mă redă mie însumi pângărit și desfigurat, sunt dispus să accept că aceste... defecte țin de neajunsul de a fi om, că sunt parte a naturii umane și, desigur, scuzabile oarecum sau, cel puțin, nu blamabile public. Fără îndoială că nu voi pregeta să-mi fac mea culpa pentru activarea acestor gene malefice în mine însumi, însă ele sunt și baza solidarității cu mulțimea în care, în sfârșit, sunt dornic să mă adăpostesc. Ajung astfel să apreciez acest egalitarism care diminuează intensitatea hidoșeniei personale prin referiri la fondul comun al ticăloșiei umane.
Oricum, se pare că indiferent ce aș face, oglinda ține mereu cu altul. Este o poartă către tot ce poate fi mai înspăimântător, dacă nu cumva este spaima însăși. După o vreme când cochetam naiv în fața oglinzii, acum mă feresc cât pot de ea, dar mereu umblă și mă urmează peste tot. De-aia i se spune fermecată.

vineri, 22 februarie 2008

Imposibilitatea prostiei

Am o mare tristeţe. Nu mai pot fi prost. De fapt, pot, dar nu un prost decent şi la casa lui. Ci doar unul acoperit de ridicol, ca şi cum aş fi singurul. Nu mai e loc pentru un prost cumpătat și binecrescut.
Deşi există premisa teoretică potrivit căreia cei mai mulţi oameni au o limită superioară a propriului IQ, practic nu prea sunt mulţi cei care să-şi recunoască onest şi liniştit această limită şi să accepte, implicit, că de acolo încolo nu-i mai duce capul.
Societatea este astfel fixată mental, încât recunoaşterea limitelor proprii este contraindicată. Desigur, există soluţii care să contracareze acest mare neajuns. Prima dintre ele este fanfaronada. Mergi înainte, urli tare, scoţi pieptul în faţă, dai din coate, baţi din gură, te umfli în pene, porţi haine scumpe şi la modă, îţi dai aere, umbli cu nasul pe sus, gândeşti pozitiv, te simţi învingător, eşti orientat proactiv, eşti încrezător. Toate acestea au căpătat un nume: promovare. Fiecare om trebuie să se promoveze. Adică să spună despre sine doar lucruri frumoase. Să „lucreze la oferta” propriei persoane. Cu cât e mai prost, cu atât trebuie să lucreze mai vârtos ca să acopere crăpăturile din fațadă.
A doua variantă, foarte înrudită cu prima, constă din afişarea arogantă (şi chiar agresivă) a propriei prostii. Această soluţie este accesibilă doar proştilor celebri, cu bani. Formele concrete pe care le ia se caracterizează prin grosolănie, mitocănie, violenţă de limbaj, agresivitate, opulenţă şi foarte mult penibil neconştientizat (sau asumat inconştient). Se mai poate asocia cu pretinsă competență pe orice domeniu, trufia pentru propriile eforturi și disprețul fățiș față de restul lumii (afișat între două flegme pe asfalt).
O altă opţiune este reacţia violent-punitivă orientată spre alţii. Cei care pot alege această soluţie trebuie să deţină o poziţie de minimă autoritate, încât să dispună de o victimă. Prostia aici ia forma frustrării nervoase, ceea ce dovedeşte o oarecare conştiinţă a propriei neputinţe. Această formă de mascare a prostiei nu este una nouă, fiind destul de cunoscută tuturor celor care au avut vreodată un şef mai prost ca ei.
În fine, deşi nu am pretenţia că le-am epuizat pe toate, există şi soluţia decentă a recunoaşterii propriei prostii. Această variantă este însă foarte costisitoare social, „prostul” atrăgându-și o porție dublă de dispreț. Mai întâi pentru că este prost, iar apoi pentru că este atât de prost încât să recunoască. Măsura de ridicol pe care o primeşte un om de bună-credinţă care-şi asumă prostia este foarte dificil de suportat. Dacă tot efortul s-ar rezuma la această asumare conștientă, poate că s-ar putea soluționa cu un obraz mai gros sau cu indiferenţă cultivată. Tot s-ar putea găsi nişte remedii.
Dar societatea nu pare dispusă să admită prostia decât în măsura în care este subînţeleasă și nedemascată sau exhibată zgomotos. Mecanismele prin care organismul social elimină elementele disonante indică o tendință de cosmetizare nivelatoare. Nici vârfuri prea multe – disprețul față de „genii” –, nici prea multe rebuturi. E de preferat o medie arătoasă, activă și, pe cât posibil, serioasă, implicată. Distanțarea e întotdeauna periculoasă. Iar pentru cazul particular al omului care vrea să-și asume propriile limite, gestul lui este interpretat ca anomalie tocmai pentru că această acțiune îl scoate din grup și îl transformă, inevitabil, într-un străin-oglindă. Ceea ce e dificil de suportat.
În aceste condiții, prostul nu mai poate fi un om „la locul lui”, fiindcă nu mai există locuri pe care el să le poată ocupa natural, firesc. Prostul cu bun-simț devine inevitabil un marginal, „leprosul” care amenință existența salubră a edificiului obștesc. Deși coeficientul de intelingență nu poate fi modificat substanțial prin eforturi proprii, contează foarte mult cum apare el în manifestările individuale.
Prostia devine astfel tabu. Cine încalcă regula de raportare la acest tabu se face vinovat de săvârșirea unui păcat și trebuie să suporte pedeapsa aferentă. Harul nu s-a inventat pe acest teritoriu. Țara nu doar că are nevoie de oameni deștepți, ci vrea ca toți să ne credem deștepți. E chestie de credință, în ultimă instanță. Aceasta e religia la care musai să aderăm. Doar una dintre religiile obligatorii.
PS: Cu mai mulți ani în urmă, publicam în SSJ un articol cu aceeași temă. Lucrurile nu s-au schimbat în bine de atunci. Așa că am revenit cu precizări suplimentare. Măcar de dragul consecvenței.

miercuri, 13 februarie 2008

Cântece de Valentine’s Day - (co)lecție de aur

Îmi place să ascult cântece de dragoste. Și de la asta mi s-a tras curiozitatea care m-a mânat să aflu cum mai e cântată iubirea pe plaiurile unde s-a inventat doina. Așa că m-am dus pe YouTube și am dat să caute cuvântul iubire. Iată mai jos ce am găsit. Cu mirare și cu, din ce în ce mai multă, groază. Apoi chiar cu scârbă. Nu m-am putut abține să nu comentez asemenea frumusețe de versuri. Însă bunul-simț m-a obligat să nu dau vreun link unde se poate asculta sau, mult mai crunt, vedea vreunul dintre videoclipurile acestor piese. (PS: Titlurile pieselor sunt în bold și italic, textul în italic, iar comentariile mele sunt inserate între paranteze drepte - pentru a evita confuziile.)

Cristiana Raduță – Amor, amor...

I: Văd în ochii tăi, vrei să mă seduci
Primești tot ce vrei dacă mă asculți
Ți-ai dori să mă atingi ?
Vrei s-auzi șoapte fierbinți ?
Vrei să mă ai ?
[Dânsa care se exprimă aici citește în ochii lui dânsu’ ca în fântână, când se vede găleata stând invers. Metaforele sunt inutile. Așa că fata vorbește pe șleau precum orice cocotă hotărâtă. Băiete, vrei au ba? Că trecem mai departe și îmbiem pe altu’!]

Refren:
Amor, amor, amor
Sunt al tău fior
O noapte de amor la mine în dormitor
Hai!
[Nu știm dacă „eu liric”, pardon, erotic este în același timp și fiorul sau, între timp, s-a insinuat în pasiunea celui invitat. Probabil că asistăm la „producerea” de sine a unui personaj dialogic, profund scindat și conflictual. Așteptăm cu sufletul la gură următoarea strofă, sperăm reconcilinată.]

II. Pune mâna aici să simți cum bate inima
Vrei să fiu a ta ?
M-ai visat atât de mult
Noaptea asta pasiunea...
Vrei să mă ai ?
[Se pare că „eul liric”, pardon, erotic și-a pierdut de tot coerența. Cum de altfel se și cuvine într-o mare pasiune. A început să încurce noaptea cu pasiunea și posesiunea. Dragoste mare, foc încins. Sau poate că e doar incoerența unui autor ce și-a pierdut stiloul pe sub masă ori i s-a oprit curentul în timp ce compunea. Sau poate muza i-a jucat feste. Că se mai întâmplă.
Din păcate am rămas cu sufletul tot la gură, numai că mult mai zăpăcit, deoarece dilema refrenului se reia și rezolvarea nu se întrevede. Hai!]

Pops – Bum bum

Hey...
I. Este seară afară
Ne vedem prima oară
Și vom merge să ne distrăm.
Am emoții o mie
Oare cum o să fie
Când vom merge să dansăm ?
[Soro, parol că n-am idee ce legătura are faptul că e seară afară și cu prima întâlnire, ca să zicem așa. O fi vreun blind date și d-aia musai pe întuneric. Mă mai întreb eu și cum adică numai afară e seară. Înăutru ce o fi, plăcintă cu mujdei? Cum o să fie, e bine că e și oleacă de emoție. Măcar la autor în creier, dacă nu la „eul liric”, mă rog, să-l lăsăm liric, în speranța că se va conforma.]

II: Mă fardez cam în grabă
Și mai am multă treabă
Am atâtea de făcut.
Nu pornește mașina
Se termină benzina
Dar un taxi a apărut.
[Din versurile 2 și 3 se înțelege că fata are mult de lucru, respectiv că e foarte ocupată. Unde mai pui că nu-și vede capul de fard, scuzați, treabă. Versurile următoare musai citite invers, că altfel se scurge logica în sus și nu-i bine. Sau poate doar mie îmi pare că e mai normal să se termine benzina înainte să nu mai pornească mașina. Deși poate că n-a avut timp „eul liric”, pardon, mecanic să explice toată tărășenia: cum că i-a cedat carburatorul, filtrul de aer ori s-a rupt cureaua de alternator (aia de tot fluiera zilele trecute la pornire) sau că a murit bateria. Devine însă palpitant.
Când începi să te temi că fătuca rămâne nemăritată din cauză de probleme tehnice, numai bine se arată taxiul providențial.
Dar mai e o chestie pe care n-o înțeleg. Unde a dispărut ăla? Că numa’ ce se văzură. O fi mers cu alta când a înțeles că fata nu face deosebirea între o cheie de 13 și un șubler? Ei, dă-ți peste gură!]

Prerefren: Seara asta e nebuna rău de tot
Însă tot am să dansez cu tine până nu mai pot.
[Ei, asta da promisiune. Nu prea văd eu legătura, dar rimează? Rimează!]

Refren: Mișcă, bum-bum-bum, mișca-te ca mine
Vreau să dansezi și tu așa
Bum-bum-bum, uită-te mai bine
N-am să te las să scapi ceva.
Bum-bum-bum, nu închide ochii
Vreau să te-apropii și mai mult
Ce noapte, noapte nebună
Ia-mă de mână și nu pleca
Dansează cu mine, mișcă-te bine
Strânge-mă-n brațe acum,
Nu pleca !
[Eh, aici am avut o strângere de... inimă. Să mă mișc bum-bum-bum. De ce nu pac-pac, trosc-pleosc, hodoronc-tronc, cucurigu? Dar fie.
Însă câte are omu’ ăla de lucru!.... Mă, frate, danseanză, ține-o în brațe, uită-te bine, nu pierde nu știu ce pe jos... toate acum. Asta-i slujbă cu normă întreagă. El când se mai distrează? Că îl și văd asudat căutând un scaun liber și o damigeană cu apă, bere sau brifcor ca să nu se deshidrateze.]

III: S-a făcut ora două
Și incepe să ploua
Și vom merge să ne plimbăm.
Oare ce o să-mi spună
Daca mă ia de mână
Când pe străzi o să umblăm.
[„Eul liric”, pardon, meteorologic s-a zăpăcit. Ba vorbește cu unul, ba cu altul. Semn bun. Confuzia dragostei. Dar, mă scuzați că intervin. De ce musai la două să plouă și, pe deasupra, să vă și plimbați? Așa era în program? Că nu înțeleg. Și, nu că aș fi prea cârcotaș, însă mă tot sâcâie conjuncția aia „și” ca și cum musai să urmeze plimbarea cum începe ploaia. Nici tu umbrelă. Taxiul s-a dus. Mașina n-a pornit. Nașpa, ca să mă esprimez cu ce simt.
Atâta numai că băiatu’ o să aibă apă rece și nu i se mai usucă rinichii. Ce bine c-a scăpat...]

IV: Nu știu dacă e bine
Să-l invit sus la mine
Mai am timp să mă gândesc.
Nu vreau să-mi dea drumu'
Ce plăcut e parfumu'
Mi se pare c-amețesc.
[Vezi tu, fato? Io ți-am zis că e prea multă treaba. D-aia amețești. Iar parfumul ăla nu știu de unde vine, că, la cât de muncit e tipu’, miroase ca un cowboy nespălat. Povestea asta de dragoste e fără ocolișuri. Din câte remarc eu, iubăreții nu-și prea vorbiră, dar ajunsără la casa gazdei. Și iar lipsește din firul epic (al poeziei, evident!). „Eul liric”, mda, epic mai bine, face aici ce vrea. Numai la numărătoare să-i iasă lui convenabil. Iar chestia asta de fonetică mă intrigă rău: de ce s-a afonizat l-ul final? Că doar avea loc. Sau era feciorul mai de la țară? Că Sadoveanu, după cum știți, se străduia să redea graiul personajelor din locul și timpul lor. Poate că asta e și aici.]

Candy – Ești băiatul care îmi place

I: Tu, băiete, uită-te puțin la mine
Nu-ți fie frică pentru că totul va fi bine.
Vom dansa, vom canta și ne vom distra până dimineața
Nu pot să cred că tu ai inima de gheață.
[Ei, ei, ce directă e fata aia. Aproape că am crezut că „eul liric” mi se comunică mie direct sau că se comunică pe mine, cumva. Dar m-am liniștit definitiv la versul 2. Promisiunea e atât de clară încât n-are cum să nu fie adevărată. Însă e jignitor să spui de inima de gheață când el nici nu s-a infiltrat bine în peisaj. Ce vină are el? Poate că se știu ei de mai multă vreme. Eu așa cred.]

Refren(x2): Fetele acum strigă 'Hei-hei' și băieții 'OK'
Ne distrăm de minune.
Fetele acum strigă 'Hei-hei' și băieții 'OK'
Ne întâlnim și totul va fi bine.
[Manipulare curată. Omul să strige ce vrea el.]

II: Sunt chiar fata care-ți place, știi prea bine
Astă seara, dacă vrei, voi fi cu tine
Vom vorbi și ne vom plimba
Și așa vei afla mai multe despre mine
Sigur vei dori să ne vedem și mâine.
[Oooo, cred că aici e acțiunea pe care „eul liric”, mă rog, povestitorul ăsta sincopat a ascuns-o din celălalt cântec. Acum e vreme și de plimbat, și de vorbit. Dar e derutantă atâta siguranță de sine. Dacă ea știe dinainte, atunci care e rolul lui? Cred că ea este o clarvăzătoare. Altfel tot ce spune e doar strategie de marketing, și când se prinde ăla de-i cu ea acum, o lasă și pleacă. Constat că e multă acțiune în cântecele astea și prea puțină poezie de cercetat. Dar lucrăm cu ce avem. Totul va fi bine. OK.]

III: Dacă vrei să fii indiferent, nu-mi pasă
Dacă ești așa timid, mai bine lasă.
Mulți băieți roiesc în jurul meu
Dar tu știi că eu te-am ales pe tine
Să mă lași în pace cred că-i cel mai bine.
[Zăpăceală curată. Vorba scriitorului, luată din gura poporului: „Du-te-ncolo/, vino-ncoace/, șezi binișor/ nu-mi da pace”. Dar parcă în cântecul ăsta e mai mare încurcătura. S-o luăm la pas. Deci ești cam indiferent sau timid. Oricum nu prea conteză. Cu toate astea, pe tine te-am ales așa că cel mai bun lucru e să mă lași în pace, dacă tot ești alesul meu. Gata, ce simplu a fost! Și e logic, nu?]

Giulia – Te-am ales

[Aici zice unu’ ceva cu voce de altist, dar n-am priceput ce. Cred că e doar pentru efectul de ecou.]
În dormitor, multe flori, lumânări, un pat gol,
Un pat mult prea gol…
Eşti sau nu… pregătit
Ai timp să îmi araţi până în zori ce ai de oferit
[Până la versul 2 avem impresia că „eul liric”, pardon, administrativ tocmai a descoperit că nu are saltea sau că și-a achiziționat un pat mult prea mare. Ar putea fie să își cumpere și saltea, fie să returneze dihania ca să nu-i provoace anxietăți. Versul următor constituie cheia întregului cântec: de fapt tot ce s-a spus până aici era o aluzie și individul, despre care nu știam că se află prin preajmă (iată, așadar, câtă subtilitate!) este invitat să arate ce poate până în zori. „Eul liric”, pardon, înfierbântat reia idea poetică din Dorință de Mihai Eminescu, însă nu atât de pe ocolite, fiindcă n-are vreme de pierdut.]

Aşa că te-am ales, pe tine te-am ales
Nu un actor modest, rolul meu e să te iubesc
Te-am ales, pe tine te-am ales
Nu-i greu de înţeles
(Să facem primul pas)
Nu îmi place cum te-mbraci,
ce conduci, cum te porţi… cum le privești
Însă te iubesc… din toata inima,
O zi fără tine, e o zi pierdută din viaţa mea
[Logica cititorului sau ascultătorului – în cazul în care se încăpățânează să nu renunțe la ea pe durata audiției/lecturii – este pusă la grea, dar grea încercare. După ce ea îl alege, spune ceva despre un actor modest. Dar cui și despre cine? „Eul liric”, mă rog, prolix are rolul să iubească pe cineva. Apoi zice că nu-i greu de înțeles. Ce? Aici intervine o paranteză în care cineva face primul pas. Deci acum învață să umble? Nu-i place îmbrăcămintea. A cui? E băiatul de la țară din povestea anterioară? Nu-i place apoi cum le privește. Pe cine? Și nu pricep cum se ajunge de la primii pași așa repede la iubirea matură și din toată inima. Aici e muncă de detectiv. Nu se poate așa. Probabil că fata, zic eu, îl știe pe băiatul ăla de mai multă vreme și, după ce l-a trecut prin probe similare cu alea din Pretty Woman (alb-negru), a ajuns la concluzia finală de la sfârșit cu care se termină. Altfel n-ar avea sens, nici înțeles și nu s-ar putea pricepe nimic.]

Te-am ales, pe tine te-am ales
Nu-i greu de înţeles
[Da. Cum spuneam adineaori.]

Sexxy – E treaba mea

I: Luni ai plecat, nici nu m-ai privit
Iar joi ai sunat să spui ca ai greșit.
[Primul vers descrie o acțiune perfect inteligibilă și justificată. După weekend, în general, oamenii nu văd foarte bine. Este cunoscut faptul că nici iarba nu crește luni tocmai pentru că oamenii s-ar împiedica de ea. Deci eu îi găsesc scuză.
Dar faptul că n-a sunat decât joi e cam nasol. Poate era plecat în delegație și nu avea semnal sau i-a căzut bateria. Să vedem ce se mai întâmplă.]

II. O noapte cu mine, doar atât îți mai doreai
La ce înseamnă mâine, tu nu te gândeai
Nici nu iți doreai, nu visai...
[Uite, aici e o problemă. Băiatul ăla suferă dezorientări temporo-spațiale, e clar. Fiindcă e foarte grav să nu te gândești la vineri. Toată lumea abia așteaptă să vină vinerea, că e zi scurtă și apoi gata, weekend. Ăla ori e neserios, ori e bolnav.
Ori era marți? Că m-am pierdut.]

REFREN: E treaba mea pe cine iubesc
Nu cred că te interesează
Treaba mea cu cine vorbesc
Ce vrei să-mi spui nu mai contează.
[Lucrurile sunt mai lămurite acum. Nu puteau continua la nesfârșit dacă ăla nu zice care e problema cu dânsul. Așa că cineva trebuia să ia hățurile și să continue dialogul chiar pe cont propriu. Numai atenție la tendințele spre dedublare. Că se ia respectiva la bătaie de sine și își arde vreo două-trei scatoalce de vede stele verzi. Apoi va fi și cu bătaia încasată și cu singurătatea nerezolvată. Eu zic că-i început de nevroză.]

III: Dragostea mea, un parfum în gând
Nu voi regreta, un vis frumos și atât.
[Cu parfumul te dai pe dinafară, nu în gând. E ca și cum ai spune că mănânci în gând. Cu gândul te alegi, că mațele tot ghiorțăie. Iar când spune că nu va regreta, cred că, psihanalitic vorbind, se află în faza negării. Cum să nu regreți că te-ai parfumat în gând și îți miroase în continuu capul și toate ideile? Și visele. Te amușină toți curioșii cum apuci să cugeți nițel. Ori nu mai cugeți și pace! Măcar ai scăpat de paparazzi creierului.
Dacă ar fi spus și ce anume s-a întâmplat în visul frumos cu care se laudă, s-ar vedea limpede că am dreptate cu psihanaliza mea.]

Pepe – Numai iubirea

Mi-ai luat tot ce aveam pe lume...
Puterea de a mai iubi...
Mi-ai luat cu tine fericirea
Dorința de a mai trăi
Fructul iubirii noastre crește...
Mie greu fără iubirea ta
Dar amintirile cu tine...
Nimeni nu mi le poate lua...
[„Eul liric” este devastat. I s-au înecat toate corăbiile. I-a dispărut iubirea și fericirea – logic – odată cu ea. Însă a rămas cu ceva fructe. Ce m-a indispus de la bun început e că lu’ „eul liric” i-a dispărut púterea. Am simțit așa ca un miros care mă inhiba.]

Prefren: Ești îngerul iubirii mele
Te simt acolo undeva
Numai iubirea ta imensă
Doar ea mă poate ajuta...
Tentații duri și mincinoase ..
Mă îndeamnă iadul să-l aleg
Iar bunătatea îmi face semne
De lângă ea să nu mai plec
[Chiar când credeam că sobrietatea a biruit, aflu că iubirea – uite-o-nu-i – a revenit și se joacă de-a v-ați ascunselea. După ce nu mai era nici urmă de dânsa. Iar acum că a apărut la loc, numai doar ea exclusiv poate îl ajuta pe el să. Tentațiile astea duri nu știu ce sunt și cum arată. Că dacă ar fi dure, n-ar mai fi tentante. Sau el nu știe că ele e dure și atunci ele îl minte și el nu poate să știe decât că numai doar apoi va ști.
Bunătatea aia de la urmă (care-l îndeamnă) eu cred că e Sfânta Vineri alias Zâna Bună alias Sfânta Duminică alias Ursitoarea alias Mama lu’ Ștefan cel Mare și Daniil Sihastru care îndeamnă la lucruri bune. Numai că pe dos, mă rog.
Și tot din această suprapunere cred că i se trage lu’ „eul liric” și imprecizia de la începutul strofei când și-a rătăcit pe undeva îngerul iubirii și nu vrea să declare cu subsemnatul că nu-și mai aduce aminte pe unde.]

Refren: Numai iubirea, doar iubirea
Îți dă speranță să traiești
Numai iubind și din iubire
Poti altora să dăruiești..
Numai iubirea este viața
Te cheamă într-un surd ecou
Ajută-mă, te rog!
Să-mi dai puterea de a mai iubi din nou...
[E clar că iubirea își intensifică prezența în mintea „eului liric”, pardon, obsesiv, care nu mai vede și nu mai aude nimic. M-a lăsat fără busolă în textul ăsta. Nu știu dacă iubirea sau viața mă cheamă – sau pe altul îl cheamă? – în ecou. După cum nu știu nici ce să fac după ce voi ajunge, ipotetic vorbind (ca cum am vrea să urmărim traseul ideatic al textului), la destinație. „Eul liric” vrea să fie ajutat să i se dea puterea de a mai iubi după ce mai înainte avea ceva pe care îl pierduse în prima strofă.

Florin Salam feat Denisa&Modjo – Tu, iubire, ai încredere în mine

Denisa: Cineva mă sună cu număr privat
Și îmi spune că tu m-ai înșelat
Florin salam: Nu-i adevarat!
Denisa: E o voce de femeie care spune
Că m-ai înșelat pe bune, daaaa
Florin salam: Nu te-am înșelat!
[Dialogul între cele două „e-uri lirice” beligerante este foarte tranșant încă de la debut. Se simte Hiroșima plutind în aer ca o ciupercă otrăvitoare în ciorba de zarzavaturi. Și totul vine de la celularul ăla și de la numărul privat. Care, de fapt, înseamnă că s-a ascuns după o voce de femeie.]

MODJO: Îmi spui că sună cu număr privat cineva
Și-ți spune că te înșel, dragostea mea,
Dar dacă tu crezi că e adevarat,
Spune-mi mie de ce te sună cu privat!
Poate că te sună o prietenă bună
Care vrea să facă prin asta o glumă
Sau poate ca e din familia ta
Știi bine că maica-ta nu prea mă vrea.
[Uite aici logică și coerență. Spune-mi tu, dacă ar fi adevărat, nu-i așa că ar veni în persoană și ți-ar da declarație la notar că m-a văzut când te-am înșelat? Așa-i!
Apoi teoria conspirației începe să prindă contur. Poate bunica și cu alte rubedenii care nu-l au la inimă pe acest băiat – fidelitatea întruchipată – dând ele din andrele (na, că și rimează!) s-au gândit să-i bage o strâmbă, ca să-i întineze cazierul. Și au pus-o pe mama fetii, că e mai tânără și nu scapă proteza peste clapeta telefonului, să sune cu număr privat. Iar mama, precum lupul din capra cu trei iezi numai că invers, și-a schimbat glasul ca să n-o recunoască odrasla.]

Florin, Denisa: Tu iubire, ai încredere în mine
Că nu te-nșel pe tine cu nimeni, cu nimeni [2x]
[Refrenul e de o bogăție a expresiei și de o adâncime a ideii amețitoare. Iubita este întruchiparea iubirii celei mai înalte, pe care /:cu nimeni:/ el, adicătelea inculpatul. n-ar înșela-o pe ea. Argumentul lipsește, dar pledoaria este foarte convingătoare, datorită repetiției finale a pronumelui negativ (și a vocilor miorlăite din microfoane). E ca și cum toate existențele potențial amenințătoare ar fi fost supuse extincției. Ca atunci când a trecut eutanasia lui Băsescu printre câinii bagabonți. Și Brigitte Bardot era să nu mai poată salva pe nimeni, pe nimeni.]

Denisa: Câteodată nu-mi mai vine să te cred
Și încrederea mi-o pierd, daaaa
Florin salam: Treaba taa!!!
Denisa: Și m-am săturat să te întreb mereu
Ce însemn pentru tine eu, daaa
Florin salam: Sufletul meu!
[Când „eul liric” al ei își pierde încrederea în „eul liric” al lui, adică nu mai crede în ce spune el, adică nu-i mai acordă credibilitate, atunci se cheamă că avem un conflict liric care devine epic și, desigur, dramatic. „Eul liric” al lui se întoarce cum ar veni cu partea dorsală la „eul liric” al ei înfățișând incomunicarea ce domină individul modern. Nu reușesc să identific rolul particulei lungite „daaa”, că rima iese și fără. Probabil că prea plinul sufletului se revarsă în această văicăreală primitivă și profund umană, ca un behăit de durere al animalului rănit. Ce poate fi mai genuin! „Eul liric” al lui a fost disturbat cred că tocmai de acest sunet ancestral emis de straturile arhetipale ale „eului liric” al ei, astfel că ba spune că nu-i pasă, ba îi face declarații de te scapă lacrimile direct din suflet pe monitor.]

MODJO: Eu zic că te respect și vreau să-ți arat
Cel puțin atât cât pot
Dar nu am cu cine să mă înțeleg
Cu tine înainte eu nu pot să merg.
Tu îmi spui mereu că nu mai ai încredere și că...
Nu știi cât de mult însemni pentru mine dacă
Îmi mai spui odată că te-ai săturat
Cred că... eu te las în pace nu am ce să fac.
[M-a cucerit de la prima lectură rima superbă și că/ dacă, cu un foarte important accent pe silaba finală. „E-urile lirice” au devenit agresive – chestiune previzibilă de la început – și își dau seama că nu prea pot sta împreună fiindcăăă să iubesc de mor și nu au încredere unul în altul și căăă au o problemă de semnificație (a se studia cu atenție pentru acest caz Piramida lui Maslow). Amenințările curg, iar fata ar fi mai bine să cedeze, dacă nu vrea să se găsească singură precum suratele ei din alte cântece. El știe aceste cântece și tocmai pe ele mizează ca să schimbe subiectul de la ce i se reproșează lui, la pretențiile ei absurde.]

FLORIN, Denisa: Tu iubire, ai încredere în mine
Că nu te-nșel pe tine cu nimeni, cu nimeni[6x]
[După ce ți se repetă refrenul ăsta de 6 ori, sigur te pătrunzi de întreaga lui încărcătură ideatică și altfel suporți viața. E ca atunci când cumperi o chiuvetă cu garanție și știi că și dacă se sparge o poți duce înapoi la magazin. De fapt, nu e așa, ci mi s-a părut mie. Dar îmi place cum a ieșit comparația și nu mai iau seama la nimeni, la nimeni, la nimeni, la nimeni, la nimeni, la nimeni.]

Surpriza – în căutarea mea pe You Tube – a venit însă de la... Nicolaeeee Guțăăăă. Ascultată fără prejudecăți (dar și fără mari așteptări), piesa lui chiar are coerență și idee. Mesajul e onest și limpede: o cerere de iertare adresată iubitei. În strofa a doua merită remarcat că autorul (oricine va fi fost el) surprinde foarte bine un model de comportament egoist care apare pe urma conflictelor: autoprotecția și blocarea unilaterală a comunicării. Iar observația din final (Nu fac nimic să te-mpac/ Ooo cât greșesc) se cuvine apreciată pentru sensibilitatea de care dă dovadă. Și, poate chiar numai mi se pare, dar vocea lui dă un aer foarte trist piesei. Probabil că m-a impresionat să aud un manelist cântând la pian.


Nicoale Guță - Iubire, iartă-mă

Poate nu știu să iubesc,
Că fac ce fac și greșesc,
Ooo, viața mea.
Aș vrea la capăt s-o scot,
Iertare să-mi cer nu pot,
Ooo, de-aș putea!(x2)

Hai, iubire, iartă-mă,
Mai iartă-mă, tu știi bine cum sunt eu.
Te iubesc din inimă, din inimă,
Știi că te-am iubit mereu.

Atunci când ne mai certăm
Aș vrea să ne împăcăm,
Cât imi doresc!...
Tot eu mă supăr și tac,
Nu fac nimic să te-mpac,
Ooo, cât greșesc x2

Dar pentru a schimba gustul după acest pomelnic penibil (în mare parte), voi recurge la surse de încredere. Dar nu piese de cea mai mare popularitate.
Încep cu Joe Dassin – Et si tu n’existais pas


Et si tu n'existais pas,
Dis-moi pourquoi j'existerais.
Pour traîner dans un monde sans toi,
Sans espoir et sans regrets.

Et si tu n'existais pas,
J'essaierais d'inventer l'amour,
Comme un peintre qui voit sous ses doigts
Naître les couleurs du jour.
Et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,
Dis-moi pour qui j'existerais.
Des passantes endormies dans mes bras
Que je n'aimerais jamais.
Et și tu n'existais pas,
Je ne serais qu'un point de plus
Dans ce monde qui vient et qui va,
Je me sentirais perdu,
J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,
Dis-moi comment j'existerais.
Je pourrais faire semblant d'être moi,
Mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,
Je crois que je l'aurais trouvé,
Le secret de la vie, le pourquoi,
Simplement pour te créer
Et pour te regarder.
(traducerea o găsiți aici, dacă doriți)

Urmează bătrânul Leonard Cohen – Dance Me to the End of Love

Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love
Oh let me see your beauty when the witnesses are gone
Let me feel you moving like they do in Babylon
Show me slowly what I only know the limits of
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love

Dance me to the wedding now, dance me on and on
Dance me very tenderly and dance me very long
We're both of us beneath our love, we're both of us above
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love

Dance me to the children who are asking to be born
Dance me through the curtains that our kisses have outworn
Raise a tent of shelter now, though every thread is torn
Dance me to the end of love

Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic till I'm gathered safely in
Touch me with your naked hand or touch me with your glove
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love
Dance me to the end of love.

Ca nu cumva să dau impresia că aș crede că toți tinerii sunt precum românașii noștri citați mai sus, închei cu o georgiană, după origine, foarte tânără și care se descurcă destul de bine și cu muzica și cu metaforele.

Katie Melua – If you were a sailboat

If you were a cowboy, I would trail you
If you were a piece of wood, I’d nail you to the floor
If you were a sailboat, I would sail you to the shore
If you were a river, I would swim you
If you were a house, I would live în you all my days
If you were a preacher, I’d begin to change my ways

Sometimes I believe în fate
but the chances we create
always seem to ring more true
you took a chance on loving me
I took a chance on loving you

If I was în jail I know you’d spring me
If I were a telephone you’d ring me all day long
If I was în pain I know you’d sing me soothing songs

Sometimes I believe în fate
but the chances we create
always seem to ring more true
you took a chance on loving me
I took a chance on loving you

If I was hungry you would feed me
if I was în darkness you would lead me to the light
If I was a book I know you’d read me every night

If you were a cowboy I would trail you
If you were a piece of wood I’d nail you to the floor
If you were a sailboat I would sail you to the shore
If you were a sailboat I would sail you to the shore

vineri, 8 februarie 2008

Ce știa Eminescu, dar noi nu mai știm?

- interpretare liberă a două versuri din Sara pe deal -

Fac parte din generațiile care aveau de învățat pe de rost toate poeziile studiate la clasă. Așa se explică faptul că atunci când cineva îmi pomenește despre Eminescu, bunăoară, mie îmi răsar în minte 2-3 versuri, o strofă sau chiar o poezie întreagă. Multă vreme m-am tot gândit la următoarele versuri: ...Astfel de noapte bogată, ⁄ Cine pe ea n-ar da viața lui toată? Răspundeam foarte prompt, moral și pragmatic: „Eu nu; Eminescu exagerează, e prea sentimental, prea romantic”.
Nu scriu acest text ca să explic o miraculoasă metanoia și cum este ea posibilă. Vreau doar să arat cum toată insistența cu care mă sâcâiau versurile astea a avut un rost. Anume, ideea că omul ăla avea ceva – nu contează neapărat ce – pentru care era dispus să-și pună în joc toată viața.
E vorba de un limbaj, însă, în primul rând, de o atitudine. În secolul XIX se mai știa că există lucruri pentru care merită să mori. Chiar și cei șfichiuiți de sarcasmul eminescian încă știau că există lucruri pentru care merită să mori. Oricâtă înverșunare ar fi avut un Macedonski, de exemplu, oricât de mult l-ar fi urât sau contestat pe Eminescu, nici el nu avea nimic de comentat în dreptul acestei idei. Nici de ridiculizat.
Când vorbesc despre asemenea anacronisme îmi dau seama că gândul fuge reflex către fanatici și teroriști. Numai ăștia mai sunt dispuși să irosească bunătate de distracție sigură pentru cine știe ce promisiuni de viață viitoare sau, pur și simplu, pentru cai verzi pe pereți. Nu, nu, nu. Noi suntem oameni cu scaun la cap, așezați, detașați, cinici. Asta cu moartea e bună în poveștile pentru copii, cu Prâslea care, ca prostu’, stă de pază, când putea angaja bodyguarzi, că sigur îi permitea bugetul princiar. Sau Făt-Frumos care își riscă viața să aducă cine știe ce floare pentru Ileana Cosânzeana, când putea da șpagă la poartă și intra fluierând sau, mai bine, să-și tragă un cal beton (Ferrari al tuturor cailor sau Lamborghini), un ghiul pe stânga, de să jinduiască toate frumoasele basmelor după așa băiat-de-băiat. Și se scoatea de toate probele.
Sigur, Eminescu, idealist, cum îl știm, adică aerian și lipsit de simț practic, „geniu neînțeles”, plutind „nemuritor și rece” în lumea lui, s-a lăsat sedus de povești și fantasme. Trebuia să găsească și el o modalitate de compensare pentru inadaptabilitatea cronică de care suferea.
Refuz să fiu de acord. Insist să cred că Eminescu avea dreptate, iar nu societatea noastră evoluată.
Și am un argument care singur stă în picioare, n-are nevoie de un vers de sprijin: marii creștini au știut mereu pentru ce sunt dispuși să moară. Martirii – ăia canonizați pe drept de care râd, din ignoranță și prostie, mulți evanghelici – au plătit toți cu viața pentru nebunia de a fi crezut în Dumnezeu. Dar nu vreau să vorbesc despre ei. Sunt mult prea mari și prea îndepărtați în timp.
Cred că societatea contemporană lui Eminescu încă avea o conștiință mai vie a dimensiunii transcendente (poată că din cauza asta se străduia mult mai serios să o nege sau să o explice, mai rar fiindu-i cu totul îndiferentă) a existenței umane. Oamenii simțeau mai viu acel ceva etern care îi caracterizează independent de atitudinea lor față de Dumnezeu și viața de apoi. Ca reflex cultural laic al acestui mister veșnic din om existau valori precum onoarea, demnitatea, dreptatea, binele, adevărul, onestitatea etc. Pentru astfel de motive murea Pușkin cu vreo 50 de ani înainte de afirmarea „poetului nostru național”.
Pe atunci, în acel secol, se vorbea de spleen. Încă oamenii mai știau că suferă. Fie că își asumau arogant această suferință sau doar o îndurau, fie că se revoltau sau se făleau cu inadecvarea lor, exista o conștiință a diagnosticului.
Apoi a venit tehnicizarea, iar mașinile nu sunt caracterizate de valori, ci de specificații tehnice precum eficiență, precizie, profitabilitate, fiabilitate. Ele n-au memorie, ci uzură. Nici conștiință, ci comenzi. Ele nu vor înțelege niciodată cum se poate să-ți dai toată viața pentru un ceas de iubire, fiindcă viața lor este echivalentă cu perioada de utilizare până ce ajung să fie casate. Când sunt suprasolicitate probabil că înregistrează echivalentul a ceea ce numim, îndeobște, stres. Iar a muri nu e altceva decât un sinonim pentru a fatal error.

vineri, 1 februarie 2008

Haideți să plecăm

Să stingem lumina – oricum nu se va observa la câtă întunecime bântuie în capetele străluminate ale țării – și să fugim. Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Moldova, Insula Șerpilor, Serbia cu tot cu Kosovo, iar pentru pesimiști Marea cea Neagră și Dunărea.
Anania dă cu mucii în ciorbă, ca un bigot fanatic. Curtea Constituțională acceptă o sesizare de la Dan Voiculescu care vizează desființarea CNSAS. Începe să putrezească. Să plecăm până nu ne prinde pe toți mucegaiul. Dă-o-ncolo de mioriță resemnată și înțeleaptă. Ne-a ajuns nesimțirea la os și disprețul la jugulară.
Să luăm numai strictul necesar: conștiința, amintirile și rămășițele de speranță. Da, și ghiduri de conversație sau cursuri de învățare rapidă a limbilor străine. Cei cu posibilități mai mari s-o ia mai spre vest, est, nord sau sud. Cercul Polar și Ecuatorul nu sunt vor fi în stare să îndepărteze... fărădelegile nației de la noi. Dar merită încercat.
Aici să rămână numai EI, potențații vremii, fețele recondiționate, mutrele rânjinde, creierele malefice, conștiințele intacte (d-aia avea Bulă conștiința curată că n-o folosise niciodată, zicea un banc). Să lăsăm babele codoașe redevenite fecioare imaculate să petreacă în spațiul carpato-danubiano-pontic. Să se destrăbăleze ca odinioară în ritmuri de cenaclu, cu barzii naționaloizii gâdilându-le urechile afone.
Să ne încolonăm cuminți, tăcuți și pașnici către granițe. Să fim cel mai recent popor migrator din istorie. Să cerem azil politic pentru toată nația. Să ieșim din colonia penitenciară. Să ne haiducim în alte țări și să vânăm baronii când vor veni – și vor veni des – să se preumble prin lume.
Aici nu se mai poate respira. E ca în buda de la țară, vara. Muștele se veselesc că li se împute rahatul. Iar viermii se zbenguie fericiți în paradisul lor fecal. Latrina e Patria fericirii lor neghioabe. Trădarea a fost legalizată. S-a abrogat normalitatea, mârlănia a fost instaurată ca normă oficială. Ticăloșii pot să-și întocmească fără griji propriul panteon cu zei și eroi: securiști, delatori, torționari, activiști celebri, colaboratori mărunți și ridicoli.
Impotența morală s-a convertit în potență legal-politică. În sfârșit, au dovedit cât sunt de putincioși. Ca să înțeleagă o dată pentru totdeauna orice român cine împarte mămăliga. Cine deține cheile împărăției.
Nu are rost să încercăm la codri, fiindcă de multă vreme codrul a rupt frăția de cruce cu românul. A devenit și el de-al lor. Sau a dispărut de pe fața pământului. Nici râul, nici ramul nu mai prezintă garanție. Acum se fură ca în codru, iar speranțele de adevăr s-au dus pe apa Sâmbetei. Asta ca să vedeți unde sunt prieteșugurile de altădată.
E adevărat că și dacă alegem altă țară nu vom găsi câinii umblând cu covrigi în coadă. Și e normal să fie așa. Doar la noi au ajuns câinii, caprele, boii, șerpii, vulpile, hienele, corbii și alte lighioane să umble peste tot și să dirjeze tot. Nu ne rămânde decât să evităm politica struțului și să facem ceva.
Mi-a venit o idee: să ne cumpărăm loc de o țară. Cum făcură pe vremuri americanii care și-au cumpărat Alaska de la ruși. Să găsim și noi pe cineva dispus să vândă teritoriu pentru o țară. Ne instalăm acolo și o luăm de la capăt. Ca în Macondo. N-are cum să fie desăvârșit, dar o să fie mai bine și asta este tot ce i se cere unei țări – orientarea către mai bine. Din economiile noastre adunăm de-o patrie și o să avem mai multă grijă de ea decât au avut bunicii și părinții noștri după război. N-o cumpărăm nici prea aproape de ruși, nici de americani, ca să nu ne mai pice vreo pleașcă de la ei.
Să abandonăm tot ce muncim cinstit și să dezertăm. Oricum nu noi suntem cei care beneficiem în primul rând de rodul muncii oneste. Îi lăsăm pe EI să se descurce pe cont propriu, să vadă cum le va merge dacă nu mai sunt „proștii” pe care să-i manipuleze și care să le furnizeze fonduri pentru deturnat.
Nerușinații să se instaleze confortabil în fotolii fără teama că vreodată ar mai putea fi deranjați. Dumnezeu e departe, legea le e favorabilă, morala nu-i interesează, bunul-simț n-au ajuns să-l cunoască așa că nu există nici cel mai mic motiv de îngrijorare. Tologiți la soare, pot să-și mângâie drăgăstos orgoliul și să-și numere împlinirile profesionale. Fiindcă e o profesie cu normă întreagă să minți, să furi, să înșeli, să manipulezi, să disprețuiești.

CV-ul

Siviul este cea mai răspândită şi mai accesibilă formă de ficţiune. Toată lumea vrea sivi, toată lumea are sivi, toată lumea scrie sivi. Greşesc, nu toată lumea scrie sivi. Aşa cum nu toată lumea scrie ficţiune. Unii apelează la cei care „se pricep” mai bine, să le scrie ei siviul.
Această foaie cu nume faimos este un paravan care eludează minusurile şi pune în tuşe groase plusurile. Siviul devine astfel o modalitate de evaziune din calea realităţii dezamăgitoare. Eşti slab, nu te vrea nimeni, nu-i nimic, scrie un sivi şi te vei simţi mai bine. Aşadar, iaca și rolul cathartic al siviului.
Prost să fii, sivi să ai. Pe bune! Nu interesează aproape pe nimeni dacă ai vocaţie de, să zicem, profesor. Câte puncte ai? Asta contează, aşa că, fârtaţilor, adunaţi puncte, de peste tot. Poate, Doamne fereşte, vocaţia ta se leagă de activitatăţile instituţionalizate de fundaţii. Ştii ce trebuie să faci? Să trimiţi un sivi. Vocaţiile luate prea în serios pot fi de-a dreptul dăunătoare. După sivi, Maica Tereza n-ar fi putut „aplica” la vreo organizaţie caritabilă, fiindcă n-a făcut cursuri de asistenţă socială. Când te angajezi, când te dezangajezi, când taci, când vorbeşti, cel mai important lucru pe lumea asta este siviul.
Siviul ţine loc de creier. Siviul ţine loc de suflet. Siviul ţine loc de conştiinţă. E un dublu mult mai credibil şi mai interesant. Siviul e nasul din nuvela omonimă a lui Gogol. Numai că e multiplu, nu singular, are clone care circulă indepedent de posesor prin lume.
Siviul ameninţă transcendentul, fiindcă ţine, din ce în ce mai mult, de sensul fundamental al vieţii. Generează crize existenţiale.
Textul acesta precum şi blogul meu vor da bine, desigur, la un moment dat, pe siviul meu. Atunci, nu-i aşa?, trebuie să fiu perseverent și consecvent. Cine ştie din ce belea mă scapă sau ce profit îmi aduce. Nasul... ăăă siviul.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs