vineri, 28 martie 2008

Vocația de-construcției

N-aș merge până acolo încât să susțin că blestemul ancestral care l-a lovit pe Meșterul Manole s-a propagat în moștenirea genetică a nației. Probabil că o asemenea întreprindere demonstrativă ar fi complet hazardată și ușor amendabilă. Așa că nu-mi rămâne decât să mă disociez de posibilele paralelisme sau presupuse trimiteri mitologice. Mă mulțumesc cu mult mai puțin: cu niște observații cât se poate de contemporane.
De vreo 15 ani încoace am văzut cum se modifică aspectul orașului, cum se construiește, cum se modernizează, cum se extinde, cum se aglomerează. Ăia de i-am ales noi, vor să ne facă ba o stradă, ba o țeavă, ba o bordură. Însă ăștia aleși să facă lucrările de către ăia pe care i-am ales noi au un nărav foarte interesant.
Să luăm ca exemplu o stradă. I-ar prinde bine o înnoire a covorului asfaltic (Ce exprimare mirifică! Mai că te gândești la cele 1001 de nopți...). Vin băieții cu mașinăriile du-du-du, poc-poc-poc-poc-poc, brrrr-brrrr-brrrr etc. După o vreme asfaltul negru și încă aburind e tras la dungă. O frumusețe. Abia aștepți să vină ăia care desenează liniile ca să arate la patru ace. Totul e drept și fără denivelare. Prea drept, îți spui. Parcă lipsește ceva. Ei, da! Au astupat gurile de canal. Dar or fi știind ei ce fac, îți zici (presupunând că nu ai deloc experiență în istoria asfaltărilor românești).
După câteva zile sau săptămâni – termenul e aleator – vin cei de la canale. Se scarpină ei în vârful craniului alopecic, apoi în bărbia cu exces de pilozități și decid: sapă în asfaltul cel nou. Și taie un pătrățel în jurul canalului. Ulterior vor repara cu niște asfalt, dar care, evident, nu se înscrie prea armonios în întreg. În plus, apa și zăpada își fac loc prin fisură și iaca groapa în drum.
Tot după ce îți revii din extazul cu care ai amușinat smoala proaspătă, îți dai seama că nu mai există bordura, că a fost îngropată. Nu-i nimic. Primăria a ales pe cineva care dezgroapă bordurile. Atâta doar că ei taie și din asfalt puțin, ca să facă bordura mai stabilă. Și din marginea tăiată se deșiră ca dintr-un pulover destrămat, amenințătoarele gropi.
Se mai întâmplă (și aproape întotdeauna se întâmplă) că sub asfaltul cel nou crapă o țeavă de canalizare. Băieții vin, taie asfaltul, fac groapa, repară țeavă și apoi nu mai trec prin zonă vreo 3-4 săptămâni să astupe.
Ai zice că trotuarele sunt mai ferite. Nici vorbă. Aceeași poveste: frumusețe de asfalt din ordinul primăriei și pe banii noștri. Apoi, niște băieți mai lenți își amintesc că nu și-au băgat firele lor de telefonie pe sub pământ și ar vrea să le știe cât mai adânc. Așa că taie trotuarul. După o vreme ajung și cei cu rețeaua de gaz, care și ei vor niște gropi acolo. Și mai scurmă și ei.
Iar când totul s-a terminat, toți au înlocuit țevile, au dezgropat canalele, au îngropat firele, au dus – în sfârșit – molozul, vin iar ăia cu asfaltul că e plin de gropi și materialul lor a fost oricum foarte prost. Și iar acoperă canalele, și iar pușcă țeava, și mai apare o companie care vrea să îngroape fire sau țevi. Ca să nu ne plictisească pe noi, privitorii cârcotați, peisajul.

PS: Dacă îi urmărești – nu cu mare atenție – aproape toți muncitorii acestor firme lucrează la ore de vârf. Și sunt mereu în mijlocul traficului, în zonele cele mai aglomerate. Cum se mai linștește agitația, dispar și ei de pe șantier. Eu zic că asta nu poate fi numai o întâmplare, e nevoie de talent, de vocație, de disciplină pentru asemenea performanțe.

marți, 25 martie 2008

Cât mai costă azi un arbitru?

Arbitrul Deaconu a întrerupt un meci pentru simplul motiv că a fost lovit cu o brichetă în cap. Nu e primul, probabil că nu va fi nici ultimul. Dar a avut tupeul incredibil să oprească partida de fotbal dintre Rapid și Steaua. Cum zicea unul dintre jucătorii rapidiști, omul cu fluierul s-a pus pe plâns ca o femeie. Să-i fie rușine! Trebuia să ignore orice durere, să continue, iar dacă mai venea vreun obiect și-l nimerea, nici atunci să nu cedeze. În caz că el cădea pe teren, exista arbitru de rezervă, care îi putea lua locul și jocul să continue. Nu să se lamenteze ca o muiere proastă.
Presa a sărit imediat. La Deaconu. Că gestul e premeditat. Cum zic cei de la Rapid. Probabil că însuși arbitrul a angajat un amic bun țintaș și l-a rugat frumos ca prin minutul 70, așa, să îl pălească drept în moalele capului. Că arbitrul avea ședință cu vecinii pe scara blocului și nu voia să lipsească.
Lăsând teoria conspirației în seama celor care știu să o întrețină, revin la rolul fundamental al presei. Unul dintre ziariști a pus punctul pe i (la conferința de presă a lui Mircea Sandu): Domnule președinte [de federație], dar se poate să oprească un meci de 10 milioane de dolari? Acum nu știu ce să zic. Omul care ridică astfel de întrebare e numai prost sau e diabolic? Sau amândouă? Și încă o întrebare de aceeași profunzime (însă mai puțin consternantă): Ce se va întâmpla dacă se va descoperi că cel ce a aruncat bricheta era un stelist, care s-a dat drept rapidist și a stat, mascat în culorile alb-vișinii, în galeria Rapidului? That’s deep and perceptive, mai că îmi vine a spune. Până ce îmi amintesc că respectivul (care a dat cu bricheta) a stat în galeria echipei Rapid. Adică între alți suporteri rapidiști. Adică a fost văzut de ei. Și ei nu l-au predat autorităților, ei l-au protejat. De ce? Să fie oare pentru că și cei de lângă el au aruncat cu diferite obiecte în teren și nu se știe exact cine a nimerit ținta și cine nu? Atunci înseamnă că exista o întreagă armată de steliști în galeria rapidistă. Și, culmea!, a trecut neobservată. Întrebarea, după cum se vede, are profunde implicații.
Mi-e suficient ca să ajung unde doream. Nu știu câți dintre jurnaliștii sportivi sunt onești și profesioniști, dar foarte mulți (și urmăresc știrile sportive tocmai din această cauză, și mă mai uit și prin ziare de sport sau la paginile de sport) sunt interesați de bârfă, de senzațional, de spectacol și de scandal. Ați avut vreun moment iluzia să credeți că îi deranjează violența de pe stadioane? Watch again! Dați un replay la reclama pentru orice meci important, ascultați cu atenție când se vorbește despre faptul că două galerii se urăsc de moarte! Nu știați că e așa? Ce contează? Aflați acum. Suporterii, după cum se vede, nu excelează la capitolul inteligență. Fie din lene, fie pe linie genetică, preferă să lase pe alții să gândească pentru ei. Pe conducători uneori, iar cei mai subtili știți ce fac? Iau de bun ce zice presa! Și se revoltă împotriva conducătorilor pentru că au aflat ei – și te rog să nu îi contrazici – din Pro Sport, de la Sport.ro, din Fanatik sau de la altă sursă de zâzanie cum stă treaba.
Presa are nevoie de proști. Ea trăiește pe seama proștilor, pentru că ei sunt ratingul și consumatorii. Vă propun un exercițiu extrem de simplu. Urmăriți procedeul. Merge don’șoara cu microfonul și i-l vâră sub nas lui, să zicem, Ț: Cum comentați jocul echipei de astăzi? Ț răspunde: Nu a fost cel mai bun joc al acestei echipe. Don’șoara fuga-fuga la antrenorul echipei: Ț a spus că echipa dumneavoastră joacă mai prost, cum comentați? Omul evită în primă fază răspunsul. Don’șoara, dornică de informație, desigur (să nu care cumva să credem altceva), insistă: Dar Ț spune că..., cum comentați? Ăla, obosit și exasperat, plus cam mândru și nu foarte răsărit, răspunde: Ț să-și vadă de treaba lui. Don’șoara fuge la Ț: Antrenorul echipei J a spus să nu vă băgați în ceea ce face el la echipă. Și uite așa, don’șoara își plimbă poponețul până îi întărâtă. Apoi dă fuga și anunță că s-a certat Ț cu K. Dacă veți urmări o săptămâmă știrile sportive, veți vedea că nu e o exagerare. În plus, toate titlurile știrilor (de la Pro TV sau Antena 1, vă asigur) sunt numai bune de pus în ziare de scandal. O grămadă de găselnițe și porcării.
Pe mine mă miră această perpetuă fugă după diabolice zâzanii tocmai pentru că bogații fotbalului sunt suficient de aroganți și de mitocani încât să se înjure la infinit, oferind un spectacol gratuit obținut fără trudă. Nu ar avea nevoie de stimulente suplimentare. Dar ce nu face ratingul cu omul? Și banul?
Cât mai costă un om? Nu se mai pune problema când sunt în joc banii și prestigiul unui club și orgoliul nemăsurat al celui care-l deține. E un amănunt lovitura cu bricheta. Problema de fond e că Rapid și Steaua trebuiau să încheie meciul, indiferent de costuri. Nu credeți? Ascultați-i pe toți oficialii și pe unii dintre jucătorii echipei Rapid.
Pentru conducătorii obișnuiți să comercializeze jucătorii precum mașinile sau alte produse refolosibile, un om nu contează. El reprezintă o investiție profitabilă sau păguboasă. Iar un arbitru care strică un meci e o piedică ce trebuie înlăturată. Fără scrupule, mulți dintre acești îmbogățiți siniștri sunt dispuși să distrugă nu doar cariere, ci oameni (la propriu). La performanțele de nesimțire pe care le ating, n-au remușcări, nici limite. Pentru că ei au voie. Ei au bani. Și asta justifică ORICE.
Presa, acest dumnezeu al imparțialității, acest monument de corectitudine, acest far călăuzitor, infailibil știe că un om e valoros doar dacă e disecat, eviscerat și consumat pe altarul publicului contra cost. Un om e valoros doar dacă poate fi terfelit pentru creșterea tirajului. Arbitrul incriminat este o mină de aur! Viața lui însă e nulă în sine, nu conta că murea pe teren, ci important era evenimentul mediatic. Hienele puteau începe fiesta! În felul lor, și hienele sunt imparțiale: mănâncă din orice cadavru, fără discriminare.
Se pare că în toată această poveste cea mai scumpă viață a e suporterului, fiindcă nu este nici foarte criticat, nici ușor de găsit. În plus, toate acuzele nu se îndreaptă împotriva lui, cum ar fi normal și de dorit, ci împotriva arbitrului care s-a lăsat impresionat de o lovitură în cap. Suporterii oricât de violenți nu trebuie judecați prea aspru, ca nu cumva să abandoneze stadionul sau să refuze să cumpere ziarele/să se uite la emisiuni tv. Dimpotrivă, vocea lor agramată și teribil de agresivă trebuie lăsată să se audă/vadă, eventual se cuvine stimulată, fiindcă ei sunt adevăratul destinatar al spectacolului și consumatorul care face toți banii. Lui să ne închinăm pioși cu toții.

Am dat-o mai departe

După ce am luat 3 (trei) palme, a trebuit să ripostez. Clau, Oti și Rodi m-au invitat să dau chestia mai departe.
Am amestecat piesele cu iTunes, că nu am Winamp. În fine, a ieșit ce a ieșit.
Dar am avut dificultăți cu întrebările. De la un punct încolo nu mai știam dacă eu mă întreb singur, dacă mă întreabă altcineva pe mine sau dacă întreb eu pe altcineva. Nevoind să dezleg misterul, după ce tocmai am lăudat haosul în textul postat anterior, m-am mulțumit să urmez indicațiile de muncă și să completez lista conform instrucțiunilor.

1. Cum mă simt?
John Michael Talbot – Creat in Me a Clean Heart

2. O să ajung departe în viaţă?
Gheorge Zamfir – Rustemul de la Listeava

3. Cum mă văd prietenii?
Michael Card – Bearers of the Light

4. Mă voi căsători vreodată?
Cor de copii – Etoiles des neiges

5. Care e povestea vieţii mele?
Rufus Wainwright – Hallelujah (Shrek Soundtrack)

6. Cum era în liceu?
Mozart for Babies – Concertul pentru vioară nr. 4

7. Cum pot avansa în viaţă?
Amelie soundtrack – Track 6

8. Care e cel mai fain lucru la prietenii tăi?
Classic Music for Children – Track 14

9. Ce se preconizează pentru weekend?
Al di Meola, John McLaughlin, Paco de Lucia – Letter from India

10. Ce cântec te descrie cel mai bine?
Beethoven – Sonata nr. 8 Do minor, op. 13

11. Cum îmi merge în viaţă?
Michael Card – That’s What Faith Must Be

12. Ce melodie îmi vor cânta la înmormântare?
Michael Card – Come to the Table

13. Cum mă vede restul lumii?
Stevie Wonder – You Are the Sunshine of My Life

14. Voi avea o viaţă fericită?
Mannheim Steamroller – Greensleeves

15. Ce cred prietenii cu adevărat despre tine?
Johnny Cash – Time’s a Waistin’

16. Sunt persoane care mă doresc în secret?
Cor de copii – Tu scendi dalle stelle

17. Cum să mă fericesc singur?
Cardeosa (instrumental)

18. Ce ar trebui să faci cu viaţa ta?
Michael Card – Shepherd’s Watch

PS (Adăugat în urma lămuririlor suplimentare de la comentarii.): Cei cinci nominalizați sunt următorii: Eugen Istodor, Tudor Chirilă, Daniel Bulzan, Pătrățosu și Radu Pașca. De ce ăștia? N-aș putea să spun.

joi, 20 martie 2008

Despre cum că ar putea fi bine că ne merge rău

Nu îmi place haosul din educație, nici ministrul cu moacă fericită care are pretenția că îl va elimina. Sunt dezgustat de haosul din justiție și de scandalurile interminabile în jurul DNA-ului. Parlamentul este o nebuloasă impentrebilă cu ochiul liber (și chiar cu tehnici mai sofisticate de observație). Instituțiile publice funcționează sincopat, creând și întreținând degringolada generalizată și haosul.
Dar haosul este, prin însăși definiția lui, indeterminat. În orizontul libertății, haosul are cel mai mult de oferit. Lipsa lui de definire face loc oricărei definiții posibile. Lumea noastră a fost făcută de Dumnezeu din haosul inițial.
Așadar, într-un sens foarte pragmatic și necoafat, haosul poate fi un lucru bun. Mai întâi haosul ne obișnuiește cu misterul. Puțini sunt – iar în epoca noastră e chiar o crimă – iubitori de mister prin natura lor. Cei mai mulți au nevoie de exercițiu ca să accepte incertitudinea, ezitarea sau să-și recunoască neputința. În fața misterului însă nu prea există opțiuni. Eventual negarea lui, care e cea mai proastă dintre soluțiile posibile.
Apoi haosul creează o distanță nepragmatică și neutilitaristă. Dintr-odată, determinismul care veghează un plan de la cap la coadă trebuie să facă o pauză, să se pună între paranteze și să aștepte să vadă ce iese din haos. Uneori rezultatul poate fi fantastic, alteori teribil, însă, independent de rezultatul așteptat, reculul eficienței cu orice preț este un lucru bun în sine.
Haosul lasă loc intervenției divine. Când drumul se dovedește o fundătură, care, chiar mai desperant, nu mai are nici cale de întoarcere, individul este în imposibilitatea de a-și mai administra singur destinul (în cazul în care a avut iluzia că își e sieși stăpân). De aici încolo există cel puțin varianta teoretică de a invoca intervenția lui Dumnezeu.
Românul credincios autentic pune, de obicei, între planurile sale și realitatea împlinirii lor o zonă de haos, de necunoscut. Zice el: „dacă o vrea Dumnezeu”. Eficiența lui nu este niciodată garantată în mod absolut. Mereu există acest factor de risc transcendent, conștient asumat. Dar nici românul complet secularizat nu este altfel. La o analiză sinceră, foarte puțini vor cu adevărat să dea haosul din mână pe corectitudinea de pe gard. Acum încă există providențiale, cum remarca cineva, pilele noastre dragi. Și nu au cum să nu ne fie dragi când ele ne mai scutesc de câteva zile de așteptare, de câteva drumuri, de stres. Iluzia că un sistem normat ar funcționa pe gustul individului se demolează imediat în fața exemplelor occidentale. Lupta cu birocrația, la ei, e pierdută din start. Nu există relații, șpaga e nefuncțională, n-au cum să se descurce.
Nu mă pot preface că nu observ tendințele care vin dinspre Europa: ordonare, organizare, rigoare, eficiență, disciplină etc. Și nici nu aș putea pretinde că îmi displac. Cum mi-ar putea displăcea să nu mai fiu nevoit să mă calc în picioare cu alții la cozi în instituții publice? Sau că voi ști ce legi să nu încalc, dacă lucrez într-o firmă privată?
Trebuie observat însă că haosul dă spațiu de exprimare creativității. Când lucrurile sunt limpezi, căile sunt sigure, însă și inevitabile. În haos mai există loc de scurtături (nu neapărat ilegale) și de salturi acrobatice, e loc de manifestare vie. Odată eliminat haosul, viața însăși trebuie să existe în și ca normă.
Doar câteva exemple. În Oradea se închid parcurile, ca să nu fie vandalizate. Dar știți ce înseamnă asta? Că orice om decent care vrea să se plimbe în parc după o anumită oră nu mai poate. Ordindea a devenit restrictivă.
În ce privește limbajul, ordindea poate fi de-a dreptul punitivă: ochiul draconic al corectitudinii politice este neadormit. Încă mai poți spune despre un om că nu îl duce capul și chiar i-o poți spune decent, în față. Dar curând va trebui să vorbim despre learning disabilities și să facem therapy ca și cum prostia ar fi reversibilă.
Toate societățile occidentale sunt foarte preocupate de soarta copiilor, însă orice consideră un vecin binevoitor ca fiind traumă poate deveni fatal: copilul să fie luat și dus într-o familie de plasament. Pentru că a fost tratat necorespunzător. Chiar copilul însuși se poate plânge „forurilor competente” în cazul în care se simte violentat de intenția disciplinară părintească. Odată cu violența sunt scoase la pensie – ca perimate – autoritatea și disciplina.
Observând astfel de tendințe și adaugându-le demonul eficienței care, de asemenea, nu se simte bine în prezența lui, nu pot să nu apreciez virtuțile curative ale haosului și dezorganizării.
Și mai e ceva, atâta timp cât încă nu s-a normant și ordonat totul, există speranța că lucrurile mai pot lua și o direcție bună, în ce privește sufletul, caracterul, transcendentul omului. Încă nu știm, sau mai putem să nu acceptăm, cum va arăta omul viitorului. Ecuațiile fiind mai puține decât necunoscutele, constantele și variabilele se pot interschimba.
Nu am mare încredere în oameni. Sunt sceptic, destul de lucid, critic, coroziv uneori, ironic oricând am ocazia, inapetent la ideologii, alergic la prostie. E evident imposibil să cred în vreo creatură-minune care să ne picteze viitorul în roz-bombom (cu zâmbilici extatici). Dar, în ultimă instanță, haosul este un domeniu asociat preponderent cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și atunci nădejdea că lucrurile ar putea arăta și mai bine decât se prevede, nu e o iluzie, nici o autoamăgire. Creația stă mărturie.

joi, 6 martie 2008

Grajdul

Nu mă laud cu această impresie despre care vreau să vorbesc în continuare. Dar, oricât m-aș strădui, nu reușesc să scap de ea. Dimpotrivă, cum ajung în îmbulzeala unui supermarket, am senzația neplăcută că sunt în grajd, în coteț sau în țarc.Cine n-a fost măcar o dată la țară, ar putea avea dificultăți de translatare a similitudinilor.
Dăm buzna unii peste alții. Ne lovim cu cărucioarele, cu coșurile pline, ne înghesuim să prindem marfa, ne împingem, urlăm, mâncăm acolo, avem toaletă acolo. Există ceva bovin în atitudinea agresiv-individualistă cu care examaninăm rafturile. Amușinăm produsele și le trântim în... coșuri. Foarte rar gesturi de bunăvoință. O concurență surdă pentru existență. Poate că Darwin are dreptate măcar cu lupta pentru supraviețuirea speciei. Gesturile hulpave cu care ne aruncăm spre produse amintesc de graba porcilor la lături. Nici mutrele, mai jigărite sau mai slăninoase, nu fac notă discordantă. Iar mirosul, uneori, în amestecul de parfumuri ieftine, scumpe și odori corporale nedisimulate stârnește în mine memoria zilelor fierbinți de vară când caii transpirau în ham, de la efort. Și mă aștept ca, dintr-un moment într-altul, să se adune muștele deasupra noastră.
După ce ne-am făcut plinul, ne înșirăm cuminți la strungă și ne așteptăm rândul să fim „mulși” (vorba poetului) de bani. Dobitoacele mai hotărâte intră în față, împing cu coatele sau trântesc (accidental!) în celelalte cu diferite obiecte din dotare, păstrând în tot acest timp un aer de superioritate tâmpă.
Poate că sunt eu teribil de cinic și intolerant, însă nu mă pot abține să nu observ că efortul depus în aceste temple ale comerțului scoate din noi, din oameni, zațul, amărăciunea și scârba. Activitățile care se desfășoară pe aceste teritorii nu par să aibă nimic nobil și conturează o lume lipsită de transcendent. Ca și cum întreg universul s-ar termina la instalațiile de aer condiționat de deasupra.
Din când în când, mai răzbate prin jungla acestei încrâncenări câte un act de generozitate, câte un gest gratuit care șochează aproape. Era un banc (ori e întâmplare veridică?) cu o femeie căreia, după ce a urcat într-un mijoc de transport în comun, un tânăr i-a oferi locul lui. Din cauza șocului, femeia a leșinat. Când și-a revenit, s-a așezat pe scaun și i-a mulțumit tânărului. El, desigur, șocat, a leșinat.
Explicația să vină doar faptul că suntem români? Sau e faptul că suntem consumatori (ce parazitar sună cuvântul ăsta!)? Nu știu. Și nici măcar nu pretind că am dreptate cu aceste impresii. Dar le trăiesc aievea în orice Selgros, Real, Metro etc. Frecvent.

miercuri, 5 martie 2008

Carți 2

Nu sunt neapărat cărți de ultimă oră, însă sunt de interes. Pentru mine, cel puțin.
Jean Sevillia – Terorismul intelectual. Autorul nu se aliniază la corectitudinea generalizată. Dimpotrivă. În românește i s-a mai publicat o carte: Corectitudinea istorică, unde repune în discuție o seamă de paradigme istorice devenite clișee (gen Evul Mediu întunecat).
Tot la Humanitas, în seria Multimedia, a apărut romanul Craii de Curtea-Veche în lectura lui Andrei Pleșu, pe 4 cd-uri. După ce am citit din Comédiile... d-lui Pleșu, după ce am audiat (parțial) Despre îngeri, în lectura autorului, după ce i-am aflat patima pentru Caragiale (I.L.) sunt, categoric, foarte curios cum narează Craii... Libertas Publishing este o editură despre care n-am știut nimic până azi. Aici a fost tradusă cartea Creatorii: de la Chaucer şi Dürer la Picasso şi Disney de Paul Johnson. Am răsfoit-o și pare interesantă. Pomenește atât artiști plastici, cât și scriitori sau compozitori. Autorul a mai fost tradus în românește (tot) de Humanitas.
Bogdan Crețu este autorul cărții Utopia negativă în literatura română, apărută la Cartea Românească. Pentru cei interesați, iată aici cuprinsul cărții. Rămân la aceeași editură pentru alte două titluri. Mai întâi o reeditare: Ana Selejan - Literatura în totalitarism(1949-1951). Întemeietori și capodopere. Din punctul meu de vedere, cartea este o lectură obligatorie pentru orice profesor de română și pentru oricine vrea să știe cum se scria după rețetea realismului socialist. Semnalez apoi teza de doctorat (din câte știu) a lui Paul Cernat – Avangarda românească și complexul marginalității. Lansată la Gaudeamus, în toamnă, cartea a fost bine primită de colegii de breaslă ai criticului și apreciată ca lucrare de referință pentru subiectul abordat. Și fiindcă avangarda nu avea doar complexe, ci și complicații politice, semnalez contribuția documentară a lui Stelian Tănase – Avangarda românească în arhivele Siguranței, publicată de Polirom.
Profesorul Cornel Ungureanu a publicat, la Editura Aula, Istoria secretă a literaturii române. Pentru detalii puteți citi interviul pe care autorul l-a acordat ziarului Cotidianul.

sâmbătă, 1 martie 2008

Două... mărțișoare

Am preferat piesa asta, pentru că e cântată live și se vede exact cum cântă Cleopatra Stratan fără retușurile de studio.



Și iată o viitoare concurentă redutabilă (dacă e să credem că UE va fi o țară mare și fericită - nu credem, dar să zicem...) pentru fiica lui Pavel S., Connie Talbot.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs