joi, 30 octombrie 2008

Firme și renume (II)

Toţi ştim cât de poet este, prin născare, românul. Că inventivitatea – voită sau nu – încă nu s-a stins şi că mai există resurse de poezie chiar şi involuntară am mai încercat să dovedesc şi în alte rânduri. De această dată toate argumentele provin din Alba-Iulia şi împrejurimi.

Când am ieşit din gară, m-a lovit drept în sensibilitatea lingvistică următoarea reclamă afişată pe un autobus: Ulpia Traiana. Piese auto. M-am socotit: are sonoritate istorică, dar relativ la oraşul în care mă aflam s-ar fi nimerit mult mai bine Apullum. Însă cu piesele auto tot nu pricepeam ce vrea să fie. Că adicătelea Burebista&Decebal s-apucară de...?! Până la urmă s-a mai descurcat niţel misterul: există Galeriile Ulpia Traiana şi p-acolo se vând şi piese auto. Consumerismul... ce să-i faci?
Dar dacă tot suntem la toponime cu rezonanţă, iată unul de care sigur îşi amintesc mai mulţi decât de cetatea de scaun a dacilor: Ozana... cea frumos curgătoare şi limpede... etc. Se pare că un român cu iniţiativă a găsit cu cale că cel mai bine e să-şi numească astfel magazinul de.... electrocasnice. Logica acestui nume recunosc că îmi scapă. Aş încerca o reconstituire, însă mi-e să nu mă schilodesc la vreun triplu salt (logic) mortal, de la trapezul minţii către abisul inconştientului arhetipal. Dar fiindcă rar mă pot abţine să nu dau cu presupusul asupra unor chestiuni de asemenea profunzime, îndrăznesc să speculez, (doar!) metodologic, că proprietarul s-o fi gândit să dea o utilitate cât se poate de pragmatică pârâului humuleştean şi l-a înghesuit pe furtun drept către maşina de spălat. Ca să crape lumea de ciudă când o vedea cum literatura spală haine şi le lasă... „ca cristalul”.
Nici mitologia n-a rămas nevalorificată comercial. Venus nu mai e cea pe care o ştiaţi din legende, zeiţa protectoare a Romei sau patroana dragostei etc., ci şi-a însuşit un spaţiu de vreo 50 mp, cu vedere la o stradă circulată şi vinde... piese auto. Pesemne că aşa a înţeles ea să se înfăţişeze într-o formă accesibilă românilor şi să-i ajute în călătoriile lor precum făcea odinioară cu Eneas. şi cred că numai cu această Venus expertă în mecanică (poate că şi în tuning) vom reuşi noi să scăpăm de celebrele „beţe în roate” care ne scot atâţia peri albi în drumul către Europa Mater.
Electra, sărmana, printr-o regretabilă confuzie semantică a ajuns să se ocupe de... electrice. Aşa că l-a abandonat pe Oreste să se răzbune singur pentru moartea lui Agamemnon. Vă spun eu că, în realitate, ea continuă să colaboreze cu fratele ei susnumit şi îi furnizează arme la negru, după cum urmează: în cutiile de ventilatoare livrează Kalaşnikov, în cutiile de luminiţe pune cartuşele, iar armele grele le adăposteşte în frigidere Arctic, clasa energetică Aa. Suferă puţin pentru că oamenii i-au amestecat înmiresmatul nume cu cabluri, dulii şi prize (220V), dar se resemnează şi ea că face un ban şi trafic peste graniţă. Să crape toţi duşmanii de ciudă!
Kasandra – văd că există o predispoziţie pentru mitologia feminină totuşi – are în portofoliu acum... termopane. Florin Chilian a închinat un imn termopanelor, le-a dat un statut cultural. Dar Kasandra, se ştie, a fost condamnată să nu fie crezută. Închipuiţi-vă: vine la client şi îi arată ditai tâmplăria pvc (made in Germany) cu 7 camere şi trei rânduri de sticlă, garantează pentru izolarea termică, fonică şi chiar psihică a beneficiarului, îi face şi o reducere beton, însă omul pleacă nehotărât. Blestem curat! Ca atunci când a prevestit căderea Troiei sau moartea lui Agamemnon. Deşi, cum n-am stat de vorbă cu ea, nu ştiu dacă nu cumva e vorba de altă Kasandra: cea din telenovele. Dacă asta din urmă o fi, atunci ce să vă mai spun... geamuri înlăcrămate gata, cu tristeţea desenată pe sticlă, să vedeţi pervazuri rezistente la apă salină! Dar şi putere de convingere. Ies clienţii – îmi imaginez acum – cu câte cinci ferestre (deşi au apartament cu două camere şi abia dacă adună de patru ferestre cu aerisirea de la baie), suspinând şi abia aşteptând să se întoarcă. De dorul ei, clienţii vor sparge pereţii, ca să mai aibă loc de termopane, să se poată întoarce juma’ de oră în paradisul emoţiei netulburate. Atunci, apoteotic, Kasandra îşi va duce la îndeplinire misiunea sacră cu care a învestit-o etimologia: să strălucească asupra bărbaţilor.
Ei, dar credeţi că ingeniozitatea românească s-a dat bătută? Nici vorbă! Unii au preferat abstracţiunile şi culmile cele mai înalte, drept pentru care au venit pe pământ cu un nume cu mare încărcătură filosofico-religioasă: Logos. V-aţi aştepta să-l fi lipit pe un aşezământ de cultură, pe o librărie, pe o... fie, dugheană unde se vând cărţi? Ei, aşi! Logos este un magazin cu articole de... pescuit. Nu ştiu din ce eleşteu al gândirii va fi scos „managerul” asemenea conexiune, dar poţi să dai pe spate şi să-ţi izbeşti ceafa de bordură când citeşti aşa denumire. S-o luăm ca pescărească? E babană rău!
Voi încheia cu nişte denumiri ce poartă un mic sâmbure de megalomanie, fiindcă scot în evidenţă numele patronului. Cel puţin aşa presupun şi ar fi aproape inexplicabil să stea altfel lucrurile. O să vedeţi de ce.
Pentru a evita orice confuzie, o firmă de taxiuri se numeşte, pur şi simplu, neaoş: Florea Taxi. I-a mers vestea. Cu taxiurile. Ce să te complici să cauţi o denumire, un acronim? Florea şi atât. Concis. şi reprezentativ. Intraductibil şi profund naţional. Exact ca dorul românesc.
Bârsan Trans – se pare că firmele de transport dau ghes ingeniozităţii – mi-a amintit involuntar (dar şi implacabil) de oiţa bârsană. M-am şi confesat cu voce tare martorilor că aştept ziua când va apărea Mioriţa Trans, care va avea două curse pe an, în deplin acord cu spiritul transhumanţei milenare: prima cursă – primăvara, după dezgheţ, va urca la stână; a doua – după ce dă bruma, coborârea la câmpie (asta în cazul în care Mioriţa nu este jumulită între timp de un baci mai sedentar şi... parlamentar).
Am ajuns şi la inconfundabilul Trans Ghioancă. Mai întâi e un nume pe care abia îl ţii minte, fiindcă trebuie să-l silabiseşti pe autobuzele în viteză, ca să fii sigur că l-ai pronunţat corect. Deci nu poate fi suspectat omul că ar vrea să-şi facă reclamă! Odată citit însă, e greu de uitat fiindcă nu-i deloc banal. Abia după ce se aşază puţin lucrurile poţi începe să cugeţi. Cum că, adică, omul şi-a postat prefixul buclucaş în faţa numelui, ca în substantivele comune compuse (ex.: transhumanţă, transliteraţie, transcultural, transcendent etc.). Să înţelegem că vom asista la o călătorie în care firma îşi iese din sine? Păi atunci nu era mai simplu să recurgem la Bivolaru&co? Ori autobusele vor suferi o trans-formare şi vor deveni, după caz, elicoptere, avioane, bărci cu motor... toate marca Ghioancă?
Ultimul, dar nu cel de pe urmă este: Bulbucan. Nu ştiu ce produce, nici nu mă interesează. Dar sonoritatea onomatopeică m-a făcut să îl remarc. Să nu care cumva să credeţi că am ceva cu numele oamenilor. Dar nu pot să-mi suprim curiozitatea când cineva cu un patronim sau un prenume mai aparte şi-l „valorifică” în sens comercial.

PS: Am aflat ce nume poartă una dintre minţile (tulburi) care stau în spatele divertismentului românesc. E vorba de Monica Mihai, care, prin casa ei de producţie, a realizat emisiunea de indubitabilă valoare artistică şi rafinat umor: Folclorul contraatacă. Numele sub care funcţionează această casă de producţie este Mamitzu Production. Vă spui drept, am rămas şocat de atâta creativitate. Ca o vorbă de alint spusă în public: uşor penibilă pentru martori şi trădătoare cu cei implicaţi. Dar cine sunt eu să opresc revărsarea intimităţii peste gardul proprietăţii private?...

6 comentarii:

Anonim spunea...

jurnalulflorentinei spune:

Creativitatea românilor este fertilă, de dă afară chiar, dar lipsește cu desăvârșire.
Mediocritatea searbădă și puturoasă în care își duc existența o „miroși” și din „inspiratele” nume ale firmelor lor.
Să gândim tot așa!

Teofil S spunea...

De-a lungul timpului, mai multe hibe au fost evidențiate în dreptul nației noastre.
Mediocritatea... hm... e ceva plăcut în mediocritate. Cred că aproape toți oamenii preferă se fie mediocri, dar liniștiți, lăsați în pace, confortabili, siguri pe ce au. Cred că mediocritatea se leagă de nevoia fundamentală de siguranță. Să-ți spun ce zicea unul (mare). Descartes spusese: Cuget deci exist. Iar el replica: La ce bun? Și continua cam așa: singura asigurare definitivă împotriva zădărniciei vieții o conferă iubirea.
Toate astea înșirate sunt, cred, niște capete de unde se pot face legături și se pot trage concluzii.

Anonim spunea...

jurnalulflorentinei spune:


Teo,

eu nu văd partea asata pozitivă și plăcută a mediocrității. Mie, una, îmi repugnă atât mediocritatea, cât și „adepții” ei. Pentru că „mutra” ei e grotească.

Teofil S spunea...

Înțeleg ce spui. Dar am o observație. Soiul de creștinism căruia îi aparținem este unul croit pentru medie (dintr-o postare a ta îmi amintesc că de medie legai și mediocritatea, nu?).
Creștinismul are în el însuși ceva... „mediocru”, fiindcă se adresează tuturor (zic evanghelicii), celor mulți, celor „proști” (cum se spunea pe vremuri). Steinhardt - marele boier - ținea să precizeze că creștinismul nu e pentru proști (fără ghilimele de data asta).

Știu că se poate obiecta că fiecare își trăiește individual propria spiritualitate. Și că acolo trebuie să lupte cu mediocritatea. Dar privit fără pasiuni și fără ochi rău, însă puțin distant, creștinismul se confruntă cu lupte meschine intraconfesionale (de cele interconfesionale nici nu discut). Exemplele de luciditate, consecvență și rectitudine sunt rare, foarte rare chiar. Majoritatea ne străduim să dobândim un nivel de plutire, culmile fiind departe. Mă întreb, de exemplu, cum se face că găsim așa mulți activiști și atât de puțini înțelepți printre creștini...

Nu știu dacă e acceptabil acest tip de mediocritate. Dar uneori nici nu știu cum ar putea oamenii (care nu dispun de prea multă vreme, nici de prea multe cunoștințe) să depășească această condiție.

Anonim spunea...

S-a demonstrat stiintific ca rasul e benefic organismului... asa ca am motive intemeiate sa va multumesc dupa citirea sus-postatului articol!

Teofil S spunea...

Mi s-au părut prea ingenioase ca să nu spun și altora despre ele.
Mă bucur să particip la însănătoșirea conaționalilor. Măcar cu o porție de râs, dacă nu cu altceva. E și asta o contribuție.
Mulțumesc de apreciere și mai poftiți, dacă vă convine p-aici.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs