sâmbătă, 27 octombrie 2007

De ce nu mai vreau să-i votez

Pentru că sunt proşti.
Pentru că sunt fuduli.
Pentru că sunt mincinoşi.
Pentru că nu sunt cu adevărat interesaţi de „problemele ţării”.
Pentru că vor foarte mult să se îmbogăţească.
Pentru că sunt nesimţiţi.
Pentru că ţin de putere cu orice preţ.
Pentru că sunt imorali.
Pentru că fură.
Pentru că n-au doctrină politică, ci numai interese.
Pentru că ne manipulează.
Pentru că îşi bat joc de sinceritatea cetăţenilor.
Pentru că ei dispreţuiesc onestitatea.
Pentru că nu le e frică de nimeni şi de nimic.
Pentru că se consideră cetăţeni de rang superior.
Pentru că sunt şmecheri.
Pentru că au compromis aproape toate valorile naţionale şi umane.
Pentru că sunt impostori.
Pentru că sunt răi.
Pentru că sunt prost-crescuţi.
Pentru că sunt imbecili.
Pentru că sunt inculţi.
Pentru că sunt paranoici.
Pentru că un singur vot nu contează.
Pentru că doar grupul contează.
Pentru că demo-craţia de acest tip îmi displace.
Pentru că nu mă ajută deloc raţiunea sau conştiinţa să aleg între proşti şi incompetenţi.
Pentru că nu mai vreau să determin un om de treabă să devină dobitoc politic.
Pentru că îi doare în fund de mine, şi nu văd de ce m-aş sinchisi eu mai mult pentru ei.
Pentru că nu contează cine conduce România.
Pentru că sunt sătul de minciuni idioate.
Pentru că nu mai vreau să mă mint.
Pentru că nu mai vreau să fiu „masă” electorală.
Pentru că n-am vocaţie de Don Quijote.
Pentru că mă simt ridicol cu ştampila în mână şi cu numele lor în faţă.
Pentru că acum pot oricând să-mi aleg altă ţară.
Pentru că prefer să dorm, în loc să merg până la secţia de votare.
Pentru că am dreptul să nu votez.

joi, 25 octombrie 2007

Românul (nu) s-a născut hoţ

Personalităţile politice – bizară sintagmă, aşa că reiau – politicienii cu „vizibilitate” se indignează demagogic de câte ori calificativul „hoţ” este asociat cu naţia română. E interesant însă că instituţii a căror activitate şi imagine este foarte explicit determinată de politica partidul/partidelor aflat(e) la putere „se comportă” în total dezacord cu indignarea oficială. Pe de altă parte, există nişte reflexe comportamentale şi culturale cel puţin bizare pentru un popor cinstit şi muncitor cum al nostru. Aşa că nu poţi să scapi de niscai nedumeriri.
De ce sunt instalate radarele poliţiei ca la „camera ascunsă”? De ce stau poliţiştii în maşini fără însemnele instituţiei lor? Spune ceva această mentalitate de vânător?
Cum se împacă „instituţia naşului CFR” cu cinstea?
Dacă se întâmplă să circule noaptea cu trenul, de ce îşi pun românii bagajele de preţ sub cap? Câţi aţi avea curajul să lăsaţi obiecte valoroase în bagaje pe care nu le puteţi ţine sub observaţie?
De ce pun femeile mâna pe poşetă în aglomeraţie? O fi doar un tic survenit ca reflex al manifestărilor materne înnăscute?
De ce există în mentalul colectiv vorbe precum „frica păzeşte pepenii” sau „a fura viţelul din vacă”? De ce şmecherul e considerat deştept, iar omul cinstit, prost? De ce avem la temelie un mit (fondator!) care conţine un jaf între idilicii păstori? Cum au ajuns românii – cetăţenii pe care îi întâlneşti zilnic – la concluzia, rostită cu oarecare resemnare, că „toţi fură”?
De ce bogaţii care-şi fac/cumpără case mari simt nevoia să şi le înconjoare cu garduri solide? De ce nu se construiesc case cu gărduleţe ornamentale, ca în alte ţări europene? De ce ţăranul român cel ospitalier are lacăt la fiecare dependinţă mai importantă?
Întrebaţi orice „tirist” dacă ştie cum se poate falsifica diagrama. Şi dacă există diagramă nefalsificabilă. Întrebaţi orice şofer care transportă produse petroliere cum „se descurcă” şi cât „mai face” pe lângă salariu.
Întrebaţi orice român care călătoreşte cu autocarul în Vest care este cea mai mare grijă a lui în timpul călătoriei, într-un autocar plin cu... români.
Întrebaţi un muncitor obişnuit (român, slovac, ţigan etc., dar din România) cum compensează salariul mic pe care îl obţine şi de ce nu caută alt loc de muncă. Întrebaţi-l şi ce înţelege prin expresii ca: „nu mai e ca înainte” sau „acum e mai strict” ori „s-a stricat treaba”.
Rugaţi un „pieţar” să pună cântarul „pe zero” înainte să vă cântărească produsul solicitat.
Câţi nu ştiţi povestea cu un nenea/o tanti prietenos/prietenoasă care a golit casa cuiva?
Câţi români cred că proaspăt îmbogăţiţii naţiei şi-au câştigat averea cinstit? Câţi români cred că există politicieni care trăiesc din leafă sau din activităţi oneste?
Cum de „se ştie” care este „comisionul” perceput de organele de control fiscal?
De ce e Păcală aşa celebru? Cum de alţii au cavaleri, iar noi avem haiduci?
De ce avem atâta nostalgie pentru Ţepeş? Să fie o coincidenţă că e invocat până şi de către „poetul naţional”?
De ce este România „cea mai coruptă ţară din UE”?
De ce pomenesc mereu călătorii străini hoţia între trăsăturile românilor? Or fi fost invidioşi pe desăvârşirea caracterului nostru naţional?
De ce poliţia, justiţia şi parlamentul – mai ales – înregistrează cele mai mici cote în ce priveşte nivelul de încredere al populaţiei? Tocmai instituţiile care generează şi aplică Legea!
De ce nu mai crede nici măcar un elev în corectitudinea examenului de bacalaureat? De ce copiii şi tinerii sunt convinşi că pot să obţină orice diplomă, orice privilegiu, orice favor cu bani? Cine i-a convins că totul e de vânzare, că nu există virtuţi, ci doar interese?
Cum s-o fi explicând atâta suspiciune naţională?
Poate că, într-adevăr, românul nu s-a născut hoţ. Poate că a devenit prin educaţie.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Povestea tulburătoare a harului

Philip Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale harului, traducere de Anton Horvath, Cluj-Napoca, Ed. Aqua Forte, 2004.

Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.

Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.

Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.

Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi “de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii “reali”, nu pentru cei “buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.

Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că “oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.

Iertarea se naşte din har

Harul aduce cu sine iertarea. Iertarea este un act voluntar şi activ, ea marchează ieşirea din ciclul învinuirii şi durerii. Beneficiile misterioase ale iertării le resimte în primul rând omul care iartă. Analizând rosturile şi semnificaţiile sacrificiului, René Girard observă că orice violenţă este răzbunată, iar răzbunarea, la rândul ei, cere altă răzbunare, iar din această spirală se iese doar dacă există un “ţap ispăşitor”, o victimă care să nu mai ceară să fie răzbunată. Acest sacrificiu ultim devine astfel punctul final al violenţei şi premisa păcii. Temeiul iertării creştine este iertarea lui Dumnezeu în Cristos – mielul ispăşitor, dacă mi se permite translaţia. Cu toate acestea, harul rămâne un scandal, o nedreptate şi, nu de puţine ori, o imposibilitate. Dar Dumnezeu nu e contabil, cum spune Steinhardt, ci e boier, oferă cu generozitate. (Diavolul ţine socoteala amănunţită, altfel nici nu ar putea să fie “pârâşul”, e clar că are o memorie foarte precisă a păcatelor înfăptuite de oameni.) Dumnezeul matematic pe care L-a cunoscut autorul în tinereţile lui este o deformare, o caricatură a adevărului.

În lume acţionează două principii fundamentale: al harului şi al înstrăinării de har sau, în termenii pe care îi foloseşte Simone Weil, greautatea (sau gravitaţia) – care trage totul în jos, înclusiv sufletul – şi harul, singura forţă antigravitaţională. Autorul urmăreşte felul în care cele două principii modelează realitatea morală, socială, politică, economică, medicală, culturală. Oriunde există oameni şi forme de organizare socială există şi manifestări ale harului sau ale înstrăinării de har. Relaţiile sunt arealul predilect în care se poate constata prezenţa sau absenţa harului care influenţează fundamental atitudinea şi raportarea la celălalt.

Iertarea este posibilă, chiar dacă foarte dificilă, nu doar între indivizi, ci şi între naţiuni. Unul dintre exemplele notorii este cel al germanilor şi evreilor. De asemenea, etniile se pot ierta, punând capăt masacrelor. Oricine vrea să ierte o poate face, chiar dacă nu i s-au cerut niciodată scuze. Şi oricine doreşte poate deprinde meşteşugul dificil şi inconfortabil al iertării.

Harul şi moravurile publice

Philip Yancey atinge probleme deosebit de sensibile şi disputate. Mulţi dintre creştinii americani (şi nu doar americani!) sunt contrariaţi de declinul moravurilor publice. Şi mulţi dintre ei clamează cu severitate judecata iminentă a lui Dumnezeu. Homosexualii sunt poate cea mai odioasă categorie. Şi autorul se vede obligat să înregistreze manifestări ale creştinilor care par să fi uitat cu desăvârşire de har când militează împotriva drepturilor acestei minorităţi sexuale. Nu mai puţin spinoasă este problema avorturilor. Şi împotriva mamelor care-şi ucid pruncii se dezlănţuie adevărate cruciade care vrea să pună imediat în practică dreptatea divină. Toţi “luptătorii” vin cu texte scripturale şi teologii tranşante, vituperând împotriva oricui nu dovedeşte aceeaşi intransigenţă sau încearcă examinări nuanţate.

Dar există şi creştini care, fără să aprobe vreun moment imoralitatea sexuală sau avortul, reuşesc să distingă între păcat şi păcătos, slujind omului. Organizaţii creştine asigură asistenţă mamelor care şi-au ucis pruncii nenăscuţi sau homosexualilor bolnavi de SIDA.

Harul şi politica

Autorul ia în dezbatere apoi un alt subiect fierbinte: relaţia dintre stat şi biserică. Conflictul dintre cele două entităţi rezidă în aceea că una funcţionează exclusiv pe principiul harului, în timp ce cealaltă afirmă legea, deci înstrăinarea de har. Deşi, îndeobşte, cercurcurile evanghelice sunt foarte convinse de nevoia separării celor două instituţii, nu puţini sunt credincioşii care consideră că statul ar trebui să legifereze moralitatea. Iar pentru a obţine restaurarea morală prin acte normative, sunt dispuşi să facă politică sau lobby politic, transformându-se în adevăraţi “exterminatori morali”. Dar acest raţionament s-a dovedit falimentar, de exemplu, în perioada interbelică. Mulţi creştini care deplângeau imoralitatea societăţii au susţinut regimul nazist. Mă gândesc că şi unii ortodocşi fervenţi aveau simpatii legionare, la un moment dat. Dar sunt şi evanghelici pe care i-am auzit regretând regimul comunist pentru că interzicea avortul, homosexualitatea, concubinajul, era mai moral.

Philip Yancey face observaţia, nu foarte comodă, că Isus şi apostolii puteau foarte bine să ia poziţie în foarte multe probleme de interes politic, dar nu făcut-o. Autorul afirmă că biserica ar trebui să se manifeste ca o “conştiiţă a societăţii”, fiind, totodată, o fereastră spre lumea de sus, nu oglindă a lumii de jos. Intimitatea prea mare în relaţia cu statul, susţine Yancey în ton cu bătrânul G. K. Chesterton, face mult rău Bisericii şi mult bine statului: “E dificil, dacă nu imposibil, să comunici mesajul harului pe coridoarele puterii”.

În ultimă instanţă, harul “nu converteşte numaidecât o întreagă lume ori societate, însă curăţă, fără îndoială, atmosfera”. Porunca fundamentală – şi acţiunea ei cea mai subversivă – este iubirea aproapelui.

Cartea este interesantă ca lectură şi datorită referinţelor culturale foarte diverse: de la Dostoievski sau Kierkegaard, la Luther şi Gabriel Garcia Marquez; de la Tolstoi sau John Donne, la Shakespeare, Hemingway (şi relaţia cu familia sa puritană) ori laureaţi de Nobel precum Updike şi Fr. Mauriac; de la Pascal, C.S. Lewis şi Sf. Augustin, la Graham Greene, Teresa de Avila sau Calvin etc. Sunt aduse în discuţie şi filme: Ospăţul Babettei, Forest Gump, Ultimul împărat, Căinţa, Ironweed. Fără a intra în analize profunde, autorul uzează de toate trimiterile pentru a ilustra harul sau absenţa lui în manifestările culturale.

Autorul nu pune limite şi graniţe în ce priveşte manifestările harului demonstrate în acţiunile unor oameni de credinţe şi confesiuni diferite: Papa Ioan Paul al II-lea, Maica Tereza, preotul catolic Jerzy Popielusko, Marin Luther King Jr., Tony Campolo, F. W. De Klerk, Billy Graham, Millard Fuller (Habitat for Humanity), Chuck Colson (Prison Felowship) sau alţii. Dar există, din nefericire, şi contraexemple precum Calvin, Jerry Falwell, Randall Terry, Ralph Reed.

Merită remarcată traducerea, făcută într-o limbă română elegantă şi cursivă. Nu se resimt în lectură nici frazarea cu specific anglo-saxon, nici calchierile forţate care dau bătăi de cap unui număr nu foarte mic de traducători din zona editurilor evanghelice. Domnul Anton Horvat merită, cred eu, aprecieri pentru felul inspirat în care facilitează accesul românilor la acest text. Mai trebuie adăugat şi faptul că, la final, traducătorul propune o versiune nouă a foarte cunoscutului imn creştin “Măreţul har”. Mai apropiată de textul original, această varianta dovedeşte remarcabile calităţi stilistice.

marți, 16 octombrie 2007

NU cu Atlassib

Vreți să fiți umilit/ă și să vă simțiți tratat/ă ca un animal? Vreți să nu știți nici la ce oră veți pleca, nici la ce ora veți sosi? Vreți să fiți mințit/ă, dezinformat/ă și beștelit/ă? Toate acestea sunt acum posibile: CĂLĂTORIȚI CU ATLASSIB.
Șoferii lor se poartă execrabil. Din Oradea am plecat cu întârziere de 1 oră. Din Arad, cu întârziere de 4 ore. Nimeni nu și-a cerut scuze nici măcar formal. În schimb, au fost nesimțiți cât încape.
Am primit repartizare pe loc, dar locurile nu sunt numerotate și, am aflat la fața locului, 'oricum nu se respectă'. Când am cerut respectarea propriilor promisiuni și precizări, am primit jigniri.
La întoarcere (alt șofer, aceeași companie de transport) ne-a anunțat pe fundal de manele și muzică populară de foarte proastă calitate că vom primi o masă gratuită în Ungaria. În Ungaria ni s-a spus că oprirea este de 20 de minute. Dar nimic despre masă.
Dacă vreți să circulați în străinătate și trebuie să mergeți cu autocarul, EVITAȚI ATLASSIB! Încercați alte companii, întrebați-i pe prieteni, vecini, cunoscuți și încercați altceva. Poate că în alte părți se cere și un minim de bun-simț la angajare.

vineri, 5 octombrie 2007

Ce facem cu Andrei Ciurea?

Un băiat de 12 ani s-a sinucis (citiţi aici). Iată cum sună biletul de adio: „Îmi pare rău că ne despărţim certaţi. Cu înmormântarea mea nu o să aveţi probleme pentru că vine omul ăla cu banii pe lemne. Soră-mea, tu să te ţii de şcoală. Mamă, tu să ai grijă de tine că lumea e rea. Să aveţi grijă de căţel.”

Desigur că „fenomenul migraţiei” forţei de muncă româneşti a fost ţinta unui studiu. Iar la finalul cercetării respective se propun soluţii instituţionale. Cum că şcoala... cum că statul... Sunt sigur că domnul ministru al şcolilor a auzit recomandările şi, în stilu-i caracteristic, va identifica o soluţie foarte precisă la această problemă.

Dar părinţii? Nu de la ei se trage toată povestea asta? Ba da, însă nimeni nu-i poate opri să plece. Încrengătura determinărilor e foarte complicată. Nu există doar un singur motiv care îi mână pe părinţi să îşi abandoneze copiii, ca să lucreze în Spania, Italia sau alte destinaţii europene.

Există însă câteva constante. Cei care pleacă se simt vinovaţi că-şi lasă copiii cu neamuri, bunici sau naşi de treabă. Aşa că îşi copleşesc odraslele părăsite cu gadget-uri scumpe şi ziduri frumoase. Ceva urât se întâmplă. Oamenii ăştia îşi diminuează rolul la simpla aprovizionare cu produse şi finanţare. Nu mai pot avea timp de afecţiune, nici de educaţie pentru copiii lor. Şcoala – nenorocita şi umilita şcoală – trebuie să compenseze acest deficit. Dar e imposibil. Asta ar trebui să se ştie şi să se spună. Şcoala nu oferă dragoste decât în cazuri rare şi, oricum, în doze limitate de capacitatea unui profesor sufletist. Dar nici nu ţine de menirea şcolii să fie furnizoare de suport afectiv. Pentru asta există familia.

Altă constantă ţine de tulburările comportamentale ale copiilor părăsiţi. Am văzut elevi care, deşi aveau capacitate intelectuală bună, nu aveau chef de şcoală, nimic nu le stârnea interesul (şi aici nu mă refer la programa sufocantă, ci la chestiuni care stârnesc interesul oricărui copil). Crize de bulimie, nesimţire, violenţă, dispoziţii pesimist-depresive (e cam devreme să fii pesimist chiar din clasa a V-a, nu?), oscilaţii foarte mari în pregătirea pentru ore (aceeaşi fetiţă putea să ia 10 sau 3 la acelaşi tip de test anunţat dinainte cu câteva săptămâni), încredere prostească în puterea de convingere pe care banii părinţilor ar avea-o asupra oricui, tendinţa de manipulare, sentimente de vinovăţie foarte dezvoltate, autocompătimire, manifestări cu tentă paranoică... Şi mereu laitmotive precum: mama vine peste 2 luni din Spania, tata nu a mai fost acasă de 1 an, nu mă înţeleg cu bunica etc.

Ce mi se pare ciudat – şi iată încă o constantă – e că biserica tace mâlc. Şi cea majoritară, mai preocupată de manifestări publice impresionante, şi cele minoritare, prinse în tot felul de trebi administrative şi dispute. Da, cu siguranţă există excepţii: preoţi şi pastori inimoşi, sensibili la problemele societăţii. Dată fiind amploarea fenomenului însă, ar fi fost de dorit să existe nişte iniţiative pe scară largă, venite de sus în jos.

Nu de alta, dar e vorba de viitorul ţării ăsteia. Şi, mai specific – şi, totodată, mai creştinesc – e vorba de nişte copii care suferă şi care nu se simt iubiţi. Ştim că pe politicieni îi doare în fund de viitor, de copii, de orice nu aduce un profit de imagine şi voturi. Dar biserica parcă ar trebui să arate altfel şi să se poarte altfel.

Mai ştie biserica ce roluri au părinţii în zilele noastre? Nu clişee, că ne-am săturat. Ştim alea cu „nu cruţa nuiaua...”, „copii, ascultaţi de părinţii voştri...”, „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta....”, „nu întărătaţi la mânie...” (apropo, ce mai înseamnă asta?). Toate astea nu sunt decât poveri la gâtul copiilor, care nu înţeleg decât că trebuie să încaseze bătaie, să fie obedienţi şi să nu-şi înjure părinţii. Dar ce rost mai au părinţii între criza financiară şi criza afectivă? Uneori am impresia că bisericile au învăţat numai cum să-i primească pe părinţii reveniţi CU BANI. Că nu e bine să-i critice prea aspru, fiindcă sunt o sursă de fonduri. Că e bine să-i aşeze în locuri cu vizibilitate, deoarece s-au dovedit „ispravnici pricepuţi”. Că e bine să le dea de lucru în biserică, fiindcă, altfel, pierd oameni „cu potenţial”. Atitudinea puritană face loc banului, necesar pentru finanţarea „lucrării lui Dumnezeu” (Cerceii au voie, că doar sora e soţia fratelui X, care susţine „lucrarea”. Penibil! Măcar dacă nu urla fratele pastor de la amvon în urmă cu ceva vreme că podoabele sunt „lumeşti”. PS: Problema podoabelor mi-e indiferentă. Ba chiar îmi plac, dacă nu sunt ostentative.). Asta mi-e uneori impresia. Dar poate că e doar o impresie. Şi că e doar a mea.

Cazul lui Andrei Ciurea e cutremurător. Porumbeii şi căţelul nu l-au putut opri să se sinucidă. Din nefericire, copilul ăsta a avut luciditatea să-şi înţeleagă situaţia: că nu poate exista fără iubire. Şi nu s-a minţit – precum adulţii – că porumbeii şi câinele (sau casa, banii, poziţia socială, meseria, „fanii”) ar putea suplini această lipsă fundamentală. I-a spus mamei lui că se va sinucide dacă ea pleacă. Şi s-a luat în serios.

Bisericile evanghelice nu se roagă pentru morţi. Iar cele tradiţionale, deşi se roagă, au câteva excepţii, între care şi sinucigaşii. Şi atunci cum rămâne cu Andrei Ciurea? Că n-a făcut decât să înţeleagă în felul lui tragedia fiinţei umane şi s-a comportat ca orice om de bun-simţ. Şi poate chiar nu ştia că există speranţă, că iubirea nu se termină odată cu mama lui. De ceilalţi „Andrei” cine (mai) are grijă?

luni, 1 octombrie 2007

Ce este ratingul?

Ratingul suntem noi. Ăia care belim ochii le televizor, mai ales seara. Noi suntem „punctele” pe care le încasează o televiziune sau alta pentru că ne-a ţinut lângă subiectul pe care l-a prezentat.

Rating mare la „Din dragoste” înseamnă că am fost mai mulţi lăcrămoşi în seara respectivă şi că în „prime time” am decis să ne exhibăm vulnerabilitatea emoţională în faţa lui Mircea Radu şi mucii în şerveţele de unică folosinţă sau în batiste cu dungi pe margini, după caz. „Prime time” înseamnă că atunci numărul celor care stau lipiţi cu ochii de ecran e cel mai mare.

Pe rating nu-l interesează motivele pentru care privitorii stau grămadă la „sticlă”, ci doar cum pot fi ţinuţi acolo cât mai mult. Ratingul nu are moralitate, dacă telespectatorii n-au, dar are dacă şi ei au.

Ratingul este adevărată democraţie. Ceea ce stârneşte interesul publicului adăpostit în faţa televizorului se dezvăluie imediat curiozităţii lui. Dacă jumătate din ţară ar decide că nu mai vrea telenovelă, atunci ratingul ar negri de supărare când unii ar insista să „bage” telenovelă, iar, în final, n-aţi mai auzi de Marielena Juan Milagros Casandra Alejandro Soledad sau Bety decât de la mam-mare, rămasă nostalgică primelor iubiri „de corason”. Dacă ratingul nu l-ar mai vrea pe Becali, Becali ar putea să nu mai apară la televizor sau să apară foarte rar. Dar ratingul îl vrea tare pe Becali, fiindcă el îi creşte indicele de fericire şi atunci domnul Becali este solicitat să ne adune pe toţi în faţa ecranului, ca să facem laolaltă „puncte”.

Dar ratingul poate fi nasol pentru cei mai orgolioşi. Dacă afli că te-ai uitat la o emisiune cu rating mare, asta înseamnă, implicit, că ai gusturi şi interese similare cu „masele”. Pentru acest tip de privitori sunt recomandate televiziunile „de nişă”, cu rating mic, dar select.

Chiar dacă nu pare la prima vedere, ratingul deţine şi grade de (in)cultură. Când maneaua face rating, e semn că anumită lume se uită la televizor. Dacă Pleşu face rating... atunci e semn că s-a apucat de manele sau că a decis să comenteze ştirile de la ora 5.

Pe rating nu-l interesează nimic decât să crească. Nici religia, dar se dă în vânt după ea, dacă îl urcă; nici cultura, dar o ia cu perfuzia, dacă îl saltă la indice; nici sănătatea, dar pică bine câte-un Ciomu sau câte-un mort pe masa de operaţie; nici violenţa, dar o transmite nudă prin tunul de electroni sau o lăţeşte cât toată „plasma” de pe perete.

Ratingul urăşte un singur lucru – televizorul închis. Iar mai mult decât un televizor închis urăşte o casă fără televizor.

Ratingul este dezinteresat financiar. Nu trebuie să îi plăteşti nimic. Nu-i dai nici măcar 1 RON. Dar, cu toate acestea, e paradoxal parcă: tu stai, el creşte. Ratingul e cea mai interesantă meserie. Când nu faci decât să faci ce îţi place (nu?) el sporeşte. Pe spezele odihnei tale.

Ratingul are o latură maternă dezvoltată luxuriant şi fără discernământ: el ne dă tot ce cerem, fără să-l intereseze cu adevărat ce avem nevoie. Ratingul e mama noastră proastă şi indecent de generoasă. Oferă tot, fără să ceară nimic în schimb. De fapt, vrea ceva. Puţină fidelitate. Dar, la atâta bunăvoinţă, e şi greu să-i refuzi un mic serviciu.

Protecţia animalelor

Iubitorii de animale au hotărât că nu mai pot îndura violenţa care se abate asupra necuvântătoarelor şi au iniţiat o campanie pentru drepturile acestora din urmă. Nimic rău în sine, în aceast demers împotriva cruzimii şi maltratării. Dar m-am săturat de aceasta afecţiune patologică, manifestată în forme groteşti şi dezumanizate.

Da, se reproşează celor care bat animalele că sunt brute, că n-au inimă, că le lipseşte sensibilitatea. Aşa o fi. Nu contest. Dar aş vrea să aflu şi eu un lucru: cum le spune ălora care îşi plimbă câinii fără botniţă şi fără lesă prin parcuri pline de copii? Cum le spune celor care îşi duc necuvântătoarele iubite pe iarbă sau, pur şi simplu, în stradă, ca să-şi facă nevoile? Şi, pe cât punem pariu că ăştia nu sunt nici cazuri izolate, nici excepţii care confirmă că, în general, stăpânii se poartă onorabil (cu restul oamenilor).

Că treaba vine cam aşa: de atâta dragoste pentru animale, nu mai există niciun fel de respect faţă de om. Câinele nu trebuie să fie „traumatizat” cu lesă, ci poate să muşte pe cine vrea, apoi se vor lua măsuri, desigur.

Maidanezii agresivi sunt, nu o dată (întrebaţi la orice firmă de hingheri; eu am întrebat), protejaţi de inşi „iubitori de animale”, care, până să-i salveze, se declară stăpânii patrupedelor, apoi nu se mai sinchisesc câtă mizerie fac sau pe cine atacă „protejaţii” lor.

Nu, n-am niciun chef să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât mulţi dintre stăpânii lor sunt nişte nesimţiţi cărora nu le pasă de nimic altceva decât de „odoarele” lor (mergeţi, în Oradea, pe malul Crişului ca să va documentaţi „în teren”). Nu vreau să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât toţi parcă am avea datoria să iubim câini sau să cocoloşim pisici care, în schimb, ne umplu trotuarele, parcurile, scările şi magazinele de rahat şi păr.

N-am nimic împotriva animalelor, fiindcă am crescut cu ele. Dar ştiam destul de bine că au locul lor precis. Că există spaţii interzise animalelor şi, foarte clar, că oamenii sunt mai importanţi decât animalele. Iar când în curte ajungea un copil, câinele trebuia să stea în lanţ, în ciuda „traumelor psihice” pe care le presupune „robia”.

Mi-am zis şi eu năduful, dar nu cred că există vreo şansă ca lucrurile să se schimbe. Societatea e prea anormală, ca să rişte decizii care să favorizeze şi omul. Animalele au ajuns un fel de... minoritate discriminată, care trebuie să ia locul discriminatorilor, în centrul sistemului. Avem şanse ca, peste o vreme, cei care nu deţin animale să fie consideraţi cu persoane cu... dizabilităţi relaţionale.

Mi-e lehamite de această „campanie” gălăgioasă pentru că există lucruri mult mai grave şi mai serioase care se consumă în tăcere şi în anonimat. Ştiaţi, de exemplu, că în cazul bolnavilor de hepatita C, doar 1 din 100 (!?) beneficiază de tratament în România – numărul bolnavilor fiind estimat la peste 600.000. Iar motivul este... lipsa banilor. Ce se întâmplă cu restul? Simplu, fac ciroză şi mor! E disproporţionat zgomotul ăsta. Dar face audienţă! Şi asta e tot ce contează. Pe când suferinzii unami sunt „silenţioşi”, mor ştiuţi doar de familiile lor, nefilmaţi de nimeni. Cine să apere nişte hepatici, nu?

O societate care îşi lasă oamenii să moară din lipsă de fonduri (!?), şi nu se revoltă la acest gând, urlă în gura mare că un ţicnit a bătut o vacă sau că un beţiv a lovit cu piciorul o pisică. Aş prefera să moară mai multe animale şi să trăiască mai mulţi oameni. Parcă totuşi ar fi mai echitabil şi mai aproape de rostul omului pe lume.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs