sâmbătă, 18 octombrie 2008

Drumul acesta mă duce spre... unde?

Peter E. Gillquist – Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară, traducere Ioan Tănase Chiş, Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea, 2006 (290 pag).

Prin anii ’60, un grup de creştini proveniţi cu preponderenţă din mediul evanghelic protestant, lideri ai Campus Crusade for Christ, încep să fie tot mai deranjaţi de faptul că activitatea lor religioasă se desfăşoară într-un context parabisericesc. În acelaşi timp însă, într-un spirit înrudit cu congenerii lor şaizecişti, aceşti tineri erau nemulţumiţi şi de creştinismul instituţionalizat. Pe de o parte, conduceau evanghelizări încununate de succes în campusurile americane (ajungând în universităţi celebre, precum Berkeley), asistau la convertiri numeroase. Pe de altă parte, nu le conveneau bisericile către care trebuiau să-i direcţioneze pe noii convertiţi (care semnaseră angajamentele standard) şi realizau că mulţi dintre cei proaspăt (re)încreştinaţi se pierdeau. Instituţia bisericii nu se dovedea pe gustul lor, fie din pricina încremenirii într-un conservatorism rigid, fie din pricina liberalismului teologic în plină ascensiune. Dar nici creştinismul individualizat, „intimist”, ce caracteriza întâlnirile grupurilor mici de studiu nu putea reprezenta o alternativă la biserică.
Atunci au decis să caute împreună care este biserica Noului Testament şi dacă ea mai există pe undeva în epoca actuală. Căutările, care au durat ani întregi, i-au condus în cele din urmă către ortodoxie. Momentul primirii sub autoritatea Patriarhiei Antiohiei a însemnat trecerea a 2.000 de evanghelici de diverse culori la ortodoxie. Alte două figuri relativ cunoscute ale lumii evanghelice (în primul rând datorită familiilor lor) care au urmat acelaşi parcurs sunt Mihai Oară, ginerele lui Aurel Popescu, şi Frank Schaeffer, fiul mult mai cunoscutului Francis A. Schaeffer.
Călătoria descrisă de Gillquist debutează sub cele mai bune auspicii teologice protestante: dorinţa de a descoperi împreună, sub inspiraţia Duhului Sfânt, din Scripturi şi prin rugăciune, care este tiparul bisericii Noului Testament şi care sunt modalităţile ei de închinare şi de acţiune. Exista, astfel, sinceritatea căutării, deschiderea către călăuzirea divină, credinţa adevărată (autorul însuşi era un adversar al liberalismului) şi comunitatea hermeneutică ce beneficia inclusiv de calificări exterioare (şcoli teologice). Când au părăsit Campus Crusade, aceşti oamenii se simţeau – în autentic spirit protestant – adevăraţi reformatori, pe urmele lui Luther şi ale lui Calvin, care au împrospătat Biserica.
Căutările lor au durat ani întregi şi au presupus schimbări semnificative. Fiecare a trebuit să-şi găsească un loc în care să-şi câştige existenţa din activităţi mai puţin... duhovniceşti (cel puţin la nivelul aparenţelor). Acest fapt le asigura însă independenţa financiară faţă de orice organizaţie religioasă sau grupare confesională. Au decis să ia fiecare câte un domeniu de studiu şi să cerceteze ce anume găsea cu privire la biserică. Cei şapte din grupul iniţial erau: Jack N. Sparks (a cercetat cultul creştin), Jon Braun (istoria bisericii), Dick Ballew (dogmatică), Gordon Walker (învăţătura biblică), Ken Berven (perioada dinaintea Reformei), Ray Nethery (perioada post-Reformă) şi Peter Gillquist (coordonatorul cercetărilor). Autorul relatează că periodic aveau loc întâlniri în care ceea ce descoperea fiecare trebuia confirmat şi chestionat de către toţi ceilalţi, devenind apoi normă în congregaţiile pe care le îndruma fiecare. Cele două principii care au guvernat oarecum parcursul lor erau (1) disponibilitatea de a se schimba în oglinda bisericii timpurii şi (2) hotărârea de a propovădui şi practica tot ceea ce descopereau ca fiind adevărat şi în conformitate cu Scriptura.
Nu intru în detalii cu privire la rezultatele studiilor lor, fiindcă ar însemna să încarc destul de mult textul. Discursul lui Gillquist este, în acest punct, unul metodic (şi uşor de urmărit) ce conţine examinarea diferitelor „impedimente” pe care le-a avut de înfruntat evanghelicul din el: valoarea Tradiţiei, semnul crucii, delicata chestiune a icoanelor, terminologia adresării, mariologia, hainele preoţeşti şi riturile, tămâia. Lasă totuşi nediscutate problema complicată a dogmei infailibilităţii bisericii sau cea a botezului copiilor mici. Trecerea n-a fost însă bruscă şi nici uşoară.
Când în sfârşit au constatat că biserica pe care o căutau este întruchipată de ortodoxia răsăriteană, au început demersurile pentru apropierea de această biserică. Drumul n-a fost uşor, Patriarhul Ecumenic al Constatinopolului (Dimitrie, la acea vreme) nu i-a primit în audienţă pe delegaţii americani ce călătoriseră în acest scop tocmai până la Istanbul. Un rol decisiv în ce priveşte refuzul le-a revenit grecilor, care se temeau că noii convertiţi de peste ocean vor să pună mâna pe biserica ortodoxă. Această paranoia naţionaloidă nu este deloc străină, din păcate, nici unor grupări din BOR. În final, au fost primiţi de către Patriarhul Ignatie al Antiohiei (absolvent al Institutului Saint-Serge), care le-a deschis drumul către Ortodoxie. Între cele două patriarhii pomenite exista cândva un conflict datorită amestecului grecilor care, o perioadă (aproape 200 de ani), au reuşit să impună sirienilor alegerea unor patriarhi greci. Acest fapt s-a schimbat chiar în ultimii ani ai secolului XIX. Patriarhia antiohiană are în prezent sediul la Damasc, iar însuşi patriarhul este, după origine, arab. În fapt, biserica de azi a Antiohiei este predominant arabă (chiar dacă are şi dioceze răspândite pe mai toate continentele). Citită după nenorocirile ultimilor ani, parcă altfel arată înfrăţirea dintre americani şi urmaşii lui Ismael.
Cartea aceasta nu este una pe care evanghelicii să o arunce cu superioritate la coş, susţinând că nu se poate ajunge la alte concluzii decât cele baptiste/penticostale(ş.a.) plecând de la aceeaşi carte (Biblia), cu inima sinceră etc. Poate că finalitatea este una neaşteptată pentru astfel de cititori, dar nimeni nu este îndrituit să suspecteze că orice nu sfârşeşte în dogma evanghelică este păcătos, murdar, lipsit de onestitate sau interesat. Dimpotrivă, poate fi un prilej de autoevaluare critică, de cunoaştere a propriilor puncte slabe şi de apreciere onestă a unor puncte de vedere diferite.
Totodată, nici ortodocşii români nu pot utiliza (onest) această mărturisire a lui Gillquist ca armă împotriva „sectanţilor”. Situaţiile din cele două ţări sunt simţitor diferite. În SUA, ortodoxia se afirmă fără să reclame drepturi şi privilegii de religie naţională, fără să se asocieze cu statul. De asemenea, condiţionarea apartenenţei naţionale (la noi) pe criterii religioase este o găselniţă cel puţin păguboasă, dacă nu cumva chiar eretică, ţinând cont că etno-filetismul a fost condamnat de un sinod bisericesc din secolul XIX. Și chiar dacă nu discutăm despre erezii, toate aceste nuanţe naţionaliste (care, se pare, caracterizează şi alte surori autocefale) nu sunt în spiritul sobornicităţii fundamentale a Bisericii de la începuturile sale. De asemenea, ortodocşii din America nu fac paradă cu abstineţa lor de la prozelitism şi cantonarea în graniţele unei naţii, dimpotrivă, cei despre care vorbeşte autorul sunt convinşi că trebuie să ducă adevărul pe care l-au descoperit şi la alţii. Și că această datorie este fundamentală pentru biserică.
Nu incriminez, nici nu laud rezultatul la care a ajuns Gillquist. Uneori discursul său trece de la demonstraţia argumentată către genul encomiastic al hagiografiilor. Dar e de înţeles, fiindcă omul vorbeşte (cred eu) despre ceva ce iubeşte. Țărmul liniştit pe care l-au găsit ei însă nu este singurul posibil. Nu spun asta doar ca să-mi legitimez propria confesiune, ci dovada stă în faptul că toate ramurile creştine au produs sfinţi sau eroi ai credinţei. Dincolo de diferenţele dogmatice (dogmele referitoare la Sfânta Treime, Persoana lui Cristos, revelaţia – încheiată – a Scripturilor plus canonul, Biserica lui Cristos, Persoana Duhului Sfânt sunt, fundamental, aceleaşi în toate bisericile creştine) şi de cele de cult (uneori foarte serioase), spiritualitatea creştină autentică a putut să înflorească şi în luteranism, şi în catolocism, şi în penticostalism, ca şi în ortodoxie. Maica Tereza, Richard Wurmbrand, Johnatan Edwards, Vladimir Ghika nu pot fi contestaţi în numele unei rigidităţi dogmatice exclusiviste. Biserici creştine de culori foarte diverse au adunat martiri ce au murit din dragoste pentru Dumnezeu. E posibil ca unele comori de spiritualitate să fie mai bogate decât altele. Dar acest fapt nu înseamnă că o anumită confesiune deține exclusivitatea mântuirii. Sunt conștient că ceea ce spun poate fi amendat ca protestant, dar îmi asumt această „libertate de gândire”. E stadiul în care mă aflu în prezent.
Cartea este incomodă pentru orice cititor bigot, indiferent de dogma de la care se revendică. Lectura poate deveni enervantă. De câştigat au doar cei care îşi recunosc cinstit limitele, failibilitatea.
Suspectez că traducătorul a făcut uneori mai mult decât să traducă. Nu că ar fi denaturat neapărat textul, dar că l-ar fi adaptat cam mult pe alocuri. Poate că e o suspiciune neîntemeiată, dar tot aş vrea să arunc un ochi în original pentru anumite paragrafe.

6 comentarii:

Vremea asta spunea...

N-am citit cartea, dar din ce spui aici demersul acestor oameni mi se pare asemanator cu formarea bisericii crestine. Adica au pornit cumva de niciunde (chiar daca aveau baza teologica de o anumita factura), adica au pus intre paranteze tot ce stiau, ca sa vada daca stiu bine... Parca ar fi biserica primara cu sinoade, studiu, experienta... Bineinteles, la o scara mult mai mica.
De alta parte, e amuzant si ironic cumva cum procedeul specific evanghelicilor conduce la ortodoxie. Cel putin in cazul acesta... :D

Teofil S spunea...

Da, cred că e validă paralela cu căutările inițiale ale bisericii.
Cred că ironia asta e greu de digerat în anumite nuclee dure ale evanghelicilor. De altfel, nici nu cred că ar putea fi digerată.
Mișcarea asta a avut parte de niște conflicte cu grupări apărute, în esență, pe urma Reformei. Și se pare că a făcut și lucruri mai puțin admirabile. Dincolo de astea, e foarte greu de demonstrat utilitatea apropierii de ortodoxie a unui grup de americani (nu se pot invoca nici avantaje financiare, nici culturale, nici politice). Normal că orice paranoic ar putea să dea o explicație care să-l satisfacă, dar pentru ceilalți, pentru oamenii de bună-credință cred că rămâne acest fapt: că niște foști evanghelici au îmbrățișat credința ortodoxă, iar în centrul acestei mutații se află un sâmbure spiritual de neevitat.

Anonim spunea...

E interesant de citit cum au impacat comunicarea personala cu rolul preotului ca intermediar(daca au scris despre acest subiect).

Teofil S spunea...

Fără să abordeze frontal acest subiect, îl atinge când discută despre „titlul” de părinte.
Nu am putut deduce din comentariu dacă te intereseaza doar rezolvarea pe care o dă el sau și poziția teologică ortodoxă vizavi de acest subiect.
Mai insist puțin. Dacă trimiterea ta este la spovedanie, atunci trebuie spus că acesta este unul dintre subiectele nediscutate în carte și pe care aș fi fost curios și eu cum l-a negociat grupul de evanghelici.

alex spunea...

Exista si o dezbatere pe youtube despre aceste convertiri. Sunt 6 parti in care se dezbat aceste convertiri.

http://www.youtube.com/watch?v=CAkRCIBm3YU&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=B9XH5VYOMGE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=88PqqmJGBkk&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=0jj28oXVngY&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=0jj28oXVngY&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=kud-xXnCoOQ&feature=related

Teofil S spunea...

Alex, mulțumesc pentru link-uri. Am verificat cât de cât și pare interesantă discuția. Sper să fie de folos celor care vor să exploreze mai în profunzime această chestiune.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs