vineri, 31 august 2007

Plânsul

Afară toată lumea plângea cuminte. Plângea în şir indian, în formaţie de atac, în cerc, în semicerc, în careu. Fiecare avea ce să-şi aducă aminte ca să poată plânge. Nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a gândit vreun moment că nu ar avea pentru ce să plângă. Jelania aceasta generală s-a decretat din cauza secetei, în speranţa că omul, în sfârşit, ar putea constitui el însuşi o resursă naturală pentru planetă.

De fapt, ştiu asta din culise, ideea cu seceta a fost un pretext, nimic mai mult. Lumea voia să plângă, avea deja lacrimile în voce, în privire, în gât. Numai bune de expectorat. Să vă spun cum se face: iei trecutul personal, îl mărunţeşti cu mare atenţie, îl treci prin câteva site foarte fine, care nu lasă grăunţele mai mari să treacă, şi ce se alege îţi dă fiori şi lacrimi cât încape.

Cele mai bune pentru plâns sunt eşecurile din trecut. Oricine a mâncat măcar un om la viaţa lui. L-a întins pe pâine, l-a ridicat în par, l-a pus în ţeapă, l-a băgat la apă, l-a strâns cu uşa, l-a prins la colţ. Metodele diferă în funcţie de imaginaţie. Dar toţi suntem canibali, s-o recunoaştem până nu ne pârăşte sângele din ţărână. Ca pe moşul nostru, Cain. Chiar dacă ar vrea domniile-voastre să se revendice de la Abel, el n-a răzbit. Toate ratările se aglomerează în sită şi stau acolo hidoase, fără ruşine, desfrânate şi arţăgoase, gata să sară la bereghata viitorului. Ieşite din coşmeliile puturoase, ca nişte clovni impostori, se dau în spectacol. Au ele plăcerea asta scârboasă şi grotescă să atârne, să fie târâte şi să urle ca să fie auzite.

M-am tot gândit aşa: cât încă sunt viu înseamnă că nu sunt mort. Da, veţi zice, foarte profundă cugetare. Şi veţi surâde ironic, apoi îngăduitor, apoi cu îngrijorare. Poate m-am ţicnit şi parcă vi se face puţin milă. Ha! Las’ pe mai târziu. Revin la ideea mea, dacă sunt viu, nu sunt mort. Ştiţi că mai mult face un căţel viu decât un leu mort? Uite, eu sunt căţelul, pot să latru, să mă gudur, s-o uşchesc afară, să urlu la lună, să mârâi la nepoftiţi, să fiu fidel. Caut stăpân. Cât mai pot să latru, pot să mă ataşez şi eu cuiva, mă aciuez pe la vreo bătătură. Aţi auzit de Ciobănilă? Bine, n-aveţi chef de lecţii de literatură. Păcat, Ciobănilă nici nu făcea literatură... În fine. Cât sunt viu – oricât de căţel aş fi – am un viitor. Şi nimeni nu-mi poate lua inima din piept ca s-o pună pe leul defunct (ăla cu care mă comparam mai înainte). Cât sunt viu, pot să alerg în soare, na!

Ei, că veni vorba! Bine că veni vorba despre soare. Că m-am luat cu... lătratul ăsta sau ce-o fi fost. Voiam să menţionez că toată povestea asta cu plânsul se petrece pe timp de noapte. Aşa e ritualul. Ca la hoţiile tradiţionale: pe-ntuneric. Cum dă geana zorilor, cum lumea se luminează la faţă. Şi oamenii nu mai bocesc aşa ca disperaţii, ci plâng mai relaxaţi. Se lasă pe spate, îşi întind braţele, picioarele, pleoapele şi se uită unii la alţii. Şi nu ştiu exact cum se întâmplă, dar încep să se ierte. Râd. Cu toate lacrimile, râd. Şi soarele cade aşa în ei, ca-ntr-un ulcior. Iar pe deasupra vezi cum se ridică aburi. Din păr li se desprind lilieci şi se afundă în pământ cu ciudă.

Ehei...

Asta era. Cred. Dimineaţa toţi ne amintim că suntem vii, că putem „lătra” şi ne putem zbengui. Şi atunci răsună un fel de descărcări electrice, se despovărează amărăciunea. Abia spre dimineaţă lacrimile încep să fie de calitate, pierd din sare şi devin dulci, ca roua. Cât trăieşti înveţi tot felul de reţete şi de lucruri utile. E clar acum pentru oricine că lacrimile de noapte se aruncă în mare, ea se descurcă mai uşor cu distilatul. Numai cele de dimineaţa se varsă direct pe pământ, ca să nu-l pustiim ca proştii. Şi nici să plângi pe tine nu-i treabă, te faci saramură nu alta. Gândiţi-vă numai... toată noaptea pic, pic, pic... ţi se acreşte, inevitabil, îţi intră sarea la loc prin piele şi ajungi salină. Ca muierea lui Lot, săracu’. Săraca. Sărmanii de noi... Şi ne ling lighioanele. Ca să se distreze.

D-aia, dimineaţa e şi riscant. Că dacă te prinde sărat bine şi ghemuit peste tine, te usucă soarele şi rămâi statuie. Despre soarta statuilor să vă spună porumbeii. Ei le ştiu din tată în fiu. Eu ştiu una şi bună, în zori trebuie să iei soare, să prinzi lumină la inimă. Şi să faci cură de aburi, să te primeneşti. Inspiri soare, expiri rouă. Poate că aşa fac ăia ce-s fericiţi că plâng. Altfel nu prea văd cum, că lumea plânge de nefericire, de obicei.

marți, 28 august 2007

Biletele la control

În Sighişoara am găsit două biserici unde, duminica, se percepe taxă de intrare. Virtutea costă. Aşteptăm o "iniţiativă" a autorităţilor care să impună taxă de acces în casele locuite din incinta cetăţii. Dacă locatarul vrea să iasă după o pâine, ia 1 leu în plus, ca să poată reveni la propria reşedinţă. Se va explica populaţiei că măsura respectivă ţine loc de interfon, care ar fi fost mult mai costisitor şi nu se integra în estetica medievală a ansamblului.

Strâmbeee

În Oradea, de câţiva ani buni, se înlocuiesc liniile de tramvai. Treabă multă, efort mare, merge greu. Surpriza e că liniile noi sunt, pe anumite porţiuni, la fel de strâmbe precum cele vechi. Atâta doar că nu mai trebuie sudate unele de altele. Vreo câteva luni. Poate, în cazul fericit, câţiva ani. Dar nu poţi să nu te întrebi: cum reuşesc să pună aşa de strâmb şinele alea? Şi pe Ox şi pe Oy şi pe Oz. E o performanţă!

Fundalul de la Păltiniş

La Păltiniş a fost în multe feluri, dar a fost şi aşa. În fiecare zi, făcea cineva observaţia, a venit sau a plecat un participant. Adică mişcare, dinamică, vânzoleală mare, maică. Bagaje, autobuze, impresii de călătorie, cunoştinţe noi, despărţiri şi urări de bine.

Prima impresie: umezeală. A început din senin să plouă sau aşa părea. Era rece. Microbuzul hudurca de ziceai că se... dezbină, vorba lui Voiculescu. Pe serpentine chiar se auzea un sunet suspect, dar a rezistat.

Doi câini păzeau vila: „mamă” şi „fiu”. În urma unei expediţii în staţiune, ea s-a pierdut şi n-a mai revenit până la sfârşitul săptămânii. Orfanul era foarte cătrănit şi confuz, dar se adapta, ce să facă sărmanul? Viaţa e aşa cum e.

La scurt timp de la sosire un incident: o treaptă de lemn surpată. Mare atenţie la treaptă! Ghinion. Pe drum încolo tot un "ghinion": a căzut un geam de la tren. Pur şi simplu, a căzut pe peronul din Copşa-Mică şi s-a făcut ţăndări. N-a rezistat când a fost împinsă uşa ca să se deschidă. Bine că nu era nimeni în zona de impact.

Zile cu soare, puţine. Ploile, o splendoare! Tunete şi fulgere, în jur, nu în cer, norii coborâţi pe teresă şi învăluind cabana ca pe-o casă zburătoare. Într-una din zilele senine, nori de insecte umpleau valea. Se pare că eclozaseră musculiţele sau furnicuţele respective... ce or fi fost. Şi călătoreau în roiuri interminabile.

O seară senină şi cu temperatură numai bună pentru privit cerul. Stele căzătoare, muuulte. Fulgere pe vârfuri de munte. Poveşti. Comentarii relaxate, ironice, melancolice. De exemplu, Ana a fost zidită de Manole pentru că era guralivă. Ce satisfacţie va fi avut Manole, când i-a înfundat gura spurcată cu o mistrie de mortar! Speculaţie psihanalitică.

Sau schizofrenul baci care avea impresia că vorbeşte cu o oaie. Şi stă ca blegul să fie căsăpit. Dar la câtă singurătate se simte sus, în munte, nu e de mirare că o iei razna şi vorbeşti cu orice mişcă. Iar dacă mai are şi sânge cald... e clar că te şi ascultă. N-ai observat cum flutură din... coadă a înţelegere? Bancuri. Geamuri deschise, priviri curioase, exclamaţii.

Pulpele la grătar mâncate afară, în semiîntuneric. Gustoase foc. Plus salatele. De atfel, mâncare a fost mereu o treabă de calitate. Şi suficientă. Ba chiar s-au înregistrat suprasaturaţii. Apoi, mda, trebuiau spălate şi vasele. Dar nu se moare dintr-atâta.

Nopţile scurte, insuficiente. Zilele lungi, foarte exact împărţite. Oboseală. Dialoguri multe, polemici (cordiale?), sfaturi, (răz)gândiri, dezamăgiri, elanuri. Speranţe. Confirmări. Încurcături. Simulări de realitate.

Iar ploi, au revenit. Nu ai ce face, decât să le admiri sau să le deteşti. Ori să jinduieşti la soare. De data asta o furtună hotărâtă. Ploaia pătrunde în cabană. Într-o cameră plouă prin tavan. Şi în bucătărie, şi în sala de mese. Toată aparatura trebuie deconectată de la curent. Se produc variaţii mari de tensiune. Impresii finale, despărţiri, mai venim şi altă dată, ne-a plăcut. Reacţii. Se râde. S-a râs mereu, la masă, la lucru, în pauze, seara, noaptea, dimineaţa. Râsul e tonic.

Taxiul n-a oprit la vilă, ci în staţiune, adică numai bine cu vreo 7 km mai încolo. Dar revine, vina e undeva pe la mijloc, telefonul, intermediarul, cine ştie? Dimineaţa, la ora 5 e rece şi senin. Câinele – orfanul – latră să se dezmorţească după somnul de astă-noapte. Pe drum sunt prăbuşite stânci, de la furtuna de noaptea trecută.

În Sibiu e luminat peste tot, dar e frig. Când răsare soarele, nu se vede din cauza norilor. Se anunţă o zi mohorâtă.

Niciun personaj, doar decorul şi atmosfera.

sâmbătă, 25 august 2007

Din fericire




Din fericire, nu bastrix are cheile Împărăţiei. Din fericire, nu pătrăţosu răspunde de teologia raiului. Din fericire, nu Ionatan face poezia lumii să funcţioneze. Din fericire, nu adam(a)ica este hermeneutul-şef. Din fericire, există credincioşi în culte creştine diferite care plâng că nu se pot împărtăşi împreună cu prietenii lor de altă culoare confesională. Din fericire, nu toţi cred că lor le-a pus Dumnezeu mâna în cap şi mântuirea la butonieră. Din fericire, există oameni pentru care suferinţa bate dogma. Din fericire, sunt unii care nu trebuie să apere blazoane. Din fericire, unii au inima largă, chiar dacă nu au capul doldora de informaţii dogmatice. Din fericire, mai există făcători de pace, chiar dacă nu se văd prin ochiurile internetului. Din fericire, Dumnezeu nu trăieşte din găselniţe. Din fericire, Papa a recunoscut erorile Bisericii. Din fericire nu oamenii vor despărţi grâul de neghină. Din fericire, există oameni foarte preocupaţi de bârne şi dezinteresaţi de paie. Din fericire, soarele nu se arată după merite. Din fericire, evanghelistul Luca nu a hotărât să scrie pentru baptişti sau pentru penticostali. Din fericire, Apostolul Ioan nu reclama primatul Constantinopolului. Din fericire, Apostolul Petru nu a revendicat scaun papal, ci cruce întoarsă. Din fericire, există suflete pe care dogma nu le încape, iar dacă ar dispărea la un moment dat, le-am inventa ca să le avem măcar ca ficţiuni exemplare. Din fericire, nu sunt mai... mai... mai... decât cei pomeniţi la început. Din fericire, i-am putut citi pe toţi, ca să-l pomensc pe fiecare. Din fericire, există loc pe lume şi pentru ei şi pentru mine şi, mai ales, pentru toţi ceilalţi. Din fericire, lumea nu este după chipul meu. Din fericire, există o fericire a neputinţei.

miercuri, 15 august 2007

35 mai

Erich Kästner - 35 mai

Mărturisesc ruşinat că prima dată când am citit titlul cărţii, nu m-a nedumerit în niciun fel. Simţul pentru lucruri neobişnuite se pare că se poate aplatiza. Acum mă întreb cum e posibil să nu te miri că există 35 (!?) mai... Dar câte alte lucruri neobişnuite vor fi trecut pe lângă mine, fără să mă surprindă!?

O scurtă incursiune bio-bibliografică scoate din „negura vremilor” un autor care s-a confruntat cu sistemul nazist (a fost arestat în câteva rânduri), care a scris teatru (Şcoala dictatorilor), romane (Fabian), versuri, scenarii de film şi cărţi pentru copii: seria lui Emil (Emil şi detectivii, Emil şi cei trei gemeni) sau Secretul celor două fetiţe.

Îmi amintesc de o ecranizare făcută după Kastner. Acţiunea filmului se petrece într-un liceu de băieţi. Conflictele se consumă, surprinzător poate, nu între elevi şi profesori, ci între elevii a două şcoli. Răutatea copiilor – un subiect dur şi inconfortabil (încă de la Sf. Augustin). Dar precipitatul final adună laolaltă lucruri precum prietenia, fidelitatea, curajul, generozitatea, responsabilitatea, discreţia etc. Adică ceea ce ţine de fondul bun (nu neapărat natural) al umanităţii, binele care se opune dezagregării, forţe de... coeziune care diminuează (măcar) entropia socio-morală.

Să revenim. Fiind 35 mai, totul e posibil. Calul negru vorbitor (pe care îl cheamă Negro Caballo!), încălţat cu patine cu rotile. Sau ecuatorul metalic, ce trebuie întreţinut, fiindcă mereu îl stropesc apele oceanelor şi, logic!, riscă să ruginească.

Iulius Cezar şi Napoleon stau în tribune pe locurile lui Konrad şi al unchiului său, Ringelhuth, care sunt personajele principale (alături de Negro Caballo, desigur). Dar unchiul nu va tolera asemenea impertinenţe. Napoleon nu ripostează, fiindcă regulile sunt reguli: fiecare să-şi respecte numărul locului. Şi, de altă parte, când nu ai armata să te susţină...

Hannibal, săracu’, suferă de guturai, fiindcă a stat pe iarba udă la o partidă de şah cu generalul Wallenstein. Ei, cum „ce legătura au unul cu altul”? Păi, au, că-s vecini.

Alexandru cel Mare e trişor, a fost penalizat pentru că a furat startul la cursa de o sută de metri contra lui Ahile. Toate acestea se întâmplă în castelul „La măreţul trecut”. Şi asta e o mică parte din câte minunăţii se petrec.

Să vedeţi lumea Anapoda, unde căluţii de lemn pasc iarbă şi cinci terrieri scoţieni fumează trabucuri de ciocolată.

Cartea se opune ironic unei lumi prea serioasă cu sine însăşi şi care nu se mai priveşte decât foarte rar în oglindă. Iar când o face vrea doar să elimine încă o „imperfecţiune”, sperând că în sfârşit va atinge perfecţiunea mult visată.

marți, 14 august 2007

În agora virtuală



Să încep cu începutul (relativ în sine, oricum), anume cu... Socrate. Dumnealui când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Aceasta era locul nelocuit din mijlocul cetăţii, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale. Centrul oricărui plin trebuie să fie un gol, care singur poate oferi posibilitatea îm-plinirii.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – „intelectualul” Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi „fierăreşti”, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes pentru comunitatea sătească. Iar după ce epuizau subiectul sau după o pretinsă ceartă între Moromete şi Cocoşilă plecau mulţumiţi şi informaţi la casele lor. Dar când Moromete intra în curtea casei lui, renunţa la masca publică: dacă feciorii nu-şi făceau competent treaba încredinţată erau căsăpiţi aşa, de îndemn la muncă.

Cu timpul au apărut, din mai multe motive, din ce în ce mai multe „centre” ale unei comunităţi, până aproape la dispariţia unui centru al oraşului. În zilele noastre centrul fie este atât de aglomerat încât nu-l mai deosebeşti de alte zone, fie există un centru, dar care nu se află în mijlocul oraşului, deoarece oraşul s-a extins nesimetric. Mai există şi varianta în care centrul şi-a pierdut funcţia de a aduna lumea pentru diferite chestiuni.

O parte din caracteristicile agorei au fost preluate de spaţiul virtual. Acesta însă nu mai are un loc al lui, precis, ci se poate accesa din chiar centrul locuinţei. Iar uşa şi-a pierdut rolul de barieră între interior şi exterior. Omul (bărbatul în special) nu mai trebuie să meargă, să iasă din casă pentru a ajunge în piaţa (agora) cetăţii la consfătuire, dezbatere şi informare, ci poate să intre foarte bine în casă – şi aici vorbesc doar de casele care au computer conectat la internet –, iar apoi pe pagini de ştiri, forum virtual, chat etc. Astfel că din interiorul cel mai interior al locuinţei, din zona de maximă intimitate, se deschide poarta către un spaţiu care este, de fapt, un gol, un vid, întrucât internetul nu este o realitate explorabilă senzorial. Chiar dacă putem atinge tastatura, mouse-ul etc, chiar dacă putem asculta muzică sau viziona filme, nu putem nici atinge, nici auzi, nici simţi în vreun fel internetul. Nici persoanele cu care comunicăm nu ne sunt cu mult mai accesibile pe aceste... căi de acces. Astfel internetul devine agora publică, ne-locul în care se poate întâmpla orice. Neaparţinând nimănui, aparţine tuturor şi tocmai pentru că nu este nimic anume poate fi orice. Intrarea în acest interior, înlăuntrul propriei case îngăduie o neaşteptată... ieşire spre exterior, spre un spaţiu public mai larg (nelimitat practic) decât cel real.

Această suprapunere a spaţiului public cu cel privat (public şi privat se referă aici la diferitele grade de intimitate dinspre exteriorul spre interiorul familiei) influenţează şi modifică relaţiile. În loc de întâlnirile publice faţă către faţă apar relaţiile cu interfaţă. Se inter-pune un mediator (care poate modifica mesajul) între interlocutori, care, deşi facilitează comunicarea, îi diminuează autenticitatea şi complexitatea. E, cu o expresie populară, şi mumă şi ciumă pentru legăturile interumane. Dincolo de faptul că există posibilitatea creării unei identităţi false, comunicarea pe internet nu mai „necesită” nici măcar obişnuita mască adoptată implicit şi instinctiv la ieşirea în spaţiul public: poţi să te cerţi cu soţia în timp ce răspunzi amabil pe messenger unei cunoştinţe. Sau, cu toate că în spaţiul virtual, în discuţii aprinse cu un necunoscut poţi să nesocoteşti orice etichetă de vârstă ori autoritate, când îl întâlneşti în lumea reală, faci, măcar în primă fază, un pas înapoi. În întâlnirea faţă către faţă apare o stângăcie care era protejată de medierea computerului. Poţi ascunde mult în comunicarea pe internet. Dar chiar dacă nu-ţi propui să (te) ascunzi, nu te poţi arăta întreg, deoarece sufletul se vede numai din gesturile trupului, celălalt neputând să-l vadă aşa cum este. Şi dacă mai apare încă un intermediar, cum să ajungă sufletul celuilalt prin computer la mine? Cum să mai zăresc prin golul pupilelor privirea care mă priveşte? Şi gesturile involuntare ale sufletului care se manifestă în trup cum să le pot sesiza prin monitor? Suntem reduşi la o aparenţă şi mai săracă în semnificaţii decât aparenţa propriei apariţii.

Dar relaţiile afectate în primul rând şi, probabil, în cea mai mare măsură sunt cele cu familia. Cum legăturile sociale cu exteriorul sunt administrate, în familia tradiţională, de către soţ, cel care va sta mai mult la computer va fi, prin deducţie, tot el. Dacă Socrate, când părăsea agora sau Moromete, poiana lui Iocan, intrau pe uliţa ce ducea spre casă şi totul devenea din ce în ce mai familiar, se îndepărtau de public şi se apropiau treptat de intimitatea familiei, se regăseau cu soţiile lor oricât de pisăloage sau iubitoare, azi interiorul are un statut ambiguu, din cauză că internetul e oarecum o uşă plasată cu totul neaşteptat – înăuntru. Această deschidere poate să fie sau nu folosită, dar este percepută de către familie şi în special de către femei ca un potenţial pericol: „computerul” necesită atenţie, timp, care este luat din timpul petrecut cu familia, cu toate că se presupune că, facilitând relaţiile exterioare, orele petrecute în „exterior” ar trebui să fie mai reduse ca număr. Dimpotrivă, se întâmplă tocmai contrariul: având internet acasă, familia sau unii membrii ai familiei tind să stea din ce în ce mai mult în faţa computerului. Dintr-o eroare care se petrece nu ştiu unde, probabil că e vorba de o deficienţă majoră în comunicare, se ajunge chiar la divorţuri.

Internetul, posibilitatea tuturor posibilităţilor (pentru că se poate încărca şi descărca orice), virtualitate pură, nu are sens decât în prezenţa omului în carne şi oase. Fiind potenţă (posibilitate) desăvârşită nu poate să aibă şi să ofere în sine împlinire, este mijloc, nu scop. Fără lumea reală, cea virtuală nu şi-ar avea existenţa.

Platon voia să se elibereze de temniţa trupului care înlănţuie sufletul. Se pare că internetul este o astfel de eliberare, o deschidere spre un alt nivel de realitate, o realitate din ce în ce mai inteligibilă, dar care riscă să o ignore şi să o uite pe cea sensibilă (trupul). Şi ar fi păcat de atâta frumuseţe tangibilă/materială, întrucât am aflat, mai ales de la creştinism încoace, că lumea materială nu este chiar atât de rea şi că, dimpotrivă, îşi are locul ei în economia lucrurilor. © Claudia Dudaş


Personalul


Am pornit în viaţă cu...personalul

E ca şi cum ai zice: "am pornit cu stângul". Cam aşa şi e. Dar, când am ieşit la lumină din casa mea şchioapă de-un suflet, n-am mai prins decât personalul. Şi pe ăsta din cauză că întârziase. Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun (oricum mi-l luam de-o viaţă). Şi de la cine? De la cei pe care nu i-am avut niciodată? De la cei pe care, oricum, îi duc cu mine?

Am urcat deja de-o vreme. Mă acomodez greu cu ceilalţi călători: unul vrea prea mult loc, altul se fereşte de mine... un copilaş face gălăgie... unul oftează enerva(n)t.

Într-un compartiment, în alt tren (personal şi el) văd nişte oameni (ţigani, să zicem...nu, nu din ăia răi, doar săraci) ce mănâcă, beau, fumează şi vorbesc. Se vede pe ei că vorbesc. Mi se pare că aduce a Bacovia şi Dostoievski. (A mai făcut cineva paralela asta?) Şi mă gândesc ce "mare avantaj" să umbli cu personalul: întâlneşti tot felul de oameni (Şi poate îngeri, că îngerii nu prea umblă cu acceleratul, ca ăia nu prea au nevoie de protecţie. Îi protejează sistemul).

E rau cu personalul că se înserează repede şi nu mai vezi nimic afară. Şi multă vreme trebuie să priveşti înăuntru. E dureros... că e mic şi murdar... Parcă am prins ce-i mai rău în viaţă: un personal, pe timp de iarnă, pe înserate... A! Şi uit să spun lucrul bun: am prin loc la fereastră!!! Pot să văd şi înăuntru şi în afară. Pot???

Când am pornit, vremea era mai blăndă, părea că vrea să vină primăvara. Acum sunt nămeţi mari şi viscoleşte. După calendarul meu ştiam că după iarnă vine primăvara. Acum mă tot socotesc: oare după iarnă vine iarna?

...Un cap moale se odihneşte pe umărul meu. O cuprind cu braţul sufletului, ca să n-o deranjez cu mişcări bruşte. Bărbatul din faţa mea doarme cu gura deschisă. Mă gândesc: "săracul..."; are un ochi pansat... "Mama...tata..." îngâna copilaşul din stânga, care aţipeşte în braţele bunicii.

...Mă trezesc... acelaşi personal... Dormisem un pic pe umărul ei. Şi îmi e cald. Cred că mă învelise cu ceva. Bărbatul din faţă nu mai e... Bălăriile sunt tot acolo: pe marginea drumului şi în adâncul sufletului. A! Pentru informare generală: cel mai adesea, din personal se văd bălării pe marginea drumului. Sau sunt doar la marginea ochilor?

Doamne, ce încet merge! Călătoresc deja de-o viaţă... vreme, am vrut să spun... Mă gândesc să cobor la prima. Poate prind vreun accelerat. Demult am vrut să cobor la prima, să iau acceleratul ăla. Sau zicea cineva că nu mai vine? Cred că aş deranja prea mult să cobor acum, probabil bunul mers al lucrurilor.

A! Nu ştiam de ce stăm atât în staţia asta. Să treaca trenul ce tocmai a trecut. Nu ştiu ce era, dar mergea foarte repede. Se grăbea undeva. Obositor! Eu nu-mi aduc aminte să mă grăbesc undeva...O mai fi venind vreunul? Se aude un fluierat...A, nu... Porneşte personalul...

De-acum e noapte-afară. Înăuntru nu: aici luminează un neon chior de-o lumină. Insist totuşi să privesc pe fereastră: văd doar ca-n oglindă chipurile persoanelor din compartiment: sunt mai străvezii aşa, mai frumoşi parcă... în afara mea... lor...

Nu ştiu de ce, de la început mă însoţeşte un dor, ca un miros din copilărie. Nu poate prinde contur... Mă întreb unde o fi locul în care să se întâlnească ce am pierdut cu ce n-am găsit încă. Voi fi ajuns atunci la fericire sau voi plânge doar că mi-am pierdut dorul?

Of, ce încet merge... mă tem să nu mă rătăcesc pe aici la cât mă plimb, ba înainte, ba înapoi. Nu contează. Mă bazez că se va găsi cineva să mă găsească...

Unde mergeam?

miercuri, 1 august 2007

Noua generaţie

Era de aşteptat să apară. Era de dorit să se nască. Dar nu se ştia cum o să arate. Se legau de ea tot felul de imagini şi proiecţii mai realiste sau mai utopice. Acum e certă şi începe să îşi dea măsura caracterului. Noua generaţie de părinţi români se prezintă.

Este interesant de observat, din punct de vedere lingvistic, cum se poate modifica sensul unui enunţ, fără să se schimbe vreun accent sau vreo virgulă, păstrându-se chiar şi intonaţia. Când îşi petrecea copilul ce pleca în căutarea unui rost în viaţă, tatăl „de modă veche” obişnuia să spună: „Să nu mă faci de râs!” A face de râs familia însemna a atrage oprobriul public asupra ei. Fără a impune o conduită morală fără cusur, avertismentul parental avea evidente conotaţii sociale. Se admitea astfel că există o arie care circumscrie comportamentul obişnuit. Ex-centricitatea era exclusă tocmai pentru că risca să încalce norma convieţuirii în limite normale.

Când un părinte din noua generaţie spune copilului său acelaşi lucru, din pricina contextului, enunţul dobândeşte cu totul alte înţelesuri. Goana după bani cu orice preţ este o trăsătură evidentă a noilor părinţi. Mijloacele legale, în România, sunt praf în ochii celor creduli. În aceste condiţii, a-l face de râs pe tatăl care a stors bani din piatră seacă (sau din „minele” capitalismului post-decembrist) înseamnă să fii mai puţin „descurcăreţ”. Dimpotrivă, mândria familiei este o odraslă care, pe lângă faptul că face bani (interesează, desigur, cantitatea nu sursele), este mai impertinentă decât părinţii şi caută să obţină o poziţie mai influentă, de mai mare autoritate.

Noua generaţie de părinţi produce o generaţie de oameni fixaţi, aproape exclusiv, pe bunăstarea materială şi pe mijloacele de obţinere a ei. Devine, în acest timp, mai „de râs” să nu fii capabil să-ţi faci o vilă, chiar dacă eşti integru social şi nu faci compromisuri morale. Cinstea şi respectul nu au nici o relevanţă. Criteriul şi măsura calităţii umane sunt de natură financiară.

Această nouă generaţie de părinţi are şi tragedii, pe care, de prea multă treabă, de multe ori nu le mai remarcă. Dar societatea începe să le tragă ponoasele. Copiii abandonaţi în faţa televizorului ori lăsaţi în seama bunicilor şi profesorilor depăşiţi de situaţie se răzbună. În fapt, nu fac decât să trăiască ce au... învăţat.

Debusolarea axiologică, violenţa de limbaj şi comportamentală izbucnesc din când în când în spaţiul public, devenind cunoscute. Dar în rest mocnesc în focare sau indivizi. Maneaua face carieră cu mesaje care împart dihotomic lumea în eu şi restul, unde „restul” întotdeauna îmi vrea răul. Aşa că eu sunt angajat într-un lanţ trofic din care supravieţuiesc în măsura în care sunt mai „jmecher”, mai „borfaş”, mai... Toţi e duşmanii mei şi toţi vrea să-mi ia banii, dragostea şi familia.

După ce susţin prin faptele lor ideea că banii rezolvă totul, după ce închină ziua întreagă acumulărilor de „capital”, părinţii din noua generaţie au... naivitatea să se mire când copiii lor le duc valorile până la cele din urmă consecinţe. Deşi ei înşişi se manifesta agresiv, sunt consternaţi că au copii violenţi.

Dar vestea bună e că s-au terminat conflictele între generaţii. Acum există continuitate: (de)generaţia mijlocie se regăseşte amplificată şi înflorită în toată spledoarea scârbelor ei în cea tânără. Nimic nu s-a pierdut, totul s-a consolidat.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs