sâmbătă, 16 iunie 2007

Nostalgie cu Habarnam


Nikolai Nikolaevici Nosov, Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, trad. Nina Gafiţa, desene de Alexei Laptev, Ed. Ion Creangă (Bucureşti)&Ed. Raduga (Moscova), 1986.

Sunt nostalgic de câte ori îmi amintesc de Habarnam. Nu era el tocmai ceea ce se cheamă un pitic model, dar, surprins de „iureşul vieţii”, a reuşit să ajungă de treabă. Lucru ce nu-i poate fi trecut cu vederea.

Dar dincolo de povestea iniţierii lui în viaţă – ce-mi place să folosesc clişeele astea – rămâne povestea pur şi simplu. O poveste spusă frumos, din care nu ai cum să nu reţii măcar amănunte. Că, de exemplu, maşinile lor – cu care circulă din Oraşul Florilor în Oraşul Verde sau în Oraşul Zmeelor – funcţionează cu apă minerală şi sirop. Cum de nu mă gândisem că reacţia din pahar ar putea fi valorificată? Ei, dar să vedeţi când au zburat cu balonul inventat de Ştietot. Da, există şi antonimul lui Habarnam. Iar între ei sunt: Şurubel şi Piuliţă (musai împreună), fraţii Probabil şi Posibil (tot nedespărţiţi), Gogoaşă, Limonadă, Acuarelă, Guslă, Pilulă, Bombănilă, Zăpăcilă, Glonţişor şi – ce ar fi un vânător fără credinciosul său ogar? – căţelul Strop. Dar şi alţii.

Ca să nu mai spun de prichinduţele din Oraşul Verde, cu nume gingaşe şi fantaste: Ochi-Albaştri, Fulg-de-Nea, Mierinana, Stăncuţa, Margareta, Brăduţa, Bondocica etc.

Cei din Oraşul Florilor nu ştiau că există prichinduţe, erau o „subcultură închisă”. Iar povestea surprinde tocmai momentul interacţiunii între cele două... planete. Şi ce mai seamănă lumea lor cu lumea noastră! Seamănă exact cu perioada în care băieţii şi fetele devin conştienţi că sunt diferiţi unii de alţii şi trebuie să înveţe cum să se poarte cu „ceilalţi”. Ca în viaţa reală – nu că a lor ar fi mai puţin reală, dar aşa considerăm noi – piticii vor deprinde bunele maniere şi vor izbuti chiar gesturi de tandreţe faţă de prichinduţe. Acestea din urmă se vor lăsa convinse – în urma dovezilor incontestabile – că, deşi nu prea înţeleg de ce preferă să aibă geamurile protejate cu storuri de lemn, în loc să înceteze să mai joace fotbal (asta se întâmplă în Oraşul Zmeelor), totuşi piticii nu sunt nişte prostănaci, cum păreau, ci pot fi chiar haioşi şi prietenoşi. Să vedeţi cum au cules fructe împreună – treaba asta nu e uşoară când merele sunt cât tine de mari.

M-am cam întins la vorbă şi l-am pierdut pe Habarnam pe drum. Ar fi păcat, fiindcă el e singurul care apare nominal în titlul cărţii. Ţin neapărat să precizez că năstruşnicul pitic avea o imaginaţie debordantă. S-ar fi putut face prozator (că poet aveau). Dar poate că atunci mulţi dintre confraţii lui ne-pitici n-ar mai fi fost la fel de celebri. Poate că d-na J. K. Rowling şi al ei Harry Potter n-ar fi... cine ştie? Habarnam însă a rămas un pitic simpatic, căruia i s-au iertat relatările fanteziste pe motiv că era lăudăros.

Dar nu mai zic nimic ca să nu divulg povestea. De fapt, degeaba am zis eu tot ce am zis, dacă nu citiţi, n-aveţi de unde să ştiţi cum e.

(Imaginea coperţii: http://www.igu.ro/latrecut/wp-content/uploads/2006/03/habarnam.jpg; Celelalte imagini şi textul carţii: http://habarnam.org/?to=habarnam)

vineri, 15 iunie 2007

Obligatoriu de citit

Ziarele de scandal, paginile mondene, curiozităţile adunate de peste tot sunt, în general, refuzate de oamenii cu o anumită ţinută intelectuală şi cu un anumit coeficient de inteligenţă. Este normal ca atunci când gradul de educaţie creşte, interesul pentru copilul Angelinei Jolie cu Brad Pitt sa scadă, tinzând asimptotic la 0.
Cu toate acestea, poate că articolele de acest gen ar merita oarecare atenţie, fiindcă ele dezvăluie simptome ale lumii contemporane. Simptomele presunun o boală reală sau prezumtivă. Şi nu voi renunţa la aceasta sugestie. Dar se poate vorbi şi despre fapte cu valoare simbolică, evenimente reprezentative pentru o anumită tendinţă sau profeţind noi tendinţe.
Observând cum sunt scrise aceste articole, se detaşează, dincolo de stilistica specifică, o atitudine. Ziaristul (oare i se poate spune aşa?) care se ocupă de aceste subiecte le tratează ca şi cum ar avea dreptul inalienabil să-şi bage nasul în toate problemele intime ale „vedetelor”. Nu există nicio sugestie că vreun imperativ moral sau deontoligic ar putea determina o urmă de respect pentru viaţa particulară. Totul trebuie descoperit, descusut, interpretat de obicei răuvoitor (fără nici un fel de limite sau scrupule) şi expus pe larg unui public avid de picanterii şi voyerist până la isterie.
Odată remarcată această atitudine a „presei”, cititorul va fi ori mai circumspect, ori se va conforma (complăcea) sugestiei implicite de lectură, adoptând aceeaşi paradigmă. În acest din urmă caz, articolul nu va mai fi unul ce furnizează informaţii, ci direct opinii. Paginile sunt pline de „adevăruri” subînţelese cum ar fi că idealul femeilor este să nu aibă decât maxim 40 de kilograme, iar al bărbaţilor să umble din dormitor în dormitor. Nimeni nu are voie să se îndoiască de veridicitatea acestor presupoziţii. Femeia emancipată e musai să se arate cu slujbă prosperă (pe cât posibil să fie plecată 10 ore pe zi de acasă), cu copii crescuţi printr-un ingenios artificiu acrobatic între slujbă, gradiniţă şi (ramoliţii) părinţi/socri.
Mergând pe firul vârstei mai sus, puteţi citi sfaturi pentru adolescente, care, în virtutea necesarei educaţii sexuale, sunt sfătuite de pe la 12 ani ce masculi să caute, pe care să-i lase să o „fericească” într-o noapte de pomină. Dar (câtă emoţionantă grijă!!!) să se ferească de SIDA cu prezervative, însă nu se suflă nici o vorbă că sexul este anormal la o anumită vârstă şi asta pe considerente medicale şi psihologice, iar nu din cauza „îngustimii” morale sau religioase a babacilor.
Tot din paginile mondene se mai poate afla, de exemplu, că divele caută locuri ferite pentru a-şi aduce pe lume odraslele, că „îşi fac cuib”, într-un stil similar animalelor ce cuibăresc. E un lucru pozitiv această întoarcere la nevoia de intimitate. Însă, într-un articol despre un astfel de eveniment, se precizează cu mirare (poate ciudă şi consternare) că autorităţile dintr-o ţară au asigurat protecţia unui cuplu „împedicându-i chiar pe jurnalişti să perturbe sejurul” celor vizaţi. Vă închipuiţi dumneavoastră? Adicătelea chiar şi jurnaliştii au fost opriţi să de buzna peste... celebrităţi! Câtă nedreptate pe lumea asta!!!
E înspăimântător să citeşti în subtexul acestor articole. Afli din altă parte că fanii (auzi, dom’le) nu sunt de acord cu căsătoria dintre X şi Y. Poate că tot fanii dictează şi care ar trebui să fie următoarea mişcare într-un cuplu: cât să reziste şi când să se destrame. Că doar d-aia sunt fani pe lumea asta. Şi cine eşti tu, mucea!, să insulţi armata fanilor dispuşi să-ţi sară în cap şi să dea buzna în casă peste tine? Poate că or fi ei puţin maniaci şi că se cred Ludovic al XIV-lea sau Cristofor Columb, dar asta nu înseamnă că trebuie să le ignori părerile, ţâcă!
Tot vedetele (nu vorbim aici despre români) dau uneori tonul şi atrag atenţia asupra unora dintre problemele serioase ale contemporaneităţii. Lăsăm la o partea preocupările penibile pentru viaţa oropsită a şoarecilor de laborator sau centrele cosmetice pentru câini. Există staruri preocupate de chestiuni serioase cum ar fi sărăcia ţărilor africane sau traficul de fiinţe umane, de războaiele civile sau ameninţarea minelor antipersoană.
Nu discut şi nu cunosc motivaţiile celor care se apleacă spre astfel de probleme, dar este un fapt că ei fac o breşă în amnezia generală a statelor civilizate, deschizând opiniei publice perspectiva unor adevăruri crunte şi incontestabile.
Dezumanizarea civilizaţiei occidentale este evidentă în cazurile emblematice ale celebrităţilor show-biz. Privind la rece, este dezolant să ştii că există clinici speciale pentru animale în foarte multe ţări vestice, în timp ce în mii de oraşe şi sate sărace oamenii mor din cauză că nu au un nenorocit de vaccin. Inechitatea este grotescă. Probabil că occidentalii îşi confecţionează realităţi sau, pur şi simplu, nu mai disting problemele adevărate, din pricina bunăstării existente. Lucru de mirare într-o epocă în care informaţia circulă foarte repede. S-ar putea să se fi pierdut un simţ sensibil la suferinţa altora. Este posibil ca problema să fie una de inteligibilitate. Empiric vorbind, pare-se că orice îmbunătăţire a situaţiei economice şi sociale este însoţită de o creştere a insensibilităţii sociale. Foarte greu se poate menţine receptivitatea la sărăcie, odată ce sărăcia nu mai reprezintă o ameninţare.
În altă ordine de idei, dintr-un soi de infantilism emoţional mai mult sau mai puţin cultivat, tot „starurile” sunt cele care, aşa ca în filme, cred în dragostea ideală. Trist că frustrarea unor ratări se concretizează în divorţuri fără număr şi fără măsură. Afli, astfel, că oamenii ăştia trăiesc o angoasă, o spaimă perpetuă. Fuga dintr-un pat în altul nu este admirabilă, nici exemplară (sau nu s-ar cuveni să fie), dar este o nefericită opţiune curativă. Personal nu cred într-un libido atât de dezvoltat, care să reclame cu stringenţă satisfacţie zilnică la infinit şi cu orice preţ (cred că se întâmplă doar în cazuri patologice). Dar cred într-un gol, într-o absenţă înfiorătoare, insuportabilă, care determină comportamente bizare şi alegeri proaste.
Rubricile mondene nu sunt, aşadar, o chestie uşor de categorisit. Şi uneori merită atenţie, însă lectura se cuvine făcută într-o cheie atipică pentru „spiritul veacului” şi pentru năravul legalist. Da, ne cunoaştem spiritul justiţiar şi punitiv. Dar din ăsta găsim destul în infern, nu-i musai să puricăm noi paradisul de... paraziţii care, chipurile, s-ar putea infiltra (nenorociţii!).

marți, 5 iunie 2007

Mai mult harnici decât darnici


Nu ştiu să fie în Scriptură vreun loc unde să se ceară creştinilor să-i verifice pe cerşetorii cărora le dau bani, să instituie un procedeu de evaluare a săracilor şi să acorde sprijin numai celor care merită. Nici nu ştiu să existe reţete cu valabilitate universală, legi despre cum şi cât, unde şi cui, de ce şi ce să dai. Dar îmi amintesc că se spune, în contextul dărniciei, că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta. Şi că generozitatea trebuie să fie însoţită de discreţie.
Dar acum am ajuns să judece fundaţiile „nevoile sociale” ale „persoanelor defavorizate”. Iar fundaţiile sunt instituţii. Însă Isus (încă) mai vorbea persoanelor când zicea: am fost gol şi M-aţi îmbrăcat.
Instituţiile, cu un aer doct şi ton didactic, ne spun că trebuie să lucrăm la „schimbarea mentalităţii”. Mie unul parcă îmi seamănă cu „duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”. Sau poate că mi se pare.
Samariteanul milostiv nu se spune că ar fi făcut un curs de educaţie civică celui căzut între tâlhari. Putea, parcă Steinhardt zice, să se întrebe dacă nu cumva o fi fost şi el vreun tâlhar care, acum, a ajuns victima fârtaţilor săi. Poate că era un moment numai bun pentru evanghelizare.
Nu, nu cred, oricât de incomod ar fi – şi este! – că rostul dărniciei se confundă cu imperativul schimbării mentalităţilor. „Oricui îţi cere, dă-i...” Atât.
Cristos are nevoie de bani sau de îmbrăcăminte. Iar dacă omul care i-a primit trage o beţie, treaba lui. De ce să-i cer lui desăvârşirea de care eu nu sunt în stare şi pe care nu mi-o impun? Fiindcă, după părerea mea, e simplu: responsabil sunt doar pentru faptele mele, nu pentru faptele lui. Desigur că s-ar putea ridica obiecţia că astfel se cultivă dezinteresul, indiferenţa. Nu. Dimpotrivă, din prea mult interes, se poate ajunge la manipulare. Esenţial mi se pare următorul lucru: oricâţi bani i-aş da unui cerşetor, acest fapt nu mă îndreptăţeşte să devin stăpânul lui, să-i constrâng voinţa, să-i subminez libertatea. Schimbarea mentalităţii nu e cinstit să se facă prin constrângeri financiare. Nu l-ar transforma asta pe cel nevoiaş într-un profitor, iar pe binefăcătorul lui, în manipulator?
Iată un raţionament interesant: cerşetorul/săracul e mai vizibil când îşi risipeşte banii, puţini, pe care îi câştigă, dându-i pe ţigări şi băutură. Excesele celorlalţi sunt mai puţin învederate şi, în orice caz, tolerate în virtutea faptului că „faci ce vrei cu banii tăi”. Este drept, creştinenşte vorbind, să fie aşa? Este cinstit să ne luăm de cel sărac pentru că risipeşte şi să ne holbăm la Ferrari-ul celui bogat? Se pare că se desprinde o concluzie nu mai puţin interesantă: săracul trebuie să fie mai responsabil decât bogatul. Dar parcă în Scriptură cele mai multe avertismente erau în dreptul celor avuţi. Nu cumva s-a produs o mutaţie? Avem vreun interes să favorizăm această răsturnare?
Ajungem astfel să ne apropiem mai degrabă de imaginea unui creditor, decât de cea a unui creştin milos. Ne comportăm ca o bancă ce acordă credite doar celor care îi respectă condiţiile şi impunerile.
Sunt periculoşi oamenii-instituţii, care oferă soluţii instituţionale problemelor de viaţă creştină. Sunt şi mai periculoşi când pretind că ei sunt vocea lui Dumnezeu pe pământ, cel puţin pentru domeniul de care se ocupă. Până una alta, în aproape toate fundaţiile, ei primesc bani pentru... efortul lor. Şi instituţiile lor costă, trebuie întreţinute, au cheltuieli. Angajaţii lor depind de aceste forme de organizare. Există „politici” care trebuiesc respectate. Toate astea sunt motive – suficiente, cred – pentru a recepta cu circumspecţie recomandările ce vin dintr-acolo. Da, ştim că şi Biserica este o instituţie, dar avem certitudinea că este divino-umană. Nici o alta nu mai beneficiază de acelaşi statut. Şi chiar şi aşa, a comis destule erori pe care le-a recunoscut sau le va recunoaşte. Atunci ce pretenţii de infailibilitate poate să emită o fundaţie sau o asociaţie? Nu mi-am propus demonizarea organizaţiilor cu scop caritabil, ci e vorba de o tentativă de a sugera demarcarea unor teritorii şi competenţe. E o punere în discuţie.
Zona în care se manifestă caritatea creştină este (ÎNCĂ!), în Romania, deschisă acţiunilor individuale discrete. Va fi mult mai dificil, probabil, să găseşti un sărac prin preajmă în vreo 10-20 de ani. Iar triada rugăciune-post-facere de bine s-ar putea să aibă de suferit.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs