sâmbătă, 21 aprilie 2007

Exerciţiu cu şi despre daisymiller


Nu îi ştiu faţa – n-am văzut filmu’ (Oare s-a făcut vreunul? Trebuie să se fi făcut. PS: Am aflat ca există un film din 1974.) –, dar îi am mereu chipul dinaintea ochilor. Era inocentă (adică: naivă, ignorantă şi pură – Peter Conn). Şi umbla prin Europa pe banii părinţilor. Era, cum s-ar spune, de bani gata. Şi a nimerit tocmai pe vatra fostei republici a lui Calvin. E vorba despre acea republică unde comercianţii au fost – în sfârşit – trecuţi în rândul cetăţenilor respectabili, fiind scăpaţi de sub spectrul denunţării ca paraziţi sociali (treabă de Ev Mediu).
Tatăl lui Daisy Miller era comerciant. Din tată în fiu. Aşa se explică faptul că tânăra domniţă are bani pentru sejur european. Nu se poate ignora, aşadar, că familia Miller îi datorează câte ceva din statutul ei bătrânului Calvin.

Dar nu pot scăpa de faptul că tânăra era inocentă şi că a trebuit să plătească pentru asta. Nu la Geneva, ci la Roma.
Dacă era mai puţin inocentă şi-ar fi dat seama că pe ea, pe Daisy (margaretă), o atrage... Winterbourne (hotarul iernii)? Cine ştie. Poate că e doar artificiu de autor. Domnul H. James voia să lucreze cu cât mai multe instrumente. Şi locaţiile trebuiau alese încât să fie grele de istorie. Numele, semnificative.
Dar e mai mult de atât. Sunt convins. Toţi daisymiller-ii sunt atraşi de winterbourne. Da, am spus toţi, nu toate. Revin mai târziu la asta. Să explic de ce cred că există această atracţie irezistibilă de care pomeneam. Fiindcă fiecare vrea să-şi testeze limitele. Fiecare crede despre sine că este imun la viroze. Dar nu sesizează că virozele nu sunt cele cunoscute (iar costă „inocenţa”!), ci străvechi, versate, trecute prin istorie şi şlefuite de mama focului.
Plus că toţi daisymiller-ii au specificul de a se crede buricul pământului, fără să o afirme răspicat sau, uneori, fără să conştientizeze. Sunt bolnavi de autodeterminare, iar această boală vor să şi-o ducă până la ultimele consecinţe, confundând-o, în fapt, cu o fundamentală calitate. Autoritatea este pentru ei atât de pulverizată, încât îşi sunt singuri autoritate. Problema lor e că aşa nu se poate trăi „în pace cu toţi oamenii”. Nici măcar cu obiectele. Să spunem că în euforia generată de beţia puterii pe care o deţine, careva aruncă un bumerang şi apoi se întoarce în cealaltă parte. În virtutea naturii sale, bumerangul va face cale întoarsă la un moment dat, nimerind în preaimportanta existenţă... „inocentă” la proprietăţile obiectului din dotare.

Cine să le spună tuturor daisymiller-ilor cum funcţionează bumerangul? Sau ce e acela un bumerang... Trebuie să rişte cineva să-i salveze de... „inocenţă”. Mama lui Daisy priveşte fascinată, şi la fel de naivă, spre fetiţa ei. Dar naivitatea nu stă bine bărboşilor (Leon Daudet apud Steinhardt), nici doamnelor cu fete de măritat. Însă, uite, că se întâmplă. Virtutea ignoranţei a zămislit şi a dat naştere unor arătări ciudate care nu prea fac diferenţa între Geneva şi Roma, ci ştiu doar că le plac: prăjitura, dansul, voia bună, flirtul şi luxul. Sau poate, în variante mai actuale: haleala, maneaua, banii, clubul, tipele/tipii beton etc (update-ul terminlogic e doar orientativ, pentru a facilita paralelismul).
Daisymiller-ii sunt dezinhibaţi, cu limba dezlegată. Exprimarea lor este exagerată, catastrofică. Echilibrul li se pare echivalent cu monotonia. Suferă de anarhism funciar. Nu se revoltă împotriva normei, ci nu ştiu/ nu-i interesează norma. De fapt, lumea începe cu ei. Tot ce trece de anul naşterii lor reprezintă preistorie, unde secolul I nu diferă cu nimic de secolul XIV sau XIX.

Risc o prospecţie în imaginarul religios al genealogiei domnişoarei de la care am pornit divagaţiile: bunicul-miller (o fi fost chiar morar!?) credea în Dumnezeu şi în sfinţenia muncii; tatăl-miller (sigur nu mai era doar morar) credea în sfinţenia muncii şi în banii câştigaţi, păstrând, poate, urme ale credinţei în Dumnezeu; fata-miller (s-a păstrat numele devenit renume, în rest...) credea în... mai credea? Nu avea probleme existenţiale, banii veneau la timp şi în rate grase. Nu cred să se fi găsit amprenta unor frământări de conştiinţă în psihicul ei. Spleen-ul îi era alungat de dis-tracţiile disponibile pe piaţă. Fără vreo limită morală. Plictiseala care o încearcă pe Daisy este, cred, o formă de akedie (http://www.crestinortodox.ro/akedia_-c364-p17-new.html). Iar akedia e culpă. Din această stare ieşirea este posibilă doar în plan spiritual, fiindcă acolo e rădăcina problemei. Dar daisymiller-ii se ascund în zgomot perpetuu, ca să nu le iasă în cale propriul suflet.

Am promis că explic trecerea de la Daisy Miller la daisymiller. Susţin, parafrazând-o pe Ada Milea, că Daisy Miller n-a murit/ Istoria ne-a păcălit/... Daisy Miller e o şcoală/Daisy Miller e o boală. Şi asta voiam să demonstrez, făcând aceste salturi şi zigzaguri.
Ea a întemeiat o şcoală a ratării pe motive de supraevaluare de sine. Numai că şcoala ei a adunat între timp repetenţi care au ratat... ratarea. Şi au deveni exemple. Şcoala ei a fost trădată, lecţia cruntă primită de către Daisy a fost suprimată din „manuale”, pentru a nu descuraja autodeterminarea şi reconfigurarea autorităţii, plecând de data asta doar de la ideea centralităţii individului (care individ nu mai este de multă vreme in-dividus, dar asta e altă poveste). Iar repetenţia ridicată la rang de (auto)realizare maximă a personalităţii poartă nume diverse (positive thinking, emancipare, libertate de exprimare etc.), este o religie neoficial(izat)ă şi ai cărei adepţi nu sunt nicicând acuzaţi de prozelitism.

Mai trebuie observat că daisymiller-ii nu mor de la contactul cu realitatea, ci de la întâlnirea cu cei proveniţi din acelaşi topos, dar care au apucat să-şi facă nişte retuşuri culturale. Ei judecă aspru, ei au ajuns, în sfârşit, ceea ce daisymiller-ii „inocenţi” credeau despre ei înşişi că sunt dintotdeauna: buricul pământului. Vă mai amintiţi de Otilia (cea din Enigma Otiliei), care avea tutori numeroşi, toţi voind să îi fie părinţi? Cam aşa se întâmplă şi cu Daisy. Toţi vor să-i moşească „renaşterea culturală”, dar nimeni nu vrea să se murdărească pe mâini cu rebuturile ingnoranţei sale. Asistând catarthic la tragedia fetei, moraliştii simt cum se purifică.
E clar că ea nu fusese o sfântă (de aceea să nu fi rezistat viruşilor din amfiteatrul roman?). E cert că a ştiut că riscă, dar s-a simţit puternică. De parcă viruşii ar fi ţinut cont de părerea ei. Eh. Dar o simplă spălare pe mâini, fie ea şi metaforică sau subconştientă, nu înlătură urma unei resposabilităţi colective. Iar asta se vede fie şi numai din faptul că moartea ei a fost resimţită ca răzbunare a moralei încălcate.

Aşadar daisymiller-ii sunt insideri. Şi se întâlnesc cu alţi insideri, renegaţi sau doar aclimatizaţi pe un teren ostil. Şi riscă să moară. Toţi îşi au rădăcinile în acelaşi areal şi suferă de aceleaşi moşteniri genetice, doar că unii au de partea lor „experienţa” şi îşi permit să repudieze „ignoranţa”. Gestul lor poate însemna şi eliminarea „ignoranţilor” odată cu purificarea lor. Dar cine să-i judece?

Toate accentele acestei incursiuni infidele prin nuvela lui Henry James nu reprezintă trădări decât în literă. În spiritul scrierii consider că sunt justificate. Cu certitudine însă toate stârnesc ecouri familiare, flash-back-uri, bad memories.
Eu cred că Daisy Miller ar trebui continuată cu un proces public. Să se vadă cine se mai face vinovat de sfârşitul fetei. Unde s-a greşit. Cine şi cum o putea ajuta. Putea să fie altul deznodământul? Dacă da, când trebuia intervenit?
Vă întreb în acest spirit: ce facem cu daisymiller?

Fiindcă, revin (patetic şi teatral) daisymiller există. Este un model îmbogăţit şi denaturat de la tiparul originar, dar nu mai puţin real. Priviţi, spre exemplu, în biserica pe care o frecventaţi.
Şi atunci cum procedăm: căutăm vinovaţi şi îi pedepsim exemplar. Bun. Aşa se cade în orice societate. Se şi simte un vânt de normalitate adiindu-ne prin nări şi umflându-le. Pieptul se ridică inspirând a primăvară. Se face... normal. Doar că primăvara trebuie SĂ VINĂ, nu SĂ FIE ADUSĂ. Oamenilor nu le e dat să aducă primăvara. Înseamnă că ar putea fi vorba de un miros de... seră. Că totul se petrece la comandă. S-ar putea că am confundat responsabilităţile şi am încercat să forţăm o înviere. Ca să ne simţim bine. S-ar putea să fie vorba de o cosmetizare a organismului social care să nu aibă nimic demn. S-ar putea, altfel spus, să fi fost cei care au ridicat piatra, ca să lovească.
Suntem „nevinovaţii” care ajung să ucidă daisymiller-i? Doar ca să-şi poată deschide o seră unde să respire aparenţa desăvârşirii? Am adus, se pare, iarna peste lume şi am mutat viaţa (cu de la noi putere) într-un spaţiu steril (în ambele accepţiuni majore ale termenului).

Nu ţine această rezolvare. Mai priviţi o dată, fără mânie şi fără spirit justiţiar-educativ (strict în această ordine). Deoarece daisymiller moare de mâna alor săi. Probabil că asta e marea tragedie.
Să înşirăm câteva ipoteze cu totul plauzibile. Tânăra a preluat de undeva modelul „ignoranţei”. A avut cândva, undeva modele, nu s-a ivit din senin cu aceste „calităţi”. Mama ei nu tresare deloc la gesturile fetei. Fata, de altă parte, nu îşi impune vreo limită. Curajul ei merge mână în mână cu nebunia. Şi putem continua cu „pe de o parte... mama, tata, contextul” şi „pe de altă parte... Daisy”. Cert e că zona analizată capătă o culoare tot mai incertă, se apropie de inevitabilul GRI. E intervalul în care responsabilităţile se suprapun, se amestecă. Şi e aria în care intervine (sau ar trebui să intervină) transfigurarea.
Daisymiller se poate salva numai pe urma unor relaţii în care sesizează miracolul transfigurării prin iertare, prin bunătate, prin jertfă etc. Fiindcă are alergie la normă, dar tânjeşte după înţelegere şi după comunicare. Ignoranţa oricât de accentuată, volubilitatea oricât de impetuoasă, catastrofismul oricât de exacerbat nu anulează sufletul, nu anihilează nevoia de a nu fi singur. Tocmai pentru că Cineva a decis (oricât de incomod ar fi acest adevăr pentru daisymiller) că „nu este bine ca omul să fie singur”. Existenţa sa este una religioasă prin definiţie. Şi relaţională. E de presupus, astfel, ca de aici să-i vină şi izbăvirea.

Lumea creştină a machiavelismului relativ




Nicolae Steinhardt, Cartea împărtăşirii, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1995

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.
Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Intenţie şi rezultat
Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă acest lucru, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc, în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.
Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache, sau vede absurdul Ionescian anticipat în Căldură mare. Personajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Calităţile sufletului românesc
Iertarea este „pragul paradisului” zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, o dată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.
Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.
La rândul ei, neseriozitatea este calitatea care permite distanţarea de absolutul intangibil. Ne referim aici la absoluturi concepute de om. Fiindcă odată cu întruparea lui Hristos, orice seriozitate în raport cu idealurile umane este periculoasă, susţine Karl Barth, teologul protestant citat în sprijinul argumentării. „Nenorocita seriozitate” este cea „datorită căreia aşa-zişii buni mai vârtos decât aşa-zişii răi îşi acresc viaţa şi fac din lume un iad”.
Cele lumeşti sunt relative, iar acest fapt îl simt foarte bine personajele caragialiene. Ele se detaşează de tot ce este prea serios, fiindcă ştiu sau, mai degrabă, simt instinctiv că e foarte greu de stabilit o dreptate absolută. Dar acest simţ al relativizării vine, de fapt, dintr-un „creştinism nesolemn şi neştiut, un creştinism latent, intrat în obiceiuri şi fapte mărunte” (p. 39). Este vorba, mergând mai departe, de un simţ înnăscut al moderaţiei care temperează şi atenuează efectul practic al oricărei teorii, oricât de apetistantă ar fi ea. Acesta este lucrul pe care, susţine autorul, nu l-a înţeles Maiorescu şi anume că pentru orice fond nou va exista perpetuu reflexul de a-l reduce la o formă care nu poate să afecteze straturile de adâncime. Este o modalitate de protecţie izvorâtă din înţelepciune, o distanţă pe care şi-o ia organismul social român, „o fidelitate faţă de glasul inimii şi al instinctului”. (p. 55)
Blândeţea, care nu e legată de prostie în mod obligatoriu, la care se adaugă acel Iartă-mă-te-iert de la care a plecat discuţia autorului, situează prsonajele lui Caragiale într-un paradis nedesăvârşit, cu siguranţă, însă „o lume creştină a machiavelismului relativ” (p. 84). Aici se relevă şi secretul scrisori: nostalgia paradisului. Cuvintele magice Iartă-mă-te-iert suprimă domnia Legii şi a fricii, strămutând personajele din finalul scrisorii sub semnul milei şi al fericirii. Pupat-toţi-Piaţa-Endependenţi are acelaşi sens fundamental, al împăcării apocatastazice. Răul a fost doar un rol pe care personajele l-au jucat, nu se permanentizează nu devine constitutiv sufletului lor. Într-adevăr aspiraţia la paradis este una strâmbă şi compromisă, denaturată, dar care păstrează ceva din sensul ei creştin autentic, primar.
Ospăţul final face trecerea către cel de al doilea eseu, care mai descoperă o caracteristică semnificativă a sufletului românesc: Călătorului îi şade bine cu drumul. E vorba despre comesenie, pornind de la nuvela ononimă a lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Această comesenie însemnă de fapt că fericirea se poate realiza numai în prezenţa celuilalt. Alteritatea nu înseamnă iad, ci, dimpotrivă, rai, bunădispoziţie. Ne pare... bine (era cât pe ce să zic „rău”), domnule Sartre!
Polemizând cu evlavioşii prefăcuţi, Steinhardt evidenţiază că masa are un loc important în Scriptură, Împărăţia cerurilor fiind în numeroase rânduri comparată cu o masă. Hristos însuşi e prezentat mereu ca invitat la mesele unor oameni din diverse pături sociale. Până şi lucrarea pământească a Mântuitorului a început cu transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii.
Ospăţul nu înseamnă desfrâu, ci bunăvoinţă şi bucurie a insului multiplicată prin prezenţa celorlalţi. Mergând mai departe, pâinea şi vinul sunt elementele pe care le foloseşte taina împărtăşirii. A vorbi despre pâine şi vin însemnă a vorbi în acelaşi timp despre viaţa biologică, dar şi despre cea spirituală, vinul simbolizând o înălţare din necesar şi concret spre supraterestru.
În altă ordine de idei, răspunzând puriştilor care se revoltă văzând preocuparea altora pentru cele ale pântecelui, Steinhardt îl citează pe N. Berdiaev care afirmă că pâinea celuilalt este o datorie spirituală.

Românii stau aşadar între Orient şi Occindent, luând totul à la légère, nelăsându-se contaminaţi de imperativele lui time is money, de valorificarea economică a fiecărei secunde disponibile, de profit. Această înţeleaptă relativizare aduce un aer oriental peste valorile occidentului, însă fără să le tăgăduiască în spiritul pesimist al filozofiei orientale. Sufletul românesc îşi însuşeşte noţiunile apusene, dar considerându-le trecătoare, nepermiţându-le să devină absolute, luându-şi o distanţă neserioasă faţă de angajarea totală.
Tocmai acest punct de fragil echilibru, unde Legea absolută este abolită în favoarea omeniei, fără a se ajunge însă la infracţiune şi răutate, deci fără a leza libertatea celuilalt, acest punct spuneam, unde iertarea binevoitoare este posibilă şi fericirea înseamnă împărtăşire cu altul, este condiţia paradisului. „Fericiţi cei blânzi....” sau „Şi ne iartă nouă... precum iertăm şi noi”? Poate că e loc să fie invocate şi aceste texte sacre...

Acum, un cititor al eseului scris de Steinhardt se va întreba aproape inevitabil în ce vreme a scris autorul acest text. Şi aproape fără voia lui, cititorul va face raportări la ceea ce trăieşte, fiindcă e vorba, până la urmă, despre aceeaşi naţie pe care o vede în formele ei particulare zi de zi în tramvai, pe stradă sau în apartamentul de deasupra. Şi toate aceste constatări generoase, argumentate logic şi existenţial trebuiesc confruntate cu o realitate imediată nu neapărat încântătoare. Nu altfel procedează editorul (I. Vartic) care, într-o intervenţie plasată la mijlocul cărţii încearcă să facă trecerea între cele două eseuri – Secretul Scrisorii pierdute şi Călătorului îi şade bine cu drumul – dar se împotmoleşte în real, ajungând la concluzia că şmecherii despre care vorbea monahul au invadat cu totul societatea actuală. E astfel imposibilă întâlnirea la pragul paradisului în acel Iartă-mă-te-iert, deoarece nimeni nu se mai consideră astăzi vinovat.
A fost atunci Steinhardt un idealist al românismului? Ar fi scris la fel dacă trăia după ’89? N-ar fi schimbat nimic din acest eseu? Ar fi pus totul la trecut ca să condamne prezentul, aşa cum ştim din comentariile didactice că a făcut Eminescu? Sau ar fi ars pur şi simplu manuscrisul într-un moment de mâhnire?
Îmi permit riscul să susţin că eseul ar fi rămas neschimbat, fiindcă vizează ceva ce timpul şi timpurile nu pot să modifice. Un argument suplimentar ar fi că autorul lui a făcut puşcărie şi a văzut suficientă răutate, ca să nu poată fi bănuit de idealizare a compatrioţilor săi.
Un om care după ce iese din puşcărie scrie Jurnalul fericirii nu şi-ar fi modificat esenţial „depoziţia” despre Secretul Scrisorii pierdute nici dacă vedea mineriadele. Şi n-ar fi exclus să aibă dreptate. Manipularea prin mijloacele mass-media nu poate fi trecută cu vederea. Iar răul care stă la loc de cinste şi conduce, în timp ce binele este călcat în picioare, nu ar avea cum să-l surprindă pe un creştin care cunoaşte foarte bine vorbele înţeleptului Ecclesiat.
Chiar dacă se referă la calităţi potenţiale, consider că autorul ar crede suficient în ele şi în realitatea lor, încât să rămână consecvent cu ceea ce a afirmat. Poate că ar fi avut material suplimentar pentru a îmbogăţi capitolul despre şmecheri. Din aceste considerente apreciez ca insuficient fundamentată – şi exprimând mai degrabă un punct de vedere personal – convingrea editorului că Steinhardt ar proceda altfel dacă ar scrie acum.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs