vineri, 29 august 2008

Cei dintâi dintre egali

E greu să stai în fața Legii. Ne-a spus-o amicul Kafka. Ne-au dovedit-o și admirabilii noștri parlamentari. Presupun că știți măcar din folclorul mediatic al democrației cum că în fața Legii toți cetățenii sunt egali. Angoasa e însă atât de mare, încă aleșii poporului românesc n-au rezistat presiunii și au decis să devină cei dintâi care nu mai sunt chiar atât de egali. Au născocit o lege – deci s-au prevalat chiar de atribuția care le revine prin definiție – care să-i ferească de alte legi – dăunătoare! Această născocire este însă în flagrantă contradicție cu egalitatea pe care o garantează Constituția. Dacă îi întrebați pe ei însă, vă vor pune creierul pe bigudiuri cu argumentele foarte, extra, ultra convingătoare prin care își vor susține cauza.
Această invenție a lor a produs de curând și efecte. Mai întâi au fost cele două efecte de tip psd. Adrian Năstase și Miron Mitrea. Respectivii au niște dosare pentru care puterea judecătorească a cerut puterii legislative să-i dea voie să își desfășoare activitatea. Asta ca să vedem noi cât de separate sunt puterile în statul român democratic. Iar puterea legislativă a hotărât, desigur, să se opună. Că așa-i stă bine, să dovedească personalitate. Nu știu ce i-o fi mânat pe deputați când i-au apărat pe cei doi, dar rezultatul a fost unul simpatic. Încă o dată s-a dovedit cât de bine își apară parlamentarii interesele proprii. Apoi psd-ul ce-i găzduiește pe împricinați s-a trezit cu ditamai piatra de moară la gât. Oamenii care priveau au dedus cum că nu vrea să-și lase corupții să plătească pentru faptele lor. În disperare de cauză, Geoană, ca mare șef de foști și actuali „baroni”, a ieșit într-un suflet la geamul televiziei și a declarat că susține ideea renunțării la imunitatea parlamentară. Pentru oricine a fost cât de cât atent la succesiunea evenimentelor ar trebui să fie limpede că gestul e lipsit de valoare sau de morală. Și că vine doar să dreagă imaginea șifonată a partidului.
Următoarele două efecte ale găselniței legislative despre care vorbeam se cheamă Codruț Șereș și Paul Păcuraru. Nu prea contează numele lor, cât faptul că Senatul – de data asta – i-a lăsat pe mâna Justiției. Colegii au decis să nu-i țină în brațe, ci le-au dat drumul. Am urmărit parțial argumentația senatorilor. Ce mi s-a părut interesant este faptul că vorbeau despre moralitate, conștiință, responsabilitate și încredere în justiție. O întrebare imediată și oarecum rudimentară se ridică: toate acestea le lipsesc deputaților, în timp ce senatorii le au de prisos sau măcar în doze suficiente? O să încerc să demonstrez că nu e cazul.
Mai degrabă cred că este vorba de celebra „mâță-n sac”. Abili cum sunt – altfel degeaba ar mai uza catifeaua de pe fotoliile parlamentare –, politicienii au sesizat că oamenii și presa au digerat cam greu înhăitarea de la Camera Deputaților. Au văzut că imaginea Parlamentului – nu-s eu de vină că aceste instituții se scriu cu majusculă, nici gramatica nu e de vină – se duce de râpă în prag de alegeri. Nu cred că au moralitate (eventual un număr infim dintre ei), însă au interes. Și ce am mai observat în explicațiile lor este că au orgoliu. Se simt jigniți că poporul ar putea considera că Parlamentul este o adunătură de hoți. Dar nu știu dacă nu cumva acest orgoliu este o necesitate electorală. Trebuie ținut cont că ei sunt nevoiți acum să scoată tot ce pot dintr-o imagine rău scorojită.
Faptul că nu cred eu – un anonim care-și dă cu părerea – în moralitatea lor este nerelevant. Așa că trebuie să recurg la niscai argumente. Un semn al acestei lacune caracterologice este faptul că în toate partidele există foști turnători la Securitate (că pe foștii ofițeri nu prea îi știm). Și, deși cu pleașca în ogradă, toți arată insistent și obositor cu degetul spre turnătorii din partidele altora. Nu le-a tremurat simțul moral când au făcut alianță – toți în diferite etape – cu eterna cadână a lupanarelor politicii românești, pc-ul patronat de un fost turnător: Dan Voiculescu.
Conștiința le-a tresărit însă senatorilor tocmai înainte de vot. Brusc și-au amintit că cei pe care procurorii vor să-i trimită în judecată sunt oameni, că au familii etc. E foarte interesant că atunci când vorbim despre parlamentari trebuie să îi percepem ca oameni, să le deplângem situația, dacă se poate să avem o lacrimă în colțul ochilor. În timp ce însăși legea despre care vorbeam la început defavorizează milioane de oameni, ca să favorizeze o minoritate. Nu mai aduc vorba despre legi care ar fi trebuit să sancționeze călăii comuniștii ai unor... oameni (mii, zeci de mii, nu unul sau doi). Dacă i-ați întreba de ce s-a amânat la nesfârșit sau de ce s-au dat legi mult îndulcite, ați afla că vinovați sunt alții.
Responsabilitatea acestor personaje e mai mult decât evidentă în raportul ce se poate stabili între promisiunile din campania electorală și realizările din timpul mandatului. Orice bilanț de acest fel, la nivel național, iese îngrozitor.
Vine la rând și argumentul foarte simpatic al încrederii în instituțiile statului. E distractiv să îi vezi că de câte ori au ei a face cu respectivele instituții, acestea nu mai sunt de încredere. Ascultați-l pe Năstase, care a fost mare șef de guvern. Atunci, când el era sus, justiția era bună, era imparțială (în sensul că nu se ocupa de niciun „baron local”, probabil), acum e politizată. O fi. Dar e probabil numai o bizară coincidență că acuza lui vine tocmai când e pe cale să guste din „dreptatea” pe care o împarte puterea judecătorească în România.
Toți când ajung la anaghie contestă toate instituțiile care le dau de furcă. Ba că sunt corupte, ba că sunt politizate, ba că sunt prost concepute etc. Dar dacă altcineva (care nu e dintre „elitele” politice) face aceleași remarci, toți sar ca arși. Vin și cu exemplu. Monica Macovei a fost acuzată de un psd-ist de – nici mai mult nici mai puțin – lipsă de patriotism. Din cauză că a spus pe la Comisia Europeană că în România justiția e coruptă. Dar același partid care o acuza spune în țară exact același lucru. Deci vina cea adevărată a doamnei Macovei e că a fost pârâcioasă! Altă concluzie nu văd.
Una peste alta, discuțiile și spectacolul pe care-l oferă acești indivizi este unul penibil și costisitor. În cazul în care chiar le pasă ce înțeleg cei care îi urmăresc și care i-au ales, atunci nu-mi rămâne decât să cred că ne consideră pe toți niște prostănaci. Sau că speră să ne anestezieze în campanie electorală cu tot felul de cai verzi pe pereți. Ceea ce înseamnă că tot tolomaci ne cred. Din nenorocire, s-ar putea să aibă dreptate și să știe ei pe cine contează. Fiindcă impulsionați de un mic, o bere, o râgâială electorală, un sfârâiac lăcrămos-peremist-naționalist, o lucrătură la sensibilitatea bigot religioasă vom merge iar și vom pune parafa. Că doar de asta au nevoie, în ultimă instanță, pentru încă un memorabil sejur de patru ani, cei dintâi dintre egali.

sâmbătă, 23 august 2008

După 40 de ani

Socot că anul 1968 nu ar trebui uitat, dar habar nu am cum trebuie ținut minte. Martor ocular n-am fost (abia peste 10 ani urma să fac ochi pe lumea asta), iar informațiile le-am obținut pe cont propriu. Manualul – unic – de istorie universală după care am învățat era foarte zgârcit cu datele despre perioada postbelică. E adevărat, de altă parte, și că nu mi-am propus să cercetez în amănunt tot ce există disponibil ca material de studiu despre acest moment. Cu toate acestea, am configurat niște semnificații subiective, cu reale șanse de a fi eronate, însă tocmai de aceea nu le consider definitive.
Cred că lui Dubček – și odată cu el, lumii întregi – i s-a demonstrat atunci că „socialismul cu fața umană” nu este posibil. Moscova și aliații au pus capăt acelei deschideri reformiste tocmai pentru că socialismul începea să semene din ce în ce mai puțin cu un socialism monopartinic. Iliescu ar fi dorit – foarte mult – să ne convingă, în ’89, că acel tip de socialism este posibil. Ideea lui era că Ceaușescu a dus comunismul într-o direcție greșită, însă doctrina nu este eronată în sine. E foarte interesant de observat cât tupeu avea acest personaj la 20 de ani după răsunătorul eșec. Semn că retorica lui miza pe aceeași mistificare a realității, proprie comunismului. În paranteză: cotripitorii Cehoslovaciei se autodeclarau eliberatori.
Ceaușescu a făcut atunci, în ’68, un gest apreciat de toată lumea occidentală: a refuzat să participe la invazie și a denunțat public acțiunea agresivă. Puteți vedea aici celebrul discurs. El și-a atras nu doar simpatia Apusului capitalist, dar și pe cea a intelectualilor români. Această atitudine a conducătorului a fost urmată de un val de înscrieri în PCR (două nume sonore: Andrei Pleșu, Paul Goma). Adevăratele motive ale dictatorului român probabil că nu vor fi cunoscute niciodată pe deplin, însă ce trebuie ținut minte este că retorii și limbuții post-decembriști s-au folosit în repetate rânduri de acest moment pentru a-l prezenta pe Ceaușescu drept un mare patriot român. Scopul strecurat în argument era să se legitimeze pe ei înșiși, revendicându-se de la același spirit patriotard, știind că românii au o slăbiciune îndelung întreținută vizavi de acest subiect.
Deschiderea lui către libertate și democrație, în România deceniului șapte, nu a durat decât vreo 3 anișori, până ce cismarul a făcut celebra vizită în China, de unde s-a întors marcat definitiv de „revoluția culturală” a lui Mao. La vreo 2 ani după Tezele din iulie, de la Mangalia, se năștea fenomenul intrat în mitologia postbelică: Cenaclul „Flacăra”, sub oblăduirea lui Adrian Păunescu. Cu siguranță n-a fost o neglijență a partidului și nici o neputință tot ceea ce a urmat după aceea (spectacole intinerante, muzică folk, poezie). De aceea, o doză mare de prudență în raport cu spusele și făcutele lui Păunescu este absolut necesară.
Evenimentele din august n-au fost, cum probabil știți, singurele convulsii sociale pe harta lumii acelui an. Încă de prin ’67 stundenții din mai multe țări vestice au început să se agite și să se manifeste ostil oricăror norme și valori instituționalizate, culminând cu mai ’68, în Paris. Mi se pare foarte interesant că mulți dintre tinerii anarhiști admirau exact același personaj ca Ceaușescu – pe Mao. Majoritatea acestor grupări participante la revolta studențească au împărtășit orientări stângiste, revendicându-se de la diferiți teoreticieni, mai vechi sau mai noi.
Marcate de lupta pentru drepturi (feministele și homosexualii, de exemplu), cred că aceste mișcări studențești ne-au lăsat ca moștenire – grea! – corectitudinea politică. Iar dacă greșesc, atunci mă rezum doar la a puncta că și unele și altele s-au format pe același cernoziom politic al stângii socialiste. Dar, într-un anume sens, tot nu se poate contesta această filieră, deoarece ’68 e momentul în care dreapta occidentală este contestată cel mai vehement de gauchiști.
O mare bilă albă a revoltaților șaișoptiști este denunțarea socialismului sovietic – încă înainte de invazia Cehoslovaciei. Confirmarea va veni în foarte scurt timp prin Soljenițân (căruia i se decernează Nobelul în 1970), ceva mai târziu prin Paul Goma (1977). Cel care șifonează pentru prima dată în mod serios imaginea socialismului în fața Americii este însă Richard Wurmbrand (în 1966).
Eliade nota în Jurnal: „Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi [de fapt, era vorba de norvegieni; n.m.].) B. îmi spune că este un soi de sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare... De exemplu, această scenă la care a asistat: de Paști, un preot ortodox a fost zvârlit într-un hârdău plin de excremente care îi ajungeau până la brâu. Într-o mână ținea o gamelă plină cu excremente și în cealaltă o gamelă plină cu urină. L-au constrâns să celebreze slujba de Înviere în această postură, și să le dea împărtășania din cele două gamele. Mă întreb dacă va fi crezut (s.m.).” Da, America nu avea urechi pentru așa ceva. America revoltată, desigur. Pentru studenții hippie (deopotrivă europeni și americani) era exotic să se afișeze cu Che Guevara pe tricou, să-l pomenească pe Troțki, să mai aducă vorba reverențios de Mao, să unească toți oamenii în utopia lui Marx. Și peste toate: sex și droguri.
Ce suprinde, pentru un ochi neavizat ca al meu, e faptul că revolta lor împotriva consumismului a îndrăcit și mai tare consumismul. Iar renegarea ierarhiilor în favoarea individualității a exacerbat hidoșenia individualismului până acolo încât a condus la dispariția umanismul pe care stânga îl afișează în mod tradițional și pe care și-l revendică cu obstinație chiar și astăzi. De asemenea, cei care voiau libertate deplină și luptau împotriva colonialismului american, venerau dictatori precum Mao.
Uneori, studenții occidentali de la ’68 îmi par niște țânci revoltați care nu știau nici ei foarte bine ce vor, dar le-ar fi plăcut un soi de religie social(ist)-politică, lipsită de norme morale, o viață ce tinde spre modelul animal (ca libertate), în care toți să fim egali (in a sweet harmony!). Sigur nu a fost doar atât, fiindcă societățile occidentale au suferit transformări semnficative în anii următori. Și au existat și tineri care știau bine ce vor: de exemplu, nemții voiau să concedieze definitiv generația foștilor naziști, care conducea țara (RFG).
Poate că o revoluție a fost însăși ieșirea studenților din sera universităților (pe care o dezavuau, considerând-o retrogradă). Un exercițiu inedit și, posibil, revelator. Fiindcă au existat alianțe cu sindicatele muncitorești și întâlniri directe între cele două „caste”. Aceștia din urmă, mult mai pragmatici, au încetat răzmerița în momentul în care li s-au acceptat revendicările. Dar poate că acel contact nemijlocit să fi contat în evoluția ulterioară a drepturilor muncitorești.
Mă miră că evenimentele de atunci încă nu sunt puse în limitele datelor lor istorice, deoarece mai iscă aprinse polemici. Foștii protagoniști nu pot privi în urmă decât cu mânie împotriva anchilozatei societăți pe care, în continuare, o contestă cam tot de la stânga. Astfel stând lucrurile, revoluția nu pare nici încheiată, nici înfăptuită. Nemulțumirea pare să-i însoțească pe actorii ei. Mai mult, se transmite generațiilor de intelectuali care azi comentează faptele și care, chiar în România (ca și cum ar fi uitat „beneficiile” socialismului), apără idealurile șaișoptiste de stânga.
Dar e greu și să contești totul fără nuanțe. Fiindcă ajungi să contești exact ce au astăzi Europa și America mai aproape de suflet și, totodată, mai fierbinte: drepturi pentru homosexuali, legalizarea avorturilor, legalizarea prostituției, așa-numita egalitate a șanselor (care înseamnă de fapt promovarea fără criterii de valoare a celor care se consideră că au suferit discriminări în trecut), corectitudinea politică. Orice ai încerca să înfierezi dintre toate acestea, te situezi, se pare, în dizgrația celor care apără „drepturile omului”. Iar un asemenea păcat poate fi ispășit numai dacă te așezi strategic (în România, dar poate și aiurea) de partea naționalismului care să-ți justifice intransigența. Normalitatea care se leapădă de ideologii este aproape imposibil de apărat.
Cel mai grav – și în ’68 și acum – e să fii de dreapta și creștin. Acest dublu delict conține o condamnare în sine. În țări mai avansate decât a noastră, sentința se concretizează în marginalizări, procese, discreditări publice. E un drum sinuos, dar foarte interesant de urmărit, pe care creștinismul l-a parcurs de la apărarea omului și promovarea egalității umane la crima de lezmajestate împotriva drepturilor umane. Precum niște copii ce-și reneagă părinții, protestatarii șaișoptiști și urmașii lor actuali refuză să accepte că libertatea lor este, fundamental, rod al creștinismului vizionar (apostolii vorbeau despre egalitatea în biserică a tutoror raselor, claselor sociale și sexelor). Ca și cum această realitate ar putea fi ocultată de refuzul lor. Dar poate fi totuși ascunsă în spatele discursului lor dogmatiza(n)t și seducător.

luni, 18 august 2008

Din nou despre sport

Marele meu regret (tardiv exprimat, dar imediat resimțit) a fost că nu m-am uitat mai des la transmisiunile Turului Franței pe EuroSport. Cei doi Radu (Naum și Banciu) m-au determinat în urmă cu ceva ani să urmăresc acest eveniment sportiv. Nonconformiști și citiți, adversari vehemenți ai dopajului, „obsedați” de anumite subiecte (cum ar fi Burkina Faso), cei doi povestesc de toate. Cred că ar fi foarte greu să vorbească doar despre ciclism. În ce mă privește, cu siguranță nu m-ar fi interesat un comentariu tehnic foarte riguros. Dar incursiunile lor istorico-geografico-literaro-creative întrețin interesul și buna dispoziție. Discută uneori în franceză fără să se ostenească să traducă. Poate fi deranjant, dar năravul – că e un nărav – are farmecul lui aparte. Prezența lor contrastează plăcut cu ineptele și incoerentele comentarii ce însoțesc multe competiții sportive.
Că tot veni vorba de inepții, s-a lansat GSP tv. Nu că asta ar fi o inepție. Dimpotrivă. Pentru un foarte scurt moment chiar am crezut că va fi vorba de o televiziune serioasă, cu aspirații de profesionalism. Dar m-am lămurit repede, când l-am văzut într-o reclamă pe Costin Ștucan (abia atunci am reținut cum îl cheamă), care lucrase la Sport.ro. Personajul ăsta e întâi de toate scandalagiu și iscoditor. L-am văzut de vreo 2-3 ori (în reprize de maxim câteva minute, fiindcă nu prea poți rezista mult în distinsa-i companie) și de fiecare dată i-a zburat câte un porumbel pe gură. De exemplu, explica el cum a stat treaba cu finala Champions League de anul acesta. Iată pe scurt contextul: echipa învingătoare s-a decis după ce portarul celor de la Manchaster United a apărat ultima lovitură de la 11 metri a celor de la Chelsea London. Problema cu care se opintea d-l de care pomeneam era următoarea: înainte ca jucătorul echipei din Londra să execute lovitura cu pricina, portarul de la United a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi spre colțul de sus al porții, dar a sărit în dreapta și astfel a parat șutul, câștigând meciul. De unde și parapsihologica concluzie a comentatorului: a fost un gest nesportiv. Adicătelea, ce să înțeleg eu, care nu mă pricep așa bine la sport: că dacă a făcut semn spre stânga trebuia să sară în stânga șarlatanul? Cam așa sună rodul efortului intelectual al stimabilului. Ce nu pare să fi ajuns în lumina preastrălucitoarelor sale deducții e că același gest poate fi interpretat în două feluri: (1) șutează TU spre STÂNGA, că EU mă arunc în DREAPTA; (2) EU sar spre STÂNGA, așa că TU șutează în DREAPTA. Cel puțin această dilemă logică nu mi-a lămurit-o comentatorul de serviciu. Desigur, perspicacitatea care îl caracterizează nu ar fi rămas indiferentă în cazul în care Manchester United pierdea meciul din cauza acelui gest. Din logica limpede și foarte liniară a personajului în discuție, sigur ar fi ieșit un blat pe care tot restul Europei l-ar fi trecut, de altfel, sub tăcere. Dacă ar fi să luăm de bună paradigma „gestului nesportiv”, musai să ajungem la concluzia că jucătorul lui Chelsea e cam prostuț, crezând orbește în semnele adversarului pișicher. Ca în Capra cu trei iezi: ce zice lupul, aia cred iezii cei mari. După cum se vede, viața e mult mai palpitantă dacă plecăm cuminți urechea (cea bleagă și puțin fudulă) la originalele observații ale lui Ștucan.
Am făcut toată această obositoare incursiune doar pentru a ajunge la concluzia (recunosc: în mod abuziv strecurată în premise) că GSP tv nu este și nu vrea să fie un canal de sport profesionist și imparțial. Vrea scandal și spectacol, fiindcă altfel pierde rating-ul, fuge toată „inteligența” (aia de se dă în stambă pe la subsolurile articolelor unde comentează) să se holbeze iar la Sport.ro. Nu de profesioniști l-au importat pe d-l Costin, ci de avizi de audiență.
Poate sunt naiv, dar cred că profesionist ar fi ca atunci când un slăninos declară ceva, reporterul să facă tot ce poate să verifice și să dea știrea cu acoperirea ei (sau cel mai adesea lipsa acestei acoperiri) în realitate, acolo unde e posibil. Dar televiziunile (sau emisiunile) sportive preferă, în general, să dea prioritate unor fanfaroni, să scurme în pubela cu scârnăvii, să aducă scandaluri în propriul studio din care să sugă mai apoi tot ce se poate.
Am mai zis asta și repet: pe foarte mulți așa-numiți jurnaliști de sport (și nu numai) nu-i interesează omul decât sub aspectul lui de produs media. Sunt niște lipitori flămânde. Vin iar cu un exemplu. Olimpiada de la Beijing (și în special evoluția sportivilor români) este un subiect aproape absent (ca proporție, corp de literă sau poziționare) de pe site-uri precum sport.ro, gsp.ro, sau prosport.ro. Însă la televizor se lăfăie pe ore întregi tot felul de personaje grotești care urlă că au fost furate de arbitri, că vor fi furate, că ei sunt așa și pe dincolo, că echipa... că adversarul... Și turuie de nu se mai opresc. În umbră, se desfășoară gesturi umane demne de ideea de joc sportiv, de fair-play. Campioana olimpică la gimnastică este felicitată de către toate adversarele. De fapt, chiar înainte să se știe nota finală – a Sandrei Izbașa, care a luat medalie de aur la „sol” – și, implicit, ordinea pe podium, toate participantele la concurs se felicitau între ele. Pe când în țară, niște mediocri din jurul unui fotbal relativ mediocru (niciodată echipele românești de fotbal n-au atins o performanță similară unui titlu olimpic) se bălăcăresc cât îi ține gura – adică foarte mult – și cât îi duce minte – adică foarte puțin. Apropo, chiar în timp ce la Beijing se încheia festivitatea de premiere pentru gimnasta româncă, pe un canal de sport, un individ frustrat urla în telefon despre câtă nedreptate îndură el pe lumea asta. N-o fi vrut el săracu’ să nimerească tocmai atunci, dar era de un prost gust inimaginabil. Probabil că decența nu e pentru mediocri.
Canalele de sport ne oferă spre audiţie declarații imbecile și infatuate, iar cei care ar putea să spună ceva cu adevărat semnificativ în domeniu sunt modești și reținuți. În consecință, nu merită mediatizați pentru că nu stârnesc zâzanie și nu ridică deloc cotele de audiență. Cel mult merită enumerați și bătuți ușor peste ceafă – cu discretă afecțiune – în semn de apreciere. Iar apoi dați la o parte să facă loc pentru cefele groase și mințile crucișe.
De ce vorbesc despre sport? Poate o să fiu iar întrebat dacă nu aveam ceva mai bun de făcut. Răspunsul meu e simplu: și în sport se vede foarte acut aceeași schizofrenie socială și mediatică: lucrurile importante, frumoase, demne se petrec într-o parte, însă presa și mulțimea privitorilor se bulucesc spre saltimbanci, analfabeți, mediocrități sforăitoare. Din nou, percepția ne joacă feste, fiindcă realitatea nu e acolo unde ne trage inima noastră majoritară și democratică.

PS: Am găsit două texte cu tupeu. Poftiți de le citiți aici și aici.
PPS: Din categoria „Presa și nespălații”.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs