sâmbătă, 26 iulie 2008

Și deștepți, și lucizi

Am fost intrigat că politicienii și televiziunile ne consideră – pe toți cetățenii României – deștepți și cu mult discernământ. Mi-am zis că musai să văd dacă așa stau lucrurile sau încearcă ei să ne adoarmă cu vorbe dulci. Poate că au vreun interes, mi-am spus, de ne laudă atâta. Dar, după o cercetare nu foarte extinsă, dar deosebit de convingătoare, a trebuit să mă rușinez de scepticismul meu și să admit că au dreptate: avem și discernământ și inteligență. Iată constatările mele.
Ca urmare a calităților pomenite, politicienii sunt foarte prudenți când vine vorba de electorat. Așa se explică (sub raport cauzal) admirabila lor consecvență. De exemplu, un partid care a petrecut multă vreme la conducerea țării (și acum se află în opoziție) nu critică niciodată actuala guvernare, decât după ce, în prealabil, își pune cenușă în cap pentru propriile erori similare celor incriminate. Hai să fiu și mai specific. Actualul „raport de țară”, întocmit de Comisia Europeană, critică România pentru insuficientele progrese înregistrate în combaterea corupției. Criticile vizează în mod direct guvernul și pe conducătorii actuali ai țării. Din opoziție, pesedeul critică la rândul său (așa și se cuvine) această situație, dar nu uită să amintească (cu mare onestitate, cum numai în politică poți întâlni) că pe vremea când guverna (sub oblăduirea lui Iliescu), eram priviți drept cea mai coruptă țară din Europa și că această molimă ajunsese o practică oficială aprobată tacit. Atitudinea transparentă, sinceră până la lacrimi este, cred eu, consecință a discernământului electoral de care se tem (în sensul bun) politicienii.
Mai zăbovesc puțin la politică. Niciodată în preajma alegerilor, partidele de guvernământ nu recurg la măsuri populiste: nu măresc pensiile, nu relaxează impozitele, nu promit nimic din ce n-ar fi în stare să facă. Tocmai pentru că nu vor să-și jignească electoratul. Ei sunt convinși că nu au cum să câștige voturi cu două beri și patru litri de ulei în plus.
Discursurile (nu le putem evita) sunt dovada clară a aprecierii pe care o au oamenii politici pentru deșteptăciunea populației. Atenția cu care sunt construite toate declarațiile, echilibrul stilistic, rigoarea logică, acuratețea informațiilor și obiectivitatea aproape autoflagelantă sunt calități atotprezente în luările de cuvânt cu caracter politic. Din acribia cu care se străduiesc să evite orice demagogie este evident că cel mai tare se tem că ar putea să insulte inteligenței românilor prin vreun artificiu retoric nepotrivit. Drept urmare, prudența și transparența totală sunt normă.
Vedetele de televiziune – dar și oamenii „din spatele camerelor” – sunt la fel de prevenitoare când vine vorba de performanțele intelectuale ale telespectatorilor. Așa se explică faptul că avem emisiuni care solicită creierul și valorifică această calitate deosebită care este inteligența. În deplin acord cu sloganul „telespectatorii nu sunt proști, ci dimpotrivă”, ei nu umplu grilele din prime time cu emisiuni lacrimogene, cu filme previzibile, în care contează doar viteza, violența și sexul. Dacă se întâmplă, acestea sunt fie excepții, fie practici ale unor televiziuni de mâna a doua sau de nișă, care mizează pe o minoritate nesemnificativă.
Arareori vom vedea pe ecran domnișorici cu decolteuri sau cu fuste ultrascurte, aproape niciodată nu sunt invitați în studio oameni proști care se dau în stambă. Oricât încerc, nu reușesc să-mi amintesc vreo emisiune sau vreun post tv care să fi recurs la prezența colorată a vreunui invitat bogat, dar cam nemobilat intelectual. Nici nu știu să fi văzut vreun personaj căpătuit care să-și exhibe viața intimă în fața țării doar pentru că are putere financiară. Sau cine ar putea să indice vreun program în care se întrec diferiți indivizi în performanțele propriei prostii? Noi nu avem așa ceva.
Există nenumărate emisiuni în care se discută idei, în care forța vine din calitatea argumentului, în care invitații dovedesc abilități intelectuale (și chiar morale) excelente, fiind cu totul excluse din repertoriu mojiciile, scandalurile stupide sau gesturile arogante de prost gust. De fapt, noțiunea de prost gust poate fi foarte rar asociată cu exemple din televiziune. Pe ici pe colo câte un bețiv filmat fără știrea lui sau câte un rebel impertinent, dar aceștia se detașează evident ca personaje negative, ușor de reperat în contextul general salubru și decent.
Știrile sunt poate cele mai reprezentative în acest sens. Tot ce aflăm, de la știri politice la cele sportive, de la cultură la economie, se referă la fapte, realizări, eșecuri, performanțe, evenimente, dar niciodată la amănunte de can-can. Jurnaliștii informează cu mare acuratețe populația. Profesionalismul lor este mai mult decât limpede în selectarea subiectelor, dovedit fiind faptul că telespectatorii nu sunt preocupați de chestiuni frivole: ce mașină și-a luat cutărescu, unde și ce mânâncă x-lescu, câte kilograme a pus ț-uleasca, ce culoare au șosetele lui ș, câte găini i s-au furat bădiei Mitrea, de ce s-au certat Văsâi cu Flocea la birt. Nu că astea n-ar fi parte din viață, dar tocmai pentru că le știm nu mai stăm cu ochii lipiți de ecran să îngurgităm și alte calupuri de asemenea povești. Inteligența noastră simte nevoia să fie antrenată, stimulată, să i se ofere idei la care să cugete, evenimente pe care să le analizeze, indicii care să-i permită să se orienteze mai bine în labirintul realității. Și toate aceste necesități ne sunt împlinite fără zăbavă de către oamenii care, așa cum declară mereu, ne consideră deștepți și ne tratează în consecință.
Avem însă și alte dovezi despre nivelul inteligenței noastre și, mai ales, despre calitatea discernământului nostru. Cel mai citit ziar din România este „Libertatea”. Toate cotidienele din țară își compară tirajul după ce exclud din clasament ziarul pomenit. Nu mai trebuie să repet eu (știe toată lumea) ce calitate are acest jurnal. Dezbateri serioase, aproape academice, ținută sobră și elegantă, obiectivitate, incisivitate, decență. Până și imaginile selectate în pagină transmit același tip de mesaj. La noi nu au succes, precum la alții, tabloide de doi lei (vechi), care vehiculează bârfe, care se preocupă de costume de baie sau triciclete pentru „beizadele”.
Chiar dacă aș vrea să fiu cârcotaș, văzând grija politicienilor, vizionând emisiunile care ni se livrează pe baza punctelor de rating, constatând cum arată cel mai citit ziar din țară, nu-mi rămâne decât să trag concluzia inevitabilă că nu greșesc cu nimic cei care ne bat apreciativ pe creștet și ne laudă deșteptăciunea. E clar că suntem pe drumul cel bun. Să-i dăm bice!

sâmbătă, 19 iulie 2008

Relaxativ

Toma Caragiu - Snobul



Orice s-ar spune, oricât de enervant ar fi, oricât de sus ar ajunge în ierarhie (și ajunge), snobul rămâne fascinant ca spectacol.



Toma Caragiu&Dem Rădulescu - Ce e cu Ivănescu



Un alt spectacol uman! Câtă maleabilitate, cât oportunism, ce agilitate, ce acrobații... Dar mai ales îmi place construcția deosebit de meticuloasă întemeiată pe un zvon, pe un „nevinovat” semn de întrebare. Foarte eficientă în politică, în presă, în carieră, metoda a fost cu succes adaptată și la biserică și familie. Pentru practicanții ei, cel mai important e să fie foarte convinși de dreptatea lor și să nu vădească slăbiciune atunci când un adevăr ar putea să le contrazică edificiul. Dacă acești balerini ai zvonisitici sunt credincioși, cel mai bine e să-L invoce pe Dumnezeu și Scriptura (plus, eventual, Tradiția) cât mai des și cât mai solemn.

duminică, 13 iulie 2008

Scandaluri religioase

Am văzut în ultima vreme că şi religiosul are parte de porţia lui de scandaluri. Nu ştiu dacă „aripa modei” e de vină sau există alţi factori. Nu mă interesează în cele ce urmează justeţea poziţiei beligeranţilor. Mă preocupă, în schimb, efectul, unda de şoc ce se propagă în blogosferă. Nu acel loc unde fluturaşul bate discret din aripi – pierdut undeva în incomensurabilitatea universului –, ci furtuna pe care o declanşează el la mii de... kilometri distanţă.
Potenţialul scandalurilor inter şi intra-confesionale este la fel de mare precum al oricărei alte păruieli sub un anume aspect: cel al întunecimilor sufleteşti pe care le cheamă în act. Lucrurile acestea s-au văzut fără putinţă de tăgadă.
Fie că a fost vorba de un eveniment (concert, festival, conferinţă), ori de o persoană (episcop, pastor, preşedinte, lider religios), mulţi dintre cei care au glosat pe subiectele de scandal – mă refer aici la persoanele cu o anumită autoritate – au propus şi întreţinut (pasiv sau activ) atitudini foarte drastice. Vrând să fie categorice, aceste luări de poziţie au devenit cât se poate de echivoce sub specia iubirii creştine. Oameni deplin convinşi – în aparenţă cel puţin – de autenticitatea propriului creştinism au ajuns să condamne, să judece, să anatemizeze, pornind de la felul în care „autorităţile” în jurul cărora gravitează au luminat evenimentul.
E întristătoare constatarea că unele bloguri sau site-uri declarat creştine au reuşit performanţa să incite la intoleranţă, să râcâie vechi ranchiuni, să arunce cu ofense şi să întreţină chiar ură împotriva altor... creştini (de aceeaşi confesiune sau nu). Toate, desigur, sub acoperământul foarte încăpător al pretinsei lupte pentru adevărata credinţă creştină.
Cei care „pun botul” nu sunt numai prostănacii (în număr din ce în ce mai mare, parcă, şi din ce în ce mai agresivi), ci şi oameni care poartă răni de un fel sau altul. Mai sunt apoi şi habotnici sinceri, care fac din convingere tot ce li se pare vrednic de participarea lor. Pe cei care schelăie, grohăie, orăcăie sau behăie la comandă nici nu îi iau la socoteală. De altfel, nu cei pomeniţi mai sus sunt problema principală aici. Existenţa lor ţine de domeniul inevitabilului şi evidentului, aşa ca în viaţa din afara internetului (există viaţă şi fără internet!). Baiul sunt cei care, ca autorităţi recunoscute/delegate, acţionează lucid, mizând pe efectul de scandal, pe reacţia unui public (pentru ei) previzibil; cei care îşi cunosc... masa de manevră şi tocmai de aceea recurg la anumite gesturi.
Mai există totuşi o posibilitate care n-ar trebui eliminată fără o examinare prealabilă. Aceste voci foarte ferme şi senteţioase ar putea fi profetice. În definitiv, şi profeţii din vechime au rostit condamnări, blesteme sau ameninţări, au adunat în jurul lor pe „fiii prorocilor”, adevărate şcoli de profeţi. Dincolo de imposibilitatea aplicării fără rest a modelului vetero-testamentar la situaţia în discuţie, există şi alte câteva probleme. Dumnezeul invocat de tabere beligerante este unul cu păreri contradictorii, dar, se pare, în acord cu Scriptura şi cu teologia fiecărei grupări – precizez din nou că aceste grupări pot aparţine aceluiaşi cult sau pot fi din culte diferite. Ca să se complice lucrurile, o incursiune în istoricul recent al diferitelor autorităţi internaute relevă schimbări de atitudini care au fost încununate de oarecare beneficii în timp. Dacă acceptăm aceste situaţii ca pe simple coincidenţe, tot nu am scăpat definitiv din labirint. Nu o dată sunt evidente elementele de populism care asezonează substanţa (când ea chiar există) discursului. Şi autovictimizarea sau autolegitimarea grandilocventă sunt manevre care pot atrage admiraţia, adeziunea şi obedienţa destinatarilor. Mesajele profeţilor autentici nu erau însă influenţate nici de apartenenţa lor instituţională, nici de numărul aderenţilor.
Aceste autorităţi îşi permit să sară ele înseşi la beregată, să îi stârnească pe alții sau să întreţină tacit atacurile la adresa altora. Furnizând de la înălţimea poziţiei lor atât casus belli, cât şi câmpul de luptă şi arsenalul necesar, eminențele cenușii ale dumnealor nu par stingherite de absența deontologiei creştine din jurisdicţia pe care o administrează. Regula elementară a confruntării tête a tête este abrogată în favoarea spectacolului fără limită şi fără perdea pe care îl poate găzdui nestingherit internetul. Aici, în cyberspaţiu, se găsesc tot timpul spirite curioase şi aprinse, care împart dreptatea dintr-un enter şi un comentariu de cinci fraze incoerente logic şi ilicite teologic.
În secolul IV, la puţină vreme după ce Biserica scăpa de persecuţii prin Edictul de la Milano, Iulian Apostatul miza pe odium theologicum ca să dezbine creştinii. S-ar putea ca miza – voluntară sau involuntară – a scandalurilor să fie în continuare acelaşi vechi izvor de amărăciune. Că de reuşita acestui pariu nu se poate îndoi nimeni care apucă să vadă vespasianele pline ochi, în care colcăie dejecţiile lingvistice ale unor... fraţi întru Christos.
Ies din această discuţie polemicile decente şi fecunde. Rămân doar acele luări de poziţie care adună idiosincrazii, ranchiuni, politici instituţionale sau cultice, frustrări individuale şi le proiectează, în travesti, ca mesaje divine, menite să apere adevărul şi să întruchipeze justiţia divină.

sâmbătă, 12 iulie 2008

Cauzele genialității

Aceasta [peste 50% dintre români nu reușesc să înțeleagă un text dat spre citire] trebuie să fie pricina pentru care românii e cei mai deștepți. Și tot pe aici musai că rezidă și explicația pentru procentele colosale de promovabilitate (din unele județe) la bacalaureat.
De fapt, cred că lucrurile stau cam așa: intuiția noastră fenomenală ne ajută să trecem dincolo de litere și cuvinte (care nu sunt decât niște semne, dpdv lingvistic) la esențele absolute ale existenței. N-om ști noi exact ce scrie, dar citim cu inima, cu ficații, cu jejunul, cu glanda pituitară și pătrundem taina care, dezghiocată din îmbârligătura de mâzgăleli grafice ininteligibile, ni se dezvăluie în toată limpezimea ei fecundă. P-ormă nu avem decât să culegem roadele clare și indubitabile ale acestui proces misterios și fără seamnăn pe lume.
Noi simțim, noi nu gândim! Asta nu știu europenii care ne măsoară laolaltă cu finlandezii și germanii. Noi suntem „descurcăreți”, tocmai de aceea evităm încurcăturile de vorbe din texte și le descurcăm potrivit fiorului patriotic, tradiției multimilenare, înțelepciunii străbune și sufletului poetic național. Iar aceste chei de lectură nu au cum să dea greș. Totodată, ele nu au nevoie de cuvinte (atât de trădătoare în raport cu adevăratele înțelesuri).
Intuiția esențelor, sensibilitatea la trancendent, poezia vieții ne ridică mult deasupra celor care înțeleg ce scrie pe un banal petec de hârtie. Mărturie stau unitatea de cuget și simțire națională, generozitatea între semeni, altruismul fără margini, onestitatea până în pânzele albe, armonia și bunăvoința, hărnicia stupefiantă, pasiunea pentru dreptate, consecvența și perseverența, spiritul civic, responsabilitatea.

Deși suntem pe zi ce trece mai rudimentari, mai vulgari și mai imbecili ca nație, continuăm să ne gratulăm între noi cu aprecieri vizavi de inteligența electoratului, de inteligența publicului etc. Concomitent, mulți din învățământul universitar se plâng că a scăzut calitatea studenților și nivelul de interes, că tinerii sunt mai slab pregătiți și mai împrăștiați. Pe unde o fi zăcând adevărul?

duminică, 6 iulie 2008

Să ne plângem... (de învățământ)

Azi de învățământ. Că e de actualitate.
S-a copiat la BAC. De fapt, se copiază de mai multă vreme la acest examen. Protocolul e un nărav intrat în firescul existenței. Părinții știu că îi așteaptă o cotizație de plătit. Elevii știu că toți vor lua BAC-ul dacă nu sunt chiar prostănaci (explicație: prostănaci înseamnă aici indivizi care nu știu să folosească eficient o fițuică sau altă „sursă” sub privirile îmblânzite pe bani ale supraveghetorilor). Profesorii așteaptă „masa și... felicitările” la locul unde prestează activitatea pentru care s-au înscris: corectura sau supraveghere.
Foarte puțini sunt cu adevărat deranjați de fenomen. Doar excepții. Adică sunt unii (elevi și părinți) cu principii (sau pur și simplu știu că n-au motive) care nu vor să plătească, însă sunt considerați niște profitori, pentru că, deși nu cotizează, vor beneficia de tratamentul obținut cu strădania șpăguitorilor. Așadar, moral e să dea și ei. Aceasta este perspectiva corectă asupra lucrurilor. Atfel se traduce etica și justețea unei atitudini. Nu contează cine apără o cauză dreaptă, ci câți tonți suferă. (În această lumină, toți luptătorii pentru adevăr sunt nasoli, deoarece s-au situat mereu împotriva majorității.)
De cealaltă parte a baricadei, există și profesori care nu sunt dispuși să ia parte la frauda generalizată, însă ei pot ajunge din acest motiv chiar în atenția inspectorilor, ca fiind lipsiți de simț practic și orientare economico-socio-educațională. De obicei, nu sunt lăsați prea mult prin preajma centrelor de examen sau sunt priviți cu suspiciune, ca potențiali trădători ai sistemului ce merge ca uns.

Exemple. Prin 2004 am supravegheat la, pe atunci, Capacitate. Ni s-a cerut de către președintele comisiei (un director de liceu) să punem foile de concurs în aceeași ordine cu procesul verbal în care elevii semnau când predau lucrările la finalul examenului. Adică să poată fi identificați fără niciun efort. N-am dat curs îndemnului, ca urmare, în ziua următoare am fost repartizați și eu și colega cu care încurcasem bunul mers al lucrurilor să supraveghem... coridorul. În același an, la BAC, am primit în prima zi (tot ca supraveghetor) o Milka de juma’ de metru. Parte din „protocol”. La prânzul comun (care făcea parte din același „protocol”), am fost sfătuit ca, în cazul că mi-ar trece prin minte să cadorisesc pe cineva cu ciocolata cea uriașă, s-o deschid înainte, fiindcă mai conține și o surpriză: erau 300.000 lei. De returnat, nu aveam cui, că nimeni n-ar fi recunoscut că mi i-a dat. În ambele școli au venit profesori, introduși prin ușa din dos, care le-au adus elevilor subiectele rezolvate și le-au dictat parțial. Un prieten a fost scos de la supravegheat pe motiv că „pune presiune asupra candidaților”. Un mic amănunt, tot cu titlu de exemplu: în anul în care Ilie Bolojan (actualul primar al Oradiei) a intervenit, pe când era prefect de Bihor, să supervizeze desfășuararea BAC-ului, procentul de promovabilitate aproape că s-a înjumătățit la câteva licee orădene.
Personal mă indoiesc de indignarea unor profesori vizavi de furăciunile din sistem. Cred că e paradă și fațadă. La fel cum sunt și declarațiile multor directori privind corectitudinea examenului din școala lor. Tot așa am bănuiala că mulți dintre elevi sunt mai nemulțumiți că ei nu au putut copia decât să fie indignați că se poate lua un examen prin fraudă.

Consecințe? Cu carul. Știind că își pot cumpăra examenul la sfârșitul liceului, elevii nu mai au motive pragmatice să învețe. Nici social nu sunt motivați spre studiu, dacă becalii de toate formele, mărimile și culorile au reușit. Dimpotrivă, spiritul ștrengăresc e mult mai bine să-l cultivi de tânăr. Profesorul devine astfel un factor aproximativ inutil a cărui singură datorie e să țină ocupați șase ore pe zi niște oameni total dezinteresați de ceea ce se petrece. Dascălul își ia apoi revanșa la examen, când stoarce și el cât poate mai mult din „protocol”.
Din cauză că mai există totuși și examene desfășurate relativ corect, se anihilează orice ierarhie reală, prostănacii fiind egali cu eminenții. De plâns, se vor plânge cu toții de sistemul de învățământ, prostănacii pentru că nu fac față (dar au mereu la îndemână argumentul – cu totul valid, dar în sensul pe care ei îl dau – al programei supraîncărcate), iar eminenții pentru că sunt dezavantajați în raport cu restul. În acest cor, oricât de reală ar fi obiecția și oricât de justificat cel care o aduce, nu se mai face vreo deosebire, tocmai pentru că toată lumea contestă pe toată lumea.

Soluții? Un minstru mai puțin tâmp și zâmbitor, care să știe ce înseamnă învățământul și care să-și curețe ministerul de javre și incompetenți. Lucru aproape imposibil, dat fiind că minstrul este numit din partea unui partid, într-un guvern mânjit de rahat politic. În fine, presupunând prin absurd că ar răzbi un individ cu idei, e foarte greu de crezut că și-ar putea aerisi minsterul.
Mai există și soluția individuală a dorinței de rectitudine morală a fiecărui participant la examen. Dar asta e pură utopie.

Plusuri. La examenul de titularizare nu se copiază. Poate că există excepții, tentative izolate, dar nu există deloc „protocol”, supraveghetorii sunt „pe bune”, neregulile sunt sancționate. Nu știu dacă există căi ocolitoare prin care un profesor să obțină o titularizare. Dar cei care aleg calea dreaptă au de înfruntat (măcar) un examen care se desfășoară cinstit. Ceea ce mă face să cred că dacă aici se poate, cu aceeași profesori supraveghetori, și dincolo s-ar putea.

Concluzii. Îi consider vinovați în primul rând pe părinți și pe directorii de școală. Pe primii, pentru că dau bani. Dacă n-ar da ei, n-ar exista „protocolul” și dacă n-ar da toți, n-ar mai putea nimeni să primească nimic de niciunde. Pe directori îi arde rău să atragă cât mai mulți bani (că doar învățământul este finanțat după „performanțe” – ce idiot ori geniu al finanțelor o fi introdus acest criteriu înainte să elimine corupția cunoscută de toată lumea?!?) și cât mai mulți elevi, să-și urce școala în ierarhiile județene. Foarte mulți dintre ei nu vor un liceu bun, ci o imagine bună. Iar o promovabilitate de peste 90% face toți banii și toată șpaga. E mai simplu să mituiești o comisie decât să îți selectezi un corp profesoral de calitate.

PS: Priviți aici în ce județe duhnește intelighenția română.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs