O singură Biserică în mai multe istorii

Istoria Bisericii este un subiect demn de o atenție pe care n-o capătă, de obicei, nici de la cei care s-ar cuveni să-și cunoască trecutul (creștinii), nici de la cei care-o contestă. Dimpotrivă, se practică la scară largă preluarea și propagarea „după ureche” a datelor istorice. În creștinismul evanghelic (nu mă refer aici și în cele ce urmează la școlile de grad universitar), pe care îl cunosc mai bine, este o adevărată modă anecdotica istorică. Se iau câteva povestiri exemplare din viața unor personaje și se perpetuează „din gură-n gură”, până când nu se mai știe exact cine ce a făcut, ci rămâne doar anecdota moralizatoare.
Pentru orice evanghelic obișnuit, reperul istoriei bisericești îl reprezintă Creștinismul de-a lungul secolelor de Earle E. Cairns. Cartea a fost tradusă la începutul anilor ’90. Până atunci nu știu să fi existat în mediile evanghelice o referință comparabilă pe acest subiect. Din această perspectivă, este un lucru bun că a apărut, oferind posibilitatea unei interacțiuni cu trecutul, deschizând astfel un orizont relativ puțin frecventat.
Principalele reproșuri pe care i le aduc însă acestei cărți sunt lipsa de proporții și ignorarea aproape desăvârșită a creștinismului ortodox oriental. Lipsa de proporție se referă la următorul fapt: deși Reforma și confesiunile creștine născute ulterior ocupă, istoricește vorbind, doar ultimii 500 de ani din istorie, în această carte (de peste 470 pag.) i se alocă aproape jumătate din spațiul total (începând de la pagina 267 – în ediția pe care o dețin). Chiar mai mult de atât, odată apăruți protestanții în peisajul religios, singurul fir pe care este cercetată istoria Bisericii ulterior este cel protestant-evanghelic-neoprotestant. Se mai pomenește doar contrareforma catolică, expediată în vreo 10 pagini.
Istoria Bisericii Ortodoxe este, cum ziceam, aproape absentă (acesta este, în fapt, un „păcat” occidental, nu evanghelic în primul rând). Primele patru secole de creștinism sunt inevitabile pentru orice istorie a acestei mișcări, fiindcă atunci s-au definitivat atât Crezul, cât și Canonul. Multe din evenimentele acestei perioade s-au desfășurat în est, dacă ar fi să pomenim numai sionoadele (sau conciliile) ecumenice. Toate acestea se regăsesc și în cartea lui Cairns. Apoi Răsăritul dispare, excepție fâcând Ioan Damaschinul. Nici urmă însă, de exemplu, de Maxim Mărturisitorul sau Grigorie Palama, care n-au fost totuși niște neica-nimeni.
Să mai adaug și că autorul condamnă școala din Alexandria, pentru interpretările alegorice, și laudă școala din Antiohia pentru literalismul său? Probabil că nu are rost, fiindcă pentru el poate că e o datorie metodologică și morală să procedeze astfel. Totuși, ar trebui precizat că atât Origen (ce reprezintă școala alegorică) pe care Cairns îl înfierează, cât și Teodor din Mospuestia (adept al școlii literaliste) pe care îl laudă, numindu-l „exegetul” – cum de altfel îl considerau și ereticii nestorieni – au fost condamnați de sinoadele ecumenice ale Bisericii.
Nu contest că această carte ar putea fi un punct de plecare util, însă a rămâne la atât împuținează considerabil și, la limită, denaturează complexitatea datelor, diminuând șansele celui interesat de a-și contura o imagine cât de cât echilibrată asupra istoriei bisericești.
Orice cititor onest are la dispoziție, din fericire, și surse complementare de informație. Fără pretenții de bibliografie exhaustivă, o să enumăr câteva dintre cărțile disponibile pe această temă. Aș începe cu bătrânul Eusebiu de Cezareea și Istoria bisericească scrisă de el în secolul al IV-lea, fiindcă așa se cuvine, să-i cinstim pe părinți. E de găsit în colecția PSB, la numărul 14, în traducerea din 1987 a lui T. Bodogae. Manualul ortodox, declarat ca atare, pe acest subiect este Istoria bisericească universală. Dar recent a apărut și Istoria creștină generală, care cu siguranță merită atenție. Și din zona catolică rețin tot două contribuții: Hertling Ludwig – Istoria Bisericii, dar și Jean Comby – Să citim istoria Bisericii. Lucrarea în două volume a lui Jean Comby reprezintă o abordare foarte interesantă, fiecare capitol fiind urmat de texte ale unor autori discutați în respectivul capitol. Avem astfel ocazia să cunoaștem personajele istorice din propriile lor cuvinte.
Menționez și cartea lui Peter Brown – Întemeierea creștinismului occidental (200-1000 d.H.), pe filiera protestantă. Titlul ar putea induce în eroare, deoarece autorul nu ocolește deloc creștinismul oriental.
Adaug, dacă mai e nevoie, Istoria credințelor și ideilor religioase de Mircea Eliade. Se constituie astfel o bibliotecă minimală a subiectului. Nu știu câți au timpul necesar să parcurgă o astfel de bibliografie, dar e de evitat limitarea perspectivei la o singură carte și un singur autor.

Cărți noi 5

Vara nu-i ca iarna. Nici când vine vorba de cărți. Cu toate acestea, s-au produs câteva evenimente interesante (cel puțin) vara asta.
Mai întâi, prezențele electronice. Cartea Românească și-a lansat (în sfârșit) noul site. După cum se știe, Polirom administrează și E.C.R. Efectele se văd inclusiv în concepția paginii web, care se prezintă ca magazin online cu promoții săptămânale și ofertă de carte la 1 Euro (modă introdusă și menținută de Polirom de ani buni). Se poate spune că rebranding-ul e cam pe sfârșite și că resuscitarea a reușit.
Foarte recent, am aflat de pe blogul lui Emanuel Conțac despre lansarea noului site (încă în probe) al Editurii Logos. În sfârșit, zic și aici. Reducerile nu sunt atât de spectaculoase ca la cei pomeniți anterior, dar cărțile sunt bune și bine lucrate. Pe pagina web găsiți prezentări destul de consistente și mostre de carte plus cuprinsul în format pdf. Felicitări pentru tot! Dar hai să și bag de vină: aș fi vrut să știu și cine a tradus cartea. Numele traducătorului nu apare deloc pe site.
Cei care n-au reușit – dar ar mai vrea – să-și cumpere cărțile distribuite împreună cu „Cotidianul”, o pot face pe internet, fiindcă s-a lansat magazinul online.
Trec acum la cărțile însele, la volumele concrete.
Încep aici cu ceea ce m-a impresionat (recent) cel mai mult. Diac. Ioan Ică jr. a publicat la propria editură (Deisis) primul volum din seria Canonul Ortodoxiei. Acest op masiv (peste 1000 de pagini) se ocupă de perioada dinaintea Primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Cartea are două părți. Prima conține un studiu al autorului, iar în partea a doua sunt traduse – e vorba de traduceri noi, nu de preluări ale altor traduceri – texte fundamentale ale creștinismului timpuriu (texte liturgice, fragmente din părinții apostolici, apologeți etc.).
Dacă am început, rămân în zona cărții religioase. Vasile Muntean – Istorie creștină generală. Două volume – primul cuprinzând evenimentele de până în 1054, iar al doilea pe cele de după Schismă – totalizând peste 800 de pagini. Autorul se revendică de la tradiția manualelor pentru seminariile teologice ortodoxe. Ultimul dintre acestea – o reeditare – care îi aparține lui Ioan Rămureanu (al cărui discipol se declară V.M.) a fost readus în librării de aceeași editură în anul 2004 și încă mai poate fi cumpărat online sau din librării.
Și că tot veni vorba, merită semnalată și o altă carte interesantă, de Remus Rus – Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu. E o apariție mai veche (2003), dar, după cum obișnuiesc, nu mă cramponez foarte tare de data publicării. Pentru cei interesați, cea mai avantajoasă ofertă este la adresa unde vă trimite link-ul. Cam peste tot altundeva „beneficiați” de prețuri cu minim 20 RON mai mari.
După Psalmi, Șerban Foarță transpune în versuri (mai precis în pre stihuri) Ecclesiastul și Cântarea Cântărilor. Așa cum însuși mărturisește în prefața la Psalmi, nu este nici primul, nici singurul. Încă s-ar putea să mai găsiți în librării și cărțile lui Vasile Militaru: Psaltirea în versuri, respectiv Iov. Mai știu că în prezent Ionatan Piroșca lucrează la un proiect care vizează transpunerea cărții Iov în versuri.
Cristian Bădiliţă continuă colaborarea cu cei de la Curtea Veche și mai publică o carte de dialoguri Ştiinţă dragoste credinţă - Convorbiri cu patrologi europeni.
Vreți să știți ce spun filosofii despre viitorul religiei? Citiți-i pe doi dintre cei contemporani și în vogă: Rorty și Vattimo.
Polirom a dat o lovitură de imagine, cred eu, încheind o înțelegere cu Mănăstirea Rohia pentru publicarea integrală(!) a operelor lui Steinhardt. Mănăstirea deja începuse o reeditare (nu mai știu câte volume a reușit să publice), dar se pare că efortul era prea mare. În orice caz, alta va fi piața odată ce autorul a trecut în portofoliul lui Silviu Lupescu&co. În seria de autor „N. Steinhardt” au apărut deja primele cinci volume, între care și Jurnalul fericirii. Cărțile arată bine. Sperăm că echipa ieșeană a eliminat și greșelile de tipar de care Editura Dacia nu reușea nicicum să scape.
Tot Polirom continuă să publice din marii clasici (ai modernității). Ultimele două apariții pe care le semnalez sunt Giovanni Papini – Un om sfârșit (volum îndelung căutat prin anticariate de mulți cititori) și Robert Musil – Omul fără însușiri, carte ce se găsea greu chiar și în bibliotecile publice.
Lui Eco i s-a mai tradus o lucrare în românește, iar a doua e în lucru. O carte considerată – privind retrospectiv – profetică, dar neapreciată ca atare la data apariției (1964): Apocaliptici și integrați. A doua va fi o reeditare pe care sper să o remarce amicul Natan, dacă i-o mai fi trebuind: Tratat de semiotică, în curs de apariție la Editura Trei. Nu știu să existe altă ediție în afară de cea dinainte de ’89, apărută la Editura Științifică și Enciclopedică.
Utile se pot dovedi, în prag de an școlar, câteva trimiteri către edituri cu oferte pentru elevi. Gramar – cărți școlare cu un design înnoit și îmbunătățit plus prețul ușor crescut, dar nu foarte tare. Cartex 2000. Grafică jalnică, dar cel puțin autorii pe care i-am verificat eu (Eliade, Gârleanu, Rebreanu ș.a.) beneficiază de ediții consacrate și chiar de prefețe sau scurte prezentări. Prețurile sunt ținute destul de jos.
Chestii interesante propune Cartier (ei sunt din Republica Moldova, dar se pare că lucrează cu traducători români sau școliți în România) Jaques Le Goff – Europa explicată tinerilor; în pregătire Evul Mediu explicat copiilor.
Stimați elevi și profesori, iaca o reeditare necesară: Huizinga – Homo ludens. Desigur că, așa cum ne-a obișnuit, Humanitasul îi trage o copertă nouă și vreo 10 lei în plus la preț. Din dragoste de carte...

Scoțianul care n-a vrut bani

Priviți-l cu atenție (pe cel din dreapta, desigur). E scoțian. Îl cheamă Michael Forbes. Nu e deosebit de simpatic. N-are nicio legătură cu celebra publicație americană. Se remarcă însă prin faptul că rezistă ofertelor miliardarului Donald Trump.
Povestea e cam așa. Miliardarul de prost-gust și nemărginită aroganță vrea să creeze cea mai grozavă stațiune de golf din lume, undeva în Scoția (Balmedie, Aberdeenshire – mai precis). Se întâmplă însă ca tocmai pe amplasamentul viitoarei stațiuni să aibă d-l Michael Forbes o mică fermă. Desigur că Trump nu concepe ca cineva să reziste banilor săi fără număr, fără număr, fără număr... însă scoțianul cel încăpățânat nu se dă bătut. Poate e nebun sadea, poate e doar ușor țicnit. Ce contează? Important e că țicneala lui – sau ce o fi – reușește să refuze sume colosale și să nu se lase cumpărat.
Asta nu îl transformă într-un sfânt sau într-un virtuos. După poză, se poate specula că nu s-a dat înapoi de la paharul cu tărie. Alta e însă miza aici. Un tip comun reușește să infirme teoria că orice, respectiv oricine are un preț. O fi orgoliu, o fi kilt-ul și tot ce reprezintă el, o fi scrânteală. În orice caz, e în capul lui o chestie care nu poate fi urnită de spectrul bogăției. Ce spun eu spectrul? De concretul agresiv al bogăției. Pe ăsta, la propriu, banii l-ar da afară din casă, dar el nu se lasă.
Poate că omul o să cedeze. „Hărțuit” de megalomanul Trump, d-l Forbes ar putea îngropa securea războiului. Chiar și în aceste condiții (și după vreo 15 minute din show-ul ăla idiot în care miliardarul bălăcărește „ratații” care nu se ridică la așteptările lui) tot ți-ar veni să-i faci scoțianului măcar o statuetă. Mititică. Pe care să scrii: I-a rezistat trump-ului timp de... ani.
Idealizând nițel, ar fi foarte interesant ca d-l Forbes să-și mențină încăpățânarea și să lase prin testament ferma ăluia care să-i ducă mai departe nebunia. Și Trump să insiste în continuare. Ar fi dintre puținele teritorii pe care banii n-au reușit să le cucerească. Pe pământ.

Miros de toamnă

Zilele trecute, când am pășit afară din scara blocului, am simțit miros de toamnă. E unul dintre acele lucruri inefabile, nedemonstrabile, dar e obiectiv, axiomatic. O experiență general umană, care, deși netransmisibilă, devine inteligibilă și comunicabilă prin simpla menționare.
Mirosul de toamnă contestă subiectivitatea pură care vrea să se instaureze ca normă absolută – și, vai!, stupidă – în mentalul colectiv. În felul lui intangibil, acest iz al anotimpului ce va să vină, este puternic ca un zid. Să nu-i credeți pe cei care vă vor spune superior și post-istoric că e doar o impresie, că ei nu simt nimic și că, în concluzie, vă joacă receptorii o festă neplăcută. Nu e adevărat. Faptul că ei și-au pierdut capacitatea de a recunoaște realitățile care îi înconjoară, cufundați în iluzia propriei suficiențe, este adevărata problemă.
Mirosul de toamnă există. Întrebați-i pe cei de la țară. Disprețuiți și dezrădăcinați cum sunt, dezorientați și hibrizi, mai păstrează totuși relații nemijlocite cu obiectivitatea miresmelor sau a miasmelor. Ei știu că aceste lucruri nu sunt „impresii” și le iau în serios. Când unul le simte, ceilalți devin atenți, ca să recepționeze și ei semnele naturii. Pentru ei acestea sunt „informații” în sensul cel mai exact al cuvântului, fiindcă le folosesc drept repere în organizarea propriei vieți.
Dar nu-i întrebați pe copiii lor vârâți de timpuriu în lumea paralelă a jocurilor video și a mess-ului. Fiindcă nu știu aproape nimic. Ei plutesc în vidul unei realități construite, între știrile violente și jocurile sângeroase. Totul în lumea lor este o perpetuă interfață modificabilă și manipulabilă după bunul plac și pricepere. Mirosul de toamnă e, pentru aceștia, o metaforă ridicolă. Numai bună de tocat cu cinism și superioritate tâmpă.
Încă o dată zic. Păcat că unii cred că pot contesta că mirosul de toamnă este o realitate. E numai una dintre numeroasele realități negate în numele propriei autorități ultime. Argumentul, în esența sa nedeclarată, e stupid: dacă eu nu știu înseamnă că nu există. Concluzia: tot ce eu nu știu nu există.
Când realități „necunoscute” se vor ivi din umbra deasă a trecutului (care începe cu anul propriei nașteri) sau din viitorul imprevizibil, pentru cinicii noștri se recomandă Alt+F4 (varianta Windows) sau ⌘+Q (varianta Apple). Ca să scape de tot ce nu se poate conforma creierului lor atotstăpân.
Celorlalți le rămâne mirosul toamnei și emoțiile lui autentice.

Sfânta Presă - file dintr-un cazier pătat (2)

Sau despre cum devine „primul marș cultural din lume” prilej de reclamă pentru un individ care ținea morțiș să rămână „anonim”.

Nu m-aș fi luat de Jurnalul Național. Dar am trei motive să o fac. Primul e că acest cotidian se prezintă sub logo-ul: „un ziar vertical”. Al doilea îl reprezintă faptul că e condus de Marius Tucă, un jurnalist care și-a câștiga un capital de încredere și o alură de imparțialitate pe vremea când își realiza talk-show-ul de la Antena 1 și e, în același timp, omul care a redresat ziarul în discuție. Al treilea motiv – și în cele din urmă – pentru că la un moment dat chiar îmi plăcea această gazetă.
Așadar, domnul care scrie zice în titlu că se va ocupa de un marș cultural. Și pentru câteva rânduri așa pare să facă. Doar că, în al doilea paragraf, strecoară, ca din întâmplare, un nume picat din cer (la propriu aproape): Dan Voiculescu. Care personaj voia să rămână un participant anonim.
Lista celorlalți participanți este undeva pe la mijlocul articolului. Iar până acolo aflăm unde a aselenizat domnul Voiculescu, cu ce navetă a călătorit și la ce oră a binevoit să poposească în stațiunea lui Hercule. Ni se mai spune ulterior că, în modestia sa (de care am și început deja să ne convingem), nu a dorit să ia cuvântul în fața celor câteva zeci, sute de oameni prezenți. S-a mulțumit cu mult mai puțin. O fotografie și un articol care-l au ca protagonist, puse ambele tocmai – și absolut întâmplător – în ediția de luni a ziarului, atunci când tirajul crește semnificativ datorită faptului că e „ediție de colecție” (cu cd).
Ni se mai spune apoi despre „firmane culturale” înmânate participanților. Și aflăm – absolut accidental, fără-ndoială – numai despre conținutul celei înmânate lui... Dan Voiculescu. Scrierea e de un servilism fără perdea. Amestecă valori și invocă autorități absolut incompatibile cu statura morală a destinatarului. E vorba de aceeași persoană care semna la securitate cu numele de cod Felix și care, după ce a primit aviz de poliție politică din partea CNSAS, a provocat întreruperea activității acestei instituții, printr-o abilă manevră avocățească, aprobată de dezorientații care judecă la Curtea Constituțională.
Iată cum se ascunde, sub un titlu inocent, jurnalul de precampanie – electorală – a unui „președinte de onoare” (așa se numește funcția pe care o ocupă acum Voiculescu în partidul pe care l-a moșit). Unii ar putea obiecta că omul are tot dreptul să-și facă publicitate în ziarul pe care-l finanțează. Absolut. Dar n-ar trebui să recurgă la tertipuri, ci s-o facă deschis, că nu-l poate opri nimeni. Sau sesizează că asta ar strica aparența obiectivității?
Din păcate, verticalitatea Jurnalului Național pare să se încline foarte tare sub greutatea lui Dan Voiculescu și a partidului său de buzunar. În orice caz, nu e totul pierdut. Turnul din Pisa a devenit obiectiv turistic fără intenția arhitectului său. Dar poate că la mijloc e doar iluzia mea optică și că de unde stați dumneavoastră se vede altfel. Dați-mi de știre.

Cei dintâi dintre egali

E greu să stai în fața Legii. Ne-a spus-o amicul Kafka. Ne-au dovedit-o și admirabilii noștri parlamentari. Presupun că știți măcar din folclorul mediatic al democrației cum că în fața Legii toți cetățenii sunt egali. Angoasa e însă atât de mare, încă aleșii poporului românesc n-au rezistat presiunii și au decis să devină cei dintâi care nu mai sunt chiar atât de egali. Au născocit o lege – deci s-au prevalat chiar de atribuția care le revine prin definiție – care să-i ferească de alte legi – dăunătoare! Această născocire este însă în flagrantă contradicție cu egalitatea pe care o garantează Constituția. Dacă îi întrebați pe ei însă, vă vor pune creierul pe bigudiuri cu argumentele foarte, extra, ultra convingătoare prin care își vor susține cauza.
Această invenție a lor a produs de curând și efecte. Mai întâi au fost cele două efecte de tip psd. Adrian Năstase și Miron Mitrea. Respectivii au niște dosare pentru care puterea judecătorească a cerut puterii legislative să-i dea voie să își desfășoare activitatea. Asta ca să vedem noi cât de separate sunt puterile în statul român democratic. Iar puterea legislativă a hotărât, desigur, să se opună. Că așa-i stă bine, să dovedească personalitate. Nu știu ce i-o fi mânat pe deputați când i-au apărat pe cei doi, dar rezultatul a fost unul simpatic. Încă o dată s-a dovedit cât de bine își apară parlamentarii interesele proprii. Apoi psd-ul ce-i găzduiește pe împricinați s-a trezit cu ditamai piatra de moară la gât. Oamenii care priveau au dedus cum că nu vrea să-și lase corupții să plătească pentru faptele lor. În disperare de cauză, Geoană, ca mare șef de foști și actuali „baroni”, a ieșit într-un suflet la geamul televiziei și a declarat că susține ideea renunțării la imunitatea parlamentară. Pentru oricine a fost cât de cât atent la succesiunea evenimentelor ar trebui să fie limpede că gestul e lipsit de valoare sau de morală. Și că vine doar să dreagă imaginea șifonată a partidului.
Următoarele două efecte ale găselniței legislative despre care vorbeam se cheamă Codruț Șereș și Paul Păcuraru. Nu prea contează numele lor, cât faptul că Senatul – de data asta – i-a lăsat pe mâna Justiției. Colegii au decis să nu-i țină în brațe, ci le-au dat drumul. Am urmărit parțial argumentația senatorilor. Ce mi s-a părut interesant este faptul că vorbeau despre moralitate, conștiință, responsabilitate și încredere în justiție. O întrebare imediată și oarecum rudimentară se ridică: toate acestea le lipsesc deputaților, în timp ce senatorii le au de prisos sau măcar în doze suficiente? O să încerc să demonstrez că nu e cazul.
Mai degrabă cred că este vorba de celebra „mâță-n sac”. Abili cum sunt – altfel degeaba ar mai uza catifeaua de pe fotoliile parlamentare –, politicienii au sesizat că oamenii și presa au digerat cam greu înhăitarea de la Camera Deputaților. Au văzut că imaginea Parlamentului – nu-s eu de vină că aceste instituții se scriu cu majusculă, nici gramatica nu e de vină – se duce de râpă în prag de alegeri. Nu cred că au moralitate (eventual un număr infim dintre ei), însă au interes. Și ce am mai observat în explicațiile lor este că au orgoliu. Se simt jigniți că poporul ar putea considera că Parlamentul este o adunătură de hoți. Dar nu știu dacă nu cumva acest orgoliu este o necesitate electorală. Trebuie ținut cont că ei sunt nevoiți acum să scoată tot ce pot dintr-o imagine rău scorojită.
Faptul că nu cred eu – un anonim care-și dă cu părerea – în moralitatea lor este nerelevant. Așa că trebuie să recurg la niscai argumente. Un semn al acestei lacune caracterologice este faptul că în toate partidele există foști turnători la Securitate (că pe foștii ofițeri nu prea îi știm). Și, deși cu pleașca în ogradă, toți arată insistent și obositor cu degetul spre turnătorii din partidele altora. Nu le-a tremurat simțul moral când au făcut alianță – toți în diferite etape – cu eterna cadână a lupanarelor politicii românești, pc-ul patronat de un fost turnător: Dan Voiculescu.
Conștiința le-a tresărit însă senatorilor tocmai înainte de vot. Brusc și-au amintit că cei pe care procurorii vor să-i trimită în judecată sunt oameni, că au familii etc. E foarte interesant că atunci când vorbim despre parlamentari trebuie să îi percepem ca oameni, să le deplângem situația, dacă se poate să avem o lacrimă în colțul ochilor. În timp ce însăși legea despre care vorbeam la început defavorizează milioane de oameni, ca să favorizeze o minoritate. Nu mai aduc vorba despre legi care ar fi trebuit să sancționeze călăii comuniștii ai unor... oameni (mii, zeci de mii, nu unul sau doi). Dacă i-ați întreba de ce s-a amânat la nesfârșit sau de ce s-au dat legi mult îndulcite, ați afla că vinovați sunt alții.
Responsabilitatea acestor personaje e mai mult decât evidentă în raportul ce se poate stabili între promisiunile din campania electorală și realizările din timpul mandatului. Orice bilanț de acest fel, la nivel național, iese îngrozitor.
Vine la rând și argumentul foarte simpatic al încrederii în instituțiile statului. E distractiv să îi vezi că de câte ori au ei a face cu respectivele instituții, acestea nu mai sunt de încredere. Ascultați-l pe Năstase, care a fost mare șef de guvern. Atunci, când el era sus, justiția era bună, era imparțială (în sensul că nu se ocupa de niciun „baron local”, probabil), acum e politizată. O fi. Dar e probabil numai o bizară coincidență că acuza lui vine tocmai când e pe cale să guste din „dreptatea” pe care o împarte puterea judecătorească în România.
Toți când ajung la anaghie contestă toate instituțiile care le dau de furcă. Ba că sunt corupte, ba că sunt politizate, ba că sunt prost concepute etc. Dar dacă altcineva (care nu e dintre „elitele” politice) face aceleași remarci, toți sar ca arși. Vin și cu exemplu. Monica Macovei a fost acuzată de un psd-ist de – nici mai mult nici mai puțin – lipsă de patriotism. Din cauză că a spus pe la Comisia Europeană că în România justiția e coruptă. Dar același partid care o acuza spune în țară exact același lucru. Deci vina cea adevărată a doamnei Macovei e că a fost pârâcioasă! Altă concluzie nu văd.
Una peste alta, discuțiile și spectacolul pe care-l oferă acești indivizi este unul penibil și costisitor. În cazul în care chiar le pasă ce înțeleg cei care îi urmăresc și care i-au ales, atunci nu-mi rămâne decât să cred că ne consideră pe toți niște prostănaci. Sau că speră să ne anestezieze în campanie electorală cu tot felul de cai verzi pe pereți. Ceea ce înseamnă că tot tolomaci ne cred. Din nenorocire, s-ar putea să aibă dreptate și să știe ei pe cine contează. Fiindcă impulsionați de un mic, o bere, o râgâială electorală, un sfârâiac lăcrămos-peremist-naționalist, o lucrătură la sensibilitatea bigot religioasă vom merge iar și vom pune parafa. Că doar de asta au nevoie, în ultimă instanță, pentru încă un memorabil sejur de patru ani, cei dintâi dintre egali.

După 40 de ani

Socot că anul 1968 nu ar trebui uitat, dar habar nu am cum trebuie ținut minte. Martor ocular n-am fost (abia peste 10 ani urma să fac ochi pe lumea asta), iar informațiile le-am obținut pe cont propriu. Manualul – unic – de istorie universală după care am învățat era foarte zgârcit cu datele despre perioada postbelică. E adevărat, de altă parte, și că nu mi-am propus să cercetez în amănunt tot ce există disponibil ca material de studiu despre acest moment. Cu toate acestea, am configurat niște semnificații subiective, cu reale șanse de a fi eronate, însă tocmai de aceea nu le consider definitive.
Cred că lui Dubček – și odată cu el, lumii întregi – i s-a demonstrat atunci că „socialismul cu fața umană” nu este posibil. Moscova și aliații au pus capăt acelei deschideri reformiste tocmai pentru că socialismul începea să semene din ce în ce mai puțin cu un socialism monopartinic. Iliescu ar fi dorit – foarte mult – să ne convingă, în ’89, că acel tip de socialism este posibil. Ideea lui era că Ceaușescu a dus comunismul într-o direcție greșită, însă doctrina nu este eronată în sine. E foarte interesant de observat cât tupeu avea acest personaj la 20 de ani după răsunătorul eșec. Semn că retorica lui miza pe aceeași mistificare a realității, proprie comunismului. În paranteză: cotripitorii Cehoslovaciei se autodeclarau eliberatori.
Ceaușescu a făcut atunci, în ’68, un gest apreciat de toată lumea occidentală: a refuzat să participe la invazie și a denunțat public acțiunea agresivă. Puteți vedea aici celebrul discurs. El și-a atras nu doar simpatia Apusului capitalist, dar și pe cea a intelectualilor români. Această atitudine a conducătorului a fost urmată de un val de înscrieri în PCR (două nume sonore: Andrei Pleșu, Paul Goma). Adevăratele motive ale dictatorului român probabil că nu vor fi cunoscute niciodată pe deplin, însă ce trebuie ținut minte este că retorii și limbuții post-decembriști s-au folosit în repetate rânduri de acest moment pentru a-l prezenta pe Ceaușescu drept un mare patriot român. Scopul strecurat în argument era să se legitimeze pe ei înșiși, revendicându-se de la același spirit patriotard, știind că românii au o slăbiciune îndelung întreținută vizavi de acest subiect.
Deschiderea lui către libertate și democrație, în România deceniului șapte, nu a durat decât vreo 3 anișori, până ce cismarul a făcut celebra vizită în China, de unde s-a întors marcat definitiv de „revoluția culturală” a lui Mao. La vreo 2 ani după Tezele din iulie, de la Mangalia, se năștea fenomenul intrat în mitologia postbelică: Cenaclul „Flacăra”, sub oblăduirea lui Adrian Păunescu. Cu siguranță n-a fost o neglijență a partidului și nici o neputință tot ceea ce a urmat după aceea (spectacole intinerante, muzică folk, poezie). De aceea, o doză mare de prudență în raport cu spusele și făcutele lui Păunescu este absolut necesară.
Evenimentele din august n-au fost, cum probabil știți, singurele convulsii sociale pe harta lumii acelui an. Încă de prin ’67 stundenții din mai multe țări vestice au început să se agite și să se manifeste ostil oricăror norme și valori instituționalizate, culminând cu mai ’68, în Paris. Mi se pare foarte interesant că mulți dintre tinerii anarhiști admirau exact același personaj ca Ceaușescu – pe Mao. Majoritatea acestor grupări participante la revolta studențească au împărtășit orientări stângiste, revendicându-se de la diferiți teoreticieni, mai vechi sau mai noi.
Marcate de lupta pentru drepturi (feministele și homosexualii, de exemplu), cred că aceste mișcări studențești ne-au lăsat ca moștenire – grea! – corectitudinea politică. Iar dacă greșesc, atunci mă rezum doar la a puncta că și unele și altele s-au format pe același cernoziom politic al stângii socialiste. Dar, într-un anume sens, tot nu se poate contesta această filieră, deoarece ’68 e momentul în care dreapta occidentală este contestată cel mai vehement de gauchiști.
O mare bilă albă a revoltaților șaișoptiști este denunțarea socialismului sovietic – încă înainte de invazia Cehoslovaciei. Confirmarea va veni în foarte scurt timp prin Soljenițân (căruia i se decernează Nobelul în 1970), ceva mai târziu prin Paul Goma (1977). Cel care șifonează pentru prima dată în mod serios imaginea socialismului în fața Americii este însă Richard Wurmbrand (în 1966).
Eliade nota în Jurnal: „Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi [de fapt, era vorba de norvegieni; n.m.].) B. îmi spune că este un soi de sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare... De exemplu, această scenă la care a asistat: de Paști, un preot ortodox a fost zvârlit într-un hârdău plin de excremente care îi ajungeau până la brâu. Într-o mână ținea o gamelă plină cu excremente și în cealaltă o gamelă plină cu urină. L-au constrâns să celebreze slujba de Înviere în această postură, și să le dea împărtășania din cele două gamele. Mă întreb dacă va fi crezut (s.m.).” Da, America nu avea urechi pentru așa ceva. America revoltată, desigur. Pentru studenții hippie (deopotrivă europeni și americani) era exotic să se afișeze cu Che Guevara pe tricou, să-l pomenească pe Troțki, să mai aducă vorba reverențios de Mao, să unească toți oamenii în utopia lui Marx. Și peste toate: sex și droguri.
Ce suprinde, pentru un ochi neavizat ca al meu, e faptul că revolta lor împotriva consumismului a îndrăcit și mai tare consumismul. Iar renegarea ierarhiilor în favoarea individualității a exacerbat hidoșenia individualismului până acolo încât a condus la dispariția umanismul pe care stânga îl afișează în mod tradițional și pe care și-l revendică cu obstinație chiar și astăzi. De asemenea, cei care voiau libertate deplină și luptau împotriva colonialismului american, venerau dictatori precum Mao.
Uneori, studenții occidentali de la ’68 îmi par niște țânci revoltați care nu știau nici ei foarte bine ce vor, dar le-ar fi plăcut un soi de religie social(ist)-politică, lipsită de norme morale, o viață ce tinde spre modelul animal (ca libertate), în care toți să fim egali (in a sweet harmony!). Sigur nu a fost doar atât, fiindcă societățile occidentale au suferit transformări semnficative în anii următori. Și au existat și tineri care știau bine ce vor: de exemplu, nemții voiau să concedieze definitiv generația foștilor naziști, care conducea țara (RFG).
Poate că o revoluție a fost însăși ieșirea studenților din sera universităților (pe care o dezavuau, considerând-o retrogradă). Un exercițiu inedit și, posibil, revelator. Fiindcă au existat alianțe cu sindicatele muncitorești și întâlniri directe între cele două „caste”. Aceștia din urmă, mult mai pragmatici, au încetat răzmerița în momentul în care li s-au acceptat revendicările. Dar poate că acel contact nemijlocit să fi contat în evoluția ulterioară a drepturilor muncitorești.
Mă miră că evenimentele de atunci încă nu sunt puse în limitele datelor lor istorice, deoarece mai iscă aprinse polemici. Foștii protagoniști nu pot privi în urmă decât cu mânie împotriva anchilozatei societăți pe care, în continuare, o contestă cam tot de la stânga. Astfel stând lucrurile, revoluția nu pare nici încheiată, nici înfăptuită. Nemulțumirea pare să-i însoțească pe actorii ei. Mai mult, se transmite generațiilor de intelectuali care azi comentează faptele și care, chiar în România (ca și cum ar fi uitat „beneficiile” socialismului), apără idealurile șaișoptiste de stânga.
Dar e greu și să contești totul fără nuanțe. Fiindcă ajungi să contești exact ce au astăzi Europa și America mai aproape de suflet și, totodată, mai fierbinte: drepturi pentru homosexuali, legalizarea avorturilor, legalizarea prostituției, așa-numita egalitate a șanselor (care înseamnă de fapt promovarea fără criterii de valoare a celor care se consideră că au suferit discriminări în trecut), corectitudinea politică. Orice ai încerca să înfierezi dintre toate acestea, te situezi, se pare, în dizgrația celor care apără „drepturile omului”. Iar un asemenea păcat poate fi ispășit numai dacă te așezi strategic (în România, dar poate și aiurea) de partea naționalismului care să-ți justifice intransigența. Normalitatea care se leapădă de ideologii este aproape imposibil de apărat.
Cel mai grav – și în ’68 și acum – e să fii de dreapta și creștin. Acest dublu delict conține o condamnare în sine. În țări mai avansate decât a noastră, sentința se concretizează în marginalizări, procese, discreditări publice. E un drum sinuos, dar foarte interesant de urmărit, pe care creștinismul l-a parcurs de la apărarea omului și promovarea egalității umane la crima de lezmajestate împotriva drepturilor umane. Precum niște copii ce-și reneagă părinții, protestatarii șaișoptiști și urmașii lor actuali refuză să accepte că libertatea lor este, fundamental, rod al creștinismului vizionar (apostolii vorbeau despre egalitatea în biserică a tutoror raselor, claselor sociale și sexelor). Ca și cum această realitate ar putea fi ocultată de refuzul lor. Dar poate fi totuși ascunsă în spatele discursului lor dogmatiza(n)t și seducător.

Din nou despre sport

Marele meu regret (tardiv exprimat, dar imediat resimțit) a fost că nu m-am uitat mai des la transmisiunile Turului Franței pe EuroSport. Cei doi Radu (Naum și Banciu) m-au determinat în urmă cu ceva ani să urmăresc acest eveniment sportiv. Nonconformiști și citiți, adversari vehemenți ai dopajului, „obsedați” de anumite subiecte (cum ar fi Burkina Faso), cei doi povestesc de toate. Cred că ar fi foarte greu să vorbească doar despre ciclism. În ce mă privește, cu siguranță nu m-ar fi interesat un comentariu tehnic foarte riguros. Dar incursiunile lor istorico-geografico-literaro-creative întrețin interesul și buna dispoziție. Discută uneori în franceză fără să se ostenească să traducă. Poate fi deranjant, dar năravul – că e un nărav – are farmecul lui aparte. Prezența lor contrastează plăcut cu ineptele și incoerentele comentarii ce însoțesc multe competiții sportive.
Că tot veni vorba de inepții, s-a lansat GSP tv. Nu că asta ar fi o inepție. Dimpotrivă. Pentru un foarte scurt moment chiar am crezut că va fi vorba de o televiziune serioasă, cu aspirații de profesionalism. Dar m-am lămurit repede, când l-am văzut într-o reclamă pe Costin Ștucan (abia atunci am reținut cum îl cheamă), care lucrase la Sport.ro. Personajul ăsta e întâi de toate scandalagiu și iscoditor. L-am văzut de vreo 2-3 ori (în reprize de maxim câteva minute, fiindcă nu prea poți rezista mult în distinsa-i companie) și de fiecare dată i-a zburat câte un porumbel pe gură. De exemplu, explica el cum a stat treaba cu finala Champions League de anul acesta. Iată pe scurt contextul: echipa învingătoare s-a decis după ce portarul celor de la Manchaster United a apărat ultima lovitură de la 11 metri a celor de la Chelsea London. Problema cu care se opintea d-l de care pomeneam era următoarea: înainte ca jucătorul echipei din Londra să execute lovitura cu pricina, portarul de la United a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi spre colțul de sus al porții, dar a sărit în dreapta și astfel a parat șutul, câștigând meciul. De unde și parapsihologica concluzie a comentatorului: a fost un gest nesportiv. Adicătelea, ce să înțeleg eu, care nu mă pricep așa bine la sport: că dacă a făcut semn spre stânga trebuia să sară în stânga șarlatanul? Cam așa sună rodul efortului intelectual al stimabilului. Ce nu pare să fi ajuns în lumina preastrălucitoarelor sale deducții e că același gest poate fi interpretat în două feluri: (1) șutează TU spre STÂNGA, că EU mă arunc în DREAPTA; (2) EU sar spre STÂNGA, așa că TU șutează în DREAPTA. Cel puțin această dilemă logică nu mi-a lămurit-o comentatorul de serviciu. Desigur, perspicacitatea care îl caracterizează nu ar fi rămas indiferentă în cazul în care Manchester United pierdea meciul din cauza acelui gest. Din logica limpede și foarte liniară a personajului în discuție, sigur ar fi ieșit un blat pe care tot restul Europei l-ar fi trecut, de altfel, sub tăcere. Dacă ar fi să luăm de bună paradigma „gestului nesportiv”, musai să ajungem la concluzia că jucătorul lui Chelsea e cam prostuț, crezând orbește în semnele adversarului pișicher. Ca în Capra cu trei iezi: ce zice lupul, aia cred iezii cei mari. După cum se vede, viața e mult mai palpitantă dacă plecăm cuminți urechea (cea bleagă și puțin fudulă) la originalele observații ale lui Ștucan.
Am făcut toată această obositoare incursiune doar pentru a ajunge la concluzia (recunosc: în mod abuziv strecurată în premise) că GSP tv nu este și nu vrea să fie un canal de sport profesionist și imparțial. Vrea scandal și spectacol, fiindcă altfel pierde rating-ul, fuge toată „inteligența” (aia de se dă în stambă pe la subsolurile articolelor unde comentează) să se holbeze iar la Sport.ro. Nu de profesioniști l-au importat pe d-l Costin, ci de avizi de audiență.
Poate sunt naiv, dar cred că profesionist ar fi ca atunci când un slăninos declară ceva, reporterul să facă tot ce poate să verifice și să dea știrea cu acoperirea ei (sau cel mai adesea lipsa acestei acoperiri) în realitate, acolo unde e posibil. Dar televiziunile (sau emisiunile) sportive preferă, în general, să dea prioritate unor fanfaroni, să scurme în pubela cu scârnăvii, să aducă scandaluri în propriul studio din care să sugă mai apoi tot ce se poate.
Am mai zis asta și repet: pe foarte mulți așa-numiți jurnaliști de sport (și nu numai) nu-i interesează omul decât sub aspectul lui de produs media. Sunt niște lipitori flămânde. Vin iar cu un exemplu. Olimpiada de la Beijing (și în special evoluția sportivilor români) este un subiect aproape absent (ca proporție, corp de literă sau poziționare) de pe site-uri precum sport.ro, gsp.ro, sau prosport.ro. Însă la televizor se lăfăie pe ore întregi tot felul de personaje grotești care urlă că au fost furate de arbitri, că vor fi furate, că ei sunt așa și pe dincolo, că echipa... că adversarul... Și turuie de nu se mai opresc. În umbră, se desfășoară gesturi umane demne de ideea de joc sportiv, de fair-play. Campioana olimpică la gimnastică este felicitată de către toate adversarele. De fapt, chiar înainte să se știe nota finală – a Sandrei Izbașa, care a luat medalie de aur la „sol” – și, implicit, ordinea pe podium, toate participantele la concurs se felicitau între ele. Pe când în țară, niște mediocri din jurul unui fotbal relativ mediocru (niciodată echipele românești de fotbal n-au atins o performanță similară unui titlu olimpic) se bălăcăresc cât îi ține gura – adică foarte mult – și cât îi duce minte – adică foarte puțin. Apropo, chiar în timp ce la Beijing se încheia festivitatea de premiere pentru gimnasta româncă, pe un canal de sport, un individ frustrat urla în telefon despre câtă nedreptate îndură el pe lumea asta. N-o fi vrut el săracu’ să nimerească tocmai atunci, dar era de un prost gust inimaginabil. Probabil că decența nu e pentru mediocri.
Canalele de sport ne oferă spre audiţie declarații imbecile și infatuate, iar cei care ar putea să spună ceva cu adevărat semnificativ în domeniu sunt modești și reținuți. În consecință, nu merită mediatizați pentru că nu stârnesc zâzanie și nu ridică deloc cotele de audiență. Cel mult merită enumerați și bătuți ușor peste ceafă – cu discretă afecțiune – în semn de apreciere. Iar apoi dați la o parte să facă loc pentru cefele groase și mințile crucișe.
De ce vorbesc despre sport? Poate o să fiu iar întrebat dacă nu aveam ceva mai bun de făcut. Răspunsul meu e simplu: și în sport se vede foarte acut aceeași schizofrenie socială și mediatică: lucrurile importante, frumoase, demne se petrec într-o parte, însă presa și mulțimea privitorilor se bulucesc spre saltimbanci, analfabeți, mediocrități sforăitoare. Din nou, percepția ne joacă feste, fiindcă realitatea nu e acolo unde ne trage inima noastră majoritară și democratică.

PS: Am găsit două texte cu tupeu. Poftiți de le citiți aici și aici.
PPS: Din categoria „Presa și nespălații”.

Și deștepți, și lucizi

Am fost intrigat că politicienii și televiziunile ne consideră – pe toți cetățenii României – deștepți și cu mult discernământ. Mi-am zis că musai să văd dacă așa stau lucrurile sau încearcă ei să ne adoarmă cu vorbe dulci. Poate că au vreun interes, mi-am spus, de ne laudă atâta. Dar, după o cercetare nu foarte extinsă, dar deosebit de convingătoare, a trebuit să mă rușinez de scepticismul meu și să admit că au dreptate: avem și discernământ și inteligență. Iată constatările mele.
Ca urmare a calităților pomenite, politicienii sunt foarte prudenți când vine vorba de electorat. Așa se explică (sub raport cauzal) admirabila lor consecvență. De exemplu, un partid care a petrecut multă vreme la conducerea țării (și acum se află în opoziție) nu critică niciodată actuala guvernare, decât după ce, în prealabil, își pune cenușă în cap pentru propriile erori similare celor incriminate. Hai să fiu și mai specific. Actualul „raport de țară”, întocmit de Comisia Europeană, critică România pentru insuficientele progrese înregistrate în combaterea corupției. Criticile vizează în mod direct guvernul și pe conducătorii actuali ai țării. Din opoziție, pesedeul critică la rândul său (așa și se cuvine) această situație, dar nu uită să amintească (cu mare onestitate, cum numai în politică poți întâlni) că pe vremea când guverna (sub oblăduirea lui Iliescu), eram priviți drept cea mai coruptă țară din Europa și că această molimă ajunsese o practică oficială aprobată tacit. Atitudinea transparentă, sinceră până la lacrimi este, cred eu, consecință a discernământului electoral de care se tem (în sensul bun) politicienii.
Mai zăbovesc puțin la politică. Niciodată în preajma alegerilor, partidele de guvernământ nu recurg la măsuri populiste: nu măresc pensiile, nu relaxează impozitele, nu promit nimic din ce n-ar fi în stare să facă. Tocmai pentru că nu vor să-și jignească electoratul. Ei sunt convinși că nu au cum să câștige voturi cu două beri și patru litri de ulei în plus.
Discursurile (nu le putem evita) sunt dovada clară a aprecierii pe care o au oamenii politici pentru deșteptăciunea populației. Atenția cu care sunt construite toate declarațiile, echilibrul stilistic, rigoarea logică, acuratețea informațiilor și obiectivitatea aproape autoflagelantă sunt calități atotprezente în luările de cuvânt cu caracter politic. Din acribia cu care se străduiesc să evite orice demagogie este evident că cel mai tare se tem că ar putea să insulte inteligenței românilor prin vreun artificiu retoric nepotrivit. Drept urmare, prudența și transparența totală sunt normă.
Vedetele de televiziune – dar și oamenii „din spatele camerelor” – sunt la fel de prevenitoare când vine vorba de performanțele intelectuale ale telespectatorilor. Așa se explică faptul că avem emisiuni care solicită creierul și valorifică această calitate deosebită care este inteligența. În deplin acord cu sloganul „telespectatorii nu sunt proști, ci dimpotrivă”, ei nu umplu grilele din prime time cu emisiuni lacrimogene, cu filme previzibile, în care contează doar viteza, violența și sexul. Dacă se întâmplă, acestea sunt fie excepții, fie practici ale unor televiziuni de mâna a doua sau de nișă, care mizează pe o minoritate nesemnificativă.
Arareori vom vedea pe ecran domnișorici cu decolteuri sau cu fuste ultrascurte, aproape niciodată nu sunt invitați în studio oameni proști care se dau în stambă. Oricât încerc, nu reușesc să-mi amintesc vreo emisiune sau vreun post tv care să fi recurs la prezența colorată a vreunui invitat bogat, dar cam nemobilat intelectual. Nici nu știu să fi văzut vreun personaj căpătuit care să-și exhibe viața intimă în fața țării doar pentru că are putere financiară. Sau cine ar putea să indice vreun program în care se întrec diferiți indivizi în performanțele propriei prostii? Noi nu avem așa ceva.
Există nenumărate emisiuni în care se discută idei, în care forța vine din calitatea argumentului, în care invitații dovedesc abilități intelectuale (și chiar morale) excelente, fiind cu totul excluse din repertoriu mojiciile, scandalurile stupide sau gesturile arogante de prost gust. De fapt, noțiunea de prost gust poate fi foarte rar asociată cu exemple din televiziune. Pe ici pe colo câte un bețiv filmat fără știrea lui sau câte un rebel impertinent, dar aceștia se detașează evident ca personaje negative, ușor de reperat în contextul general salubru și decent.
Știrile sunt poate cele mai reprezentative în acest sens. Tot ce aflăm, de la știri politice la cele sportive, de la cultură la economie, se referă la fapte, realizări, eșecuri, performanțe, evenimente, dar niciodată la amănunte de can-can. Jurnaliștii informează cu mare acuratețe populația. Profesionalismul lor este mai mult decât limpede în selectarea subiectelor, dovedit fiind faptul că telespectatorii nu sunt preocupați de chestiuni frivole: ce mașină și-a luat cutărescu, unde și ce mânâncă x-lescu, câte kilograme a pus ț-uleasca, ce culoare au șosetele lui ș, câte găini i s-au furat bădiei Mitrea, de ce s-au certat Văsâi cu Flocea la birt. Nu că astea n-ar fi parte din viață, dar tocmai pentru că le știm nu mai stăm cu ochii lipiți de ecran să îngurgităm și alte calupuri de asemenea povești. Inteligența noastră simte nevoia să fie antrenată, stimulată, să i se ofere idei la care să cugete, evenimente pe care să le analizeze, indicii care să-i permită să se orienteze mai bine în labirintul realității. Și toate aceste necesități ne sunt împlinite fără zăbavă de către oamenii care, așa cum declară mereu, ne consideră deștepți și ne tratează în consecință.
Avem însă și alte dovezi despre nivelul inteligenței noastre și, mai ales, despre calitatea discernământului nostru. Cel mai citit ziar din România este „Libertatea”. Toate cotidienele din țară își compară tirajul după ce exclud din clasament ziarul pomenit. Nu mai trebuie să repet eu (știe toată lumea) ce calitate are acest jurnal. Dezbateri serioase, aproape academice, ținută sobră și elegantă, obiectivitate, incisivitate, decență. Până și imaginile selectate în pagină transmit același tip de mesaj. La noi nu au succes, precum la alții, tabloide de doi lei (vechi), care vehiculează bârfe, care se preocupă de costume de baie sau triciclete pentru „beizadele”.
Chiar dacă aș vrea să fiu cârcotaș, văzând grija politicienilor, vizionând emisiunile care ni se livrează pe baza punctelor de rating, constatând cum arată cel mai citit ziar din țară, nu-mi rămâne decât să trag concluzia inevitabilă că nu greșesc cu nimic cei care ne bat apreciativ pe creștet și ne laudă deșteptăciunea. E clar că suntem pe drumul cel bun. Să-i dăm bice!

Relaxativ

Toma Caragiu - Snobul



Orice s-ar spune, oricât de enervant ar fi, oricât de sus ar ajunge în ierarhie (și ajunge), snobul rămâne fascinant ca spectacol.



Toma Caragiu&Dem Rădulescu - Ce e cu Ivănescu



Un alt spectacol uman! Câtă maleabilitate, cât oportunism, ce agilitate, ce acrobații... Dar mai ales îmi place construcția deosebit de meticuloasă întemeiată pe un zvon, pe un „nevinovat” semn de întrebare. Foarte eficientă în politică, în presă, în carieră, metoda a fost cu succes adaptată și la biserică și familie. Pentru practicanții ei, cel mai important e să fie foarte convinși de dreptatea lor și să nu vădească slăbiciune atunci când un adevăr ar putea să le contrazică edificiul. Dacă acești balerini ai zvonisitici sunt credincioși, cel mai bine e să-L invoce pe Dumnezeu și Scriptura (plus, eventual, Tradiția) cât mai des și cât mai solemn.

Scandaluri religioase

Am văzut în ultima vreme că şi religiosul are parte de porţia lui de scandaluri. Nu ştiu dacă „aripa modei” e de vină sau există alţi factori. Nu mă interesează în cele ce urmează justeţea poziţiei beligeranţilor. Mă preocupă, în schimb, efectul, unda de şoc ce se propagă în blogosferă. Nu acel loc unde fluturaşul bate discret din aripi – pierdut undeva în incomensurabilitatea universului –, ci furtuna pe care o declanşează el la mii de... kilometri distanţă.
Potenţialul scandalurilor inter şi intra-confesionale este la fel de mare precum al oricărei alte păruieli sub un anume aspect: cel al întunecimilor sufleteşti pe care le cheamă în act. Lucrurile acestea s-au văzut fără putinţă de tăgadă.
Fie că a fost vorba de un eveniment (concert, festival, conferinţă), ori de o persoană (episcop, pastor, preşedinte, lider religios), mulţi dintre cei care au glosat pe subiectele de scandal – mă refer aici la persoanele cu o anumită autoritate – au propus şi întreţinut (pasiv sau activ) atitudini foarte drastice. Vrând să fie categorice, aceste luări de poziţie au devenit cât se poate de echivoce sub specia iubirii creştine. Oameni deplin convinşi – în aparenţă cel puţin – de autenticitatea propriului creştinism au ajuns să condamne, să judece, să anatemizeze, pornind de la felul în care „autorităţile” în jurul cărora gravitează au luminat evenimentul.
E întristătoare constatarea că unele bloguri sau site-uri declarat creştine au reuşit performanţa să incite la intoleranţă, să râcâie vechi ranchiuni, să arunce cu ofense şi să întreţină chiar ură împotriva altor... creştini (de aceeaşi confesiune sau nu). Toate, desigur, sub acoperământul foarte încăpător al pretinsei lupte pentru adevărata credinţă creştină.
Cei care „pun botul” nu sunt numai prostănacii (în număr din ce în ce mai mare, parcă, şi din ce în ce mai agresivi), ci şi oameni care poartă răni de un fel sau altul. Mai sunt apoi şi habotnici sinceri, care fac din convingere tot ce li se pare vrednic de participarea lor. Pe cei care schelăie, grohăie, orăcăie sau behăie la comandă nici nu îi iau la socoteală. De altfel, nu cei pomeniţi mai sus sunt problema principală aici. Existenţa lor ţine de domeniul inevitabilului şi evidentului, aşa ca în viaţa din afara internetului (există viaţă şi fără internet!). Baiul sunt cei care, ca autorităţi recunoscute/delegate, acţionează lucid, mizând pe efectul de scandal, pe reacţia unui public (pentru ei) previzibil; cei care îşi cunosc... masa de manevră şi tocmai de aceea recurg la anumite gesturi.
Mai există totuşi o posibilitate care n-ar trebui eliminată fără o examinare prealabilă. Aceste voci foarte ferme şi senteţioase ar putea fi profetice. În definitiv, şi profeţii din vechime au rostit condamnări, blesteme sau ameninţări, au adunat în jurul lor pe „fiii prorocilor”, adevărate şcoli de profeţi. Dincolo de imposibilitatea aplicării fără rest a modelului vetero-testamentar la situaţia în discuţie, există şi alte câteva probleme. Dumnezeul invocat de tabere beligerante este unul cu păreri contradictorii, dar, se pare, în acord cu Scriptura şi cu teologia fiecărei grupări – precizez din nou că aceste grupări pot aparţine aceluiaşi cult sau pot fi din culte diferite. Ca să se complice lucrurile, o incursiune în istoricul recent al diferitelor autorităţi internaute relevă schimbări de atitudini care au fost încununate de oarecare beneficii în timp. Dacă acceptăm aceste situaţii ca pe simple coincidenţe, tot nu am scăpat definitiv din labirint. Nu o dată sunt evidente elementele de populism care asezonează substanţa (când ea chiar există) discursului. Şi autovictimizarea sau autolegitimarea grandilocventă sunt manevre care pot atrage admiraţia, adeziunea şi obedienţa destinatarilor. Mesajele profeţilor autentici nu erau însă influenţate nici de apartenenţa lor instituţională, nici de numărul aderenţilor.
Aceste autorităţi îşi permit să sară ele înseşi la beregată, să îi stârnească pe alții sau să întreţină tacit atacurile la adresa altora. Furnizând de la înălţimea poziţiei lor atât casus belli, cât şi câmpul de luptă şi arsenalul necesar, eminențele cenușii ale dumnealor nu par stingherite de absența deontologiei creştine din jurisdicţia pe care o administrează. Regula elementară a confruntării tête a tête este abrogată în favoarea spectacolului fără limită şi fără perdea pe care îl poate găzdui nestingherit internetul. Aici, în cyberspaţiu, se găsesc tot timpul spirite curioase şi aprinse, care împart dreptatea dintr-un enter şi un comentariu de cinci fraze incoerente logic şi ilicite teologic.
În secolul IV, la puţină vreme după ce Biserica scăpa de persecuţii prin Edictul de la Milano, Iulian Apostatul miza pe odium theologicum ca să dezbine creştinii. S-ar putea ca miza – voluntară sau involuntară – a scandalurilor să fie în continuare acelaşi vechi izvor de amărăciune. Că de reuşita acestui pariu nu se poate îndoi nimeni care apucă să vadă vespasianele pline ochi, în care colcăie dejecţiile lingvistice ale unor... fraţi întru Christos.
Ies din această discuţie polemicile decente şi fecunde. Rămân doar acele luări de poziţie care adună idiosincrazii, ranchiuni, politici instituţionale sau cultice, frustrări individuale şi le proiectează, în travesti, ca mesaje divine, menite să apere adevărul şi să întruchipeze justiţia divină.

Cauzele genialității

Aceasta [peste 50% dintre români nu reușesc să înțeleagă un text dat spre citire] trebuie să fie pricina pentru care românii e cei mai deștepți. Și tot pe aici musai că rezidă și explicația pentru procentele colosale de promovabilitate (din unele județe) la bacalaureat.
De fapt, cred că lucrurile stau cam așa: intuiția noastră fenomenală ne ajută să trecem dincolo de litere și cuvinte (care nu sunt decât niște semne, dpdv lingvistic) la esențele absolute ale existenței. N-om ști noi exact ce scrie, dar citim cu inima, cu ficații, cu jejunul, cu glanda pituitară și pătrundem taina care, dezghiocată din îmbârligătura de mâzgăleli grafice ininteligibile, ni se dezvăluie în toată limpezimea ei fecundă. P-ormă nu avem decât să culegem roadele clare și indubitabile ale acestui proces misterios și fără seamnăn pe lume.
Noi simțim, noi nu gândim! Asta nu știu europenii care ne măsoară laolaltă cu finlandezii și germanii. Noi suntem „descurcăreți”, tocmai de aceea evităm încurcăturile de vorbe din texte și le descurcăm potrivit fiorului patriotic, tradiției multimilenare, înțelepciunii străbune și sufletului poetic național. Iar aceste chei de lectură nu au cum să dea greș. Totodată, ele nu au nevoie de cuvinte (atât de trădătoare în raport cu adevăratele înțelesuri).
Intuiția esențelor, sensibilitatea la trancendent, poezia vieții ne ridică mult deasupra celor care înțeleg ce scrie pe un banal petec de hârtie. Mărturie stau unitatea de cuget și simțire națională, generozitatea între semeni, altruismul fără margini, onestitatea până în pânzele albe, armonia și bunăvoința, hărnicia stupefiantă, pasiunea pentru dreptate, consecvența și perseverența, spiritul civic, responsabilitatea.

Deși suntem pe zi ce trece mai rudimentari, mai vulgari și mai imbecili ca nație, continuăm să ne gratulăm între noi cu aprecieri vizavi de inteligența electoratului, de inteligența publicului etc. Concomitent, mulți din învățământul universitar se plâng că a scăzut calitatea studenților și nivelul de interes, că tinerii sunt mai slab pregătiți și mai împrăștiați. Pe unde o fi zăcând adevărul?

Să ne plângem... (de învățământ)

Azi de învățământ. Că e de actualitate.
S-a copiat la BAC. De fapt, se copiază de mai multă vreme la acest examen. Protocolul e un nărav intrat în firescul existenței. Părinții știu că îi așteaptă o cotizație de plătit. Elevii știu că toți vor lua BAC-ul dacă nu sunt chiar prostănaci (explicație: prostănaci înseamnă aici indivizi care nu știu să folosească eficient o fițuică sau altă „sursă” sub privirile îmblânzite pe bani ale supraveghetorilor). Profesorii așteaptă „masa și... felicitările” la locul unde prestează activitatea pentru care s-au înscris: corectura sau supraveghere.
Foarte puțini sunt cu adevărat deranjați de fenomen. Doar excepții. Adică sunt unii (elevi și părinți) cu principii (sau pur și simplu știu că n-au motive) care nu vor să plătească, însă sunt considerați niște profitori, pentru că, deși nu cotizează, vor beneficia de tratamentul obținut cu strădania șpăguitorilor. Așadar, moral e să dea și ei. Aceasta este perspectiva corectă asupra lucrurilor. Atfel se traduce etica și justețea unei atitudini. Nu contează cine apără o cauză dreaptă, ci câți tonți suferă. (În această lumină, toți luptătorii pentru adevăr sunt nasoli, deoarece s-au situat mereu împotriva majorității.)
De cealaltă parte a baricadei, există și profesori care nu sunt dispuși să ia parte la frauda generalizată, însă ei pot ajunge din acest motiv chiar în atenția inspectorilor, ca fiind lipsiți de simț practic și orientare economico-socio-educațională. De obicei, nu sunt lăsați prea mult prin preajma centrelor de examen sau sunt priviți cu suspiciune, ca potențiali trădători ai sistemului ce merge ca uns.

Exemple. Prin 2004 am supravegheat la, pe atunci, Capacitate. Ni s-a cerut de către președintele comisiei (un director de liceu) să punem foile de concurs în aceeași ordine cu procesul verbal în care elevii semnau când predau lucrările la finalul examenului. Adică să poată fi identificați fără niciun efort. N-am dat curs îndemnului, ca urmare, în ziua următoare am fost repartizați și eu și colega cu care încurcasem bunul mers al lucrurilor să supraveghem... coridorul. În același an, la BAC, am primit în prima zi (tot ca supraveghetor) o Milka de juma’ de metru. Parte din „protocol”. La prânzul comun (care făcea parte din același „protocol”), am fost sfătuit ca, în cazul că mi-ar trece prin minte să cadorisesc pe cineva cu ciocolata cea uriașă, s-o deschid înainte, fiindcă mai conține și o surpriză: erau 300.000 lei. De returnat, nu aveam cui, că nimeni n-ar fi recunoscut că mi i-a dat. În ambele școli au venit profesori, introduși prin ușa din dos, care le-au adus elevilor subiectele rezolvate și le-au dictat parțial. Un prieten a fost scos de la supravegheat pe motiv că „pune presiune asupra candidaților”. Un mic amănunt, tot cu titlu de exemplu: în anul în care Ilie Bolojan (actualul primar al Oradiei) a intervenit, pe când era prefect de Bihor, să supervizeze desfășuararea BAC-ului, procentul de promovabilitate aproape că s-a înjumătățit la câteva licee orădene.
Personal mă indoiesc de indignarea unor profesori vizavi de furăciunile din sistem. Cred că e paradă și fațadă. La fel cum sunt și declarațiile multor directori privind corectitudinea examenului din școala lor. Tot așa am bănuiala că mulți dintre elevi sunt mai nemulțumiți că ei nu au putut copia decât să fie indignați că se poate lua un examen prin fraudă.

Consecințe? Cu carul. Știind că își pot cumpăra examenul la sfârșitul liceului, elevii nu mai au motive pragmatice să învețe. Nici social nu sunt motivați spre studiu, dacă becalii de toate formele, mărimile și culorile au reușit. Dimpotrivă, spiritul ștrengăresc e mult mai bine să-l cultivi de tânăr. Profesorul devine astfel un factor aproximativ inutil a cărui singură datorie e să țină ocupați șase ore pe zi niște oameni total dezinteresați de ceea ce se petrece. Dascălul își ia apoi revanșa la examen, când stoarce și el cât poate mai mult din „protocol”.
Din cauză că mai există totuși și examene desfășurate relativ corect, se anihilează orice ierarhie reală, prostănacii fiind egali cu eminenții. De plâns, se vor plânge cu toții de sistemul de învățământ, prostănacii pentru că nu fac față (dar au mereu la îndemână argumentul – cu totul valid, dar în sensul pe care ei îl dau – al programei supraîncărcate), iar eminenții pentru că sunt dezavantajați în raport cu restul. În acest cor, oricât de reală ar fi obiecția și oricât de justificat cel care o aduce, nu se mai face vreo deosebire, tocmai pentru că toată lumea contestă pe toată lumea.

Soluții? Un minstru mai puțin tâmp și zâmbitor, care să știe ce înseamnă învățământul și care să-și curețe ministerul de javre și incompetenți. Lucru aproape imposibil, dat fiind că minstrul este numit din partea unui partid, într-un guvern mânjit de rahat politic. În fine, presupunând prin absurd că ar răzbi un individ cu idei, e foarte greu de crezut că și-ar putea aerisi minsterul.
Mai există și soluția individuală a dorinței de rectitudine morală a fiecărui participant la examen. Dar asta e pură utopie.

Plusuri. La examenul de titularizare nu se copiază. Poate că există excepții, tentative izolate, dar nu există deloc „protocol”, supraveghetorii sunt „pe bune”, neregulile sunt sancționate. Nu știu dacă există căi ocolitoare prin care un profesor să obțină o titularizare. Dar cei care aleg calea dreaptă au de înfruntat (măcar) un examen care se desfășoară cinstit. Ceea ce mă face să cred că dacă aici se poate, cu aceeași profesori supraveghetori, și dincolo s-ar putea.

Concluzii. Îi consider vinovați în primul rând pe părinți și pe directorii de școală. Pe primii, pentru că dau bani. Dacă n-ar da ei, n-ar exista „protocolul” și dacă n-ar da toți, n-ar mai putea nimeni să primească nimic de niciunde. Pe directori îi arde rău să atragă cât mai mulți bani (că doar învățământul este finanțat după „performanțe” – ce idiot ori geniu al finanțelor o fi introdus acest criteriu înainte să elimine corupția cunoscută de toată lumea?!?) și cât mai mulți elevi, să-și urce școala în ierarhiile județene. Foarte mulți dintre ei nu vor un liceu bun, ci o imagine bună. Iar o promovabilitate de peste 90% face toți banii și toată șpaga. E mai simplu să mituiești o comisie decât să îți selectezi un corp profesoral de calitate.

PS: Priviți aici în ce județe duhnește intelighenția română.

Evoluția

Într-o seară, după ora 24.00, am fost oprit pe stradă de către o patrulă – motorizată – a poliției. Eram îmbrăcat cât se poate de banal, dar ochiul vigilent al instituției (probabil singurul pe care îl are) m-a reperat ca „element suspect”. Nu purtam jungher la vedere, nu aveam nici arme de foc, nu urlam pe stradă, nu scuipam coji de semințe pe jos, nu eram beat, nu umblam cu cagulă, nici cu ciorap de damă tras pe cap, nu șchiopătam deloc, nu mă grăbeam, nu m-am ascuns din raza vizuală a celor doi „agenți”, nu umblam crăcănat, nici cu mâinile depărtate de corp din pricina bicepșilor explozivi. Însă intuiția lor și experiența trebuie să le fi spus că e cazul să mă legitimeze. Când i-am întrebat dacă au acest drept, aproape au sărit din mașină ca să mă chestioneze cu ce tupeu rostesc asemenea obrăznicii. La urmă au ajuns la concluzia că nu am făcut armată. Pe trotuar, la nici 20 metri de mine, un bețiv vesel și nițel agresiv speria rarii trecători din miez de noapte. Instituția statului însă nu pătrundea cu vigilența până acolo, bag seamă că din cauză că iluminatul public e mai deficitar în zonă. N-am stat să văd continuarea, ca nu cumva „organele să se sezizeze” din cauza mea.
Ca șofer ce mă aflu, știu că poliția, după normele mai recente, nu are dreptul să oprească un autovehicul decât în cazul unor manevre ilegale comise în trafic sau în situația specială a vreunei razii. Dar atunci polițiștii trebuie să dețină toată documentația de rigoare și trebuie să explice fiecărui conducător auto motivul specific pentru care a fost oprit. Prima treaptă așadar pentru a scăpa de vigilența poliției e să îți iei carnetul de șoferi și o mașină. Treaba e relativ simplă. Cu sau fără șpagă.
În momentul în care săvârșești vreo contravenție⁄infracțiune și ești depistat, dacă ți se cere socoteală de către un „organ de control” aflat în misiune pe șoseaua publică, e bine să știi vreun nume cât mai influent al unui superior. Pe care să-l pomenești într-o doară, nu foarte ostentativ, ca nu cumva să încingi orgoliul „plotonerului” din fața ta. Dacă nu se rezolvă chiar nimic, nu strică, la final, să lansezi niște amenințări vagi, dar cât de cât explicite, ca să-l pună pe gânduri pe așa-numitul „om al legii” (și totodată să nu fie prea subtile pentru el). Impactul acestora e și mai mare când ești conducătorul unui vehicul scump, cât mai scump. Ba chiar ți s-ar putea trece cu vederea anumite contravenții minore. Deci pasul al doilea e să faci în așa fel încât motorizarea de care beneficiezi să fie cât mai opulentă și, de altă parte, să-ți faci „relații”. Neapărat trebuie să știi măcar un ofițer superior care e frate cu mama vărului primar al celui mai bun prieten al vecinului socrilor vărului de-al doilea al cumnatei colegului tău de la fostul loc de muncă.
Aici ajungem la chestiunea inevitabilă și inexorabilă a banilor. Ca să ai mașină beton trebuie să pui banul jos. Așa că indicația de muncă se anunță singură: Fă bani! Mulți! Foarte mulți! Dacă e posibil, devalizează o bancă, falimentează o firmă foarte mare, intră în datorii de sute de miliarde, fraudează carduri și bancomate, intră în combinații mari și periculoase. Atunci sigur se va auzi de numele tău și nu vei mai fi tratat ca un găinar oarecare. Vei avea acces astfel la un nivel imediat superior: la justiție (ironic numită astfel în țara noastră). Cu banii poți să muți orice lege și să ocolești orice cod penal.
Acum este momentul să faci o mică mutare cu efecte potențiale foarte mari. Caută un partid și fă politică. Adu bani, dă declarații, scoate capul la lume. Cu puțin noroc, te faci eligibil pe vreo listă (oricât de uninominală). Mai ștergi un pantof, mai lingi un scaun înalt, mai latri la un adversar, mai mârâi la ziare, mai cureți o scamă viitoare de pe un guler transpirat (dar de Armani), mai răsucești 30-40 de cuvinte pe dinaintea votangiilor. Chestii de rutină.
Dacă fortuna (care e oarbă, cum se știe) nimerește să țină cu tine, te faci... acum vine cuvântul magic... se aud tobele în surdină, nu sunt obezi... nu e girofarul poliției ăla, ci reflector... te faci... suspansul se menține și iaca: parlamentaaaar! Fâssss (de la atâta tensiune e acest sunet). Odată ajuns aici, pe cea mai înaltă treaptă a intangibilității penale, simți întreaga demnitate a adevăratului cetățean român. Acum, cu nonșalanța unuia care a muncit din greu și știe în ce și-a băgat banii, aplici soluția Năstase. Te lași pe mâna Parlamentului. Iar acesta nu te va dezamăgi și nu te va lăsa la greu, doar e format din oameni la fel de trudnici precum prea grațioasa și valoroasa ta persoană. Plus că oricând se pot afla și ei în aceeași ingrată situație. Într-o conjunctură cât de cât favorabilă, până să fii despachetat de imunitatea parlamentară, trec cei cincisprezece ani necesari ca faptele suspecte să se prescrie juridic. Și atunci poți și tu să te retragi undeva la munte sau candidezi la vreo primărie (că nici de acolo nu se pleacă tocmai cu mâna goală) sau, de ce nu?, la președinție.
Noi, ceilalți, rămâne să ne mințim pe mai departe cum că toți suntem cetățeni egali în fața legii și să mai sperăm că nesimțirea s-ar putea fisura, iar fisura să deranjeze măcar hemoroidal vreun înțelept din sfatul țării.

MORALA 1: Mersul pe jos dăunează grav sănătății. Juridice.
MORALA 2 (pentru cinici): Nu dați cu roșii după tramvaie!

Mineriada lui Iliescu: 13-15 iunie, 1990

Oare pe când și adevărul despre toate astea? Sigur o să ni-l lase Ion Iliescu în memoriile sale (sau în jurnal?) publicate post-mortem.

Carți 4

Semnalez și eu cu bucurie apariția în limba română a cărții Surprised by Joy de C.S. Lewis, în traducerea lui Emanuel Conțac. Pentru cei care nu știu, este vorba despre povestea convertirii (a devenit anglican) a, probabil, celui mai cunoscut autor creștin din secolul XX.

Singura doamnă care făcea parte din grupul Inklings (alături de C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien), Dorothy Sayers a fost tradusă în românește la Nemira. Cinci piste false și O moarte suspectă, deși catalogate drept romane polițiste, cu siguranță sunt mai mult de atât. A se vedea opinia lui Virgil Nemoianu din Jocurile divinității.
S-au mai tradus încă două carți ale lui André Scrima, una mai ispititoare ca alta. Ortodoxia și încercarea comunismului, cred că este o idee (și) de marketing a editurii, fiindcă tot sunt încă la modă deconspirările și modalitățile de abordare a raporturilor bisericii cu organele represive. Cealaltă carte este Experiența religioasă și limbajele ei. Autorul aduce în discuție, de exemplu, expresia imagistică a religiosului, face trimiteri la islam, incursiuni în creștinism.
Dan Puric a publicat cartea Cine suntem?, pe care a anticipat-o cu temele pe care a conferențiat prin țară. (Aveți aici o parte din conferința susținută la Oradea.) Din câte am aflat, autorul a ridicat de la editură întreg tirajul și urmează să-și distribuie singur volumul tot în cadrul unor conferințe itinerante.
Toma Pavel – Gândirea romanului, o istorie a romanului occidental, cu numeroase referințe filosofice. Editura Minerva a tradus de același autor (prin anii ’90) Lumi ficționale, o carte nu foarte ușor de citit, dar interesantă pentru modul în care abordează universul ficțional în raport cu autorul/naratorul, pe de o parte, și cu cititorul/naratarul pe de alta.
Michel Foucault – Cuvintele și lucrurile într-o nouă ediție la RAO.
Noam Chomski – Intervenții, apărută la Editura Vellant (care abia a intrat pe piață). Volumul conține articole de atitudine (anti-imperialismul autorului este notoriu). Dar am văzut că are și un text despre Intelligent Design și implicațiile acestei perspective creaționiste.
Alte reeditări de folos pentru studenți și profesori (de literatură română și universală) Albert Kovacs – Poetica lui Dostoievski (a fost publicată în colaborare de Editura Est-Vest și Leda), Paul Cornea – Originile romantismului românesc, Petru Ursache – Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade (ediția a III-a).
Au apărut de ceva vreme, dar le pomenesc pentru că sigur sunt interesante, două cărți ale lui Matei Călinescu: Mateiu I. Caragiale. Recitiri și Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale.
Dana Sala, lector universitar la Universitatea din Oradea, a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din Cluj pentru debut, la categoria „critică literară”, cu cartea Abisurile oglindirii. Configuraţii ale mitului lui Narcis în literatura română. Volumul beneficiază de un preambul teoretic care precede analizele aplicate la autori români. Știu că la data susținerii teza a fost apreciată de comisie.
La Editura Art, teatru de Pirandello – Șase personaje în căutarea unui autor. Pe vremea când lucram încă la anticariat, acest autor era dintre cei rari și căutați.
Deși site-ul Grupului Editorial Artemis&Semne este unul foarte nepractic, cărțile lor pot fi văzute cât de cât în librării virtuale. Fiica ceaușeștilor, Zoia, a publicat la Semne cartea cu titlul 237 de zile-n mormânt. Un personaj în același timp odios multora imediat după ’89 și tragic. Artemis publică o carte ce sună foarte interesant Istoria războiului dintre islam și creștinătate (622-2007), de Jean-Paul Roux, publicată inițial de Fayard sub titlul Un choc de religions. Am făcut cercetări suplimentare tocmai pentru că nu am deosebită încredere în autorii și titlurile propuse de această editură.
Editura All a publicat un volum ce se bazează pe interviuri realizate de Gallup: Prieteni esențiali de Tom Rath (căutați-o pe site fie după titlu, fie după autor, fiindcă nu poate fi localizată mai precis de atât). Sunt foarte curios ce se poate afla despre acest subiect, mai ales acum când, dacă sunt văzuți doi oameni de același sex care se înțeleg mai bine se trage concluzia că sunt gay.
N-aș trece cu vederea nici două reeditări semnate de Vladimir Tismăneanu, la Curtea Veche: Irepetabilul trecut și Arheologia terorii. Fiindcă mi se pare necesar să dezvolte unii o... obsesie pentru demascarea trecutului pentru a se putea reinstaura, cândva, normalitatea.

Târgul Bookfest va fi desigur un prilej pentru evenimente editoriale de toate culorile.
Dacă nu minte programul editurii, probabil că evenimentul târgului îl va constitui vizita la București a autorului de Nobel Orham Pamuk, tradus în România la Editura Curtea Veche.
Din planurile Editurii Humanitas mi-au reținut atenția vreo 3 chestiuni: Kierkegaard – Sau - sau, Înapoi la argument și Traian Ungureanu.
Mult mai tentantă este oferta Editurilor Polirom și Cartea Românească. Cred că unul dintre cele mai importante momente ar trebui să fie lansarea volumului (deja apărut de câteva săptămâni) coordonat de Adrian Muraru – Dicționarul penitenciarelor din România comunistă. Urmează apoi Mărturisire și document (în 3 volume) de Constantin Ticu Dumitrescu. Desigur că acestea nu sunt cărți pentru copiii teribili ai prezentului continuu, ci doar pentru paseiștii revoltați. Cred că se va bucura de interes și colecția de autor Octavian Paler. Bătrânul sceptic a făcut mereu vânzare bună.
Va fi lansat cel mai recent roman al lui Ion Vianu (nu se precizează dacă va participa și autorul), Necredinciosul. Am citit un fragment din această carte și e interesant scrisă. E vorba despre un personaj care și-a propus să nu facă nimic (din cauză că pe la 40 de ani a câștigat la lotto o sumă colosală).
Pour les connaisseurs, Eugen Negrici cu Iluziile literaturii române nu are cum să sune decât tentant.
Editura Corint va lansa tot acum cartea Hoția la români, scrisă de jurnalistul Marius Ghilezan (ar fi interesant dacă, pentru exemplificare, pe durata evenimentului standurile lor nu ar fi supravegheate... de dragul experimentului).
Pentru că nu participă la Bookfest, Editura Compania oferă, pe durata târgului, cărți cu 20% reducere.

Sfânta Presă – file dintr-un cazier pătat (1)

Imparțialitatea și obiectivitatea presei țin de mitologia modernității sau, poate mai exact, de superstițiile ei. Singura așteptare cu adevărat legitimă în ce privește presa cred că este onestitatea unui punct de vedere. Orice alte pretenții sunt nerealiste și irealizabile. Fiindcă presa este scrisă de oameni cu anumite convingeri, cu anumite prejudecăți, cu principii ce îi împiedică să fie imparțiali, dar nu îi pot împiedica să fie consecvenți cu ei înșiși și cinstiți. Până într-acolo încât să ne spună și din ce punct de vedere privesc chestiunile. Situația asta este însă destul de rară. Și în zilele noastre, presa se simte bine alimentând iluzia obiectivității ei.
Iată un articol de interes pentru cetățenii Oradiei. Nu mă interesează deloc ce scrie, ci cum se face un astfel de articol. Se ia un titlu cât mai sonor și se lipește pe prima pagină. Apoi se ia o poză în care impricinatul – musai ca individul să fie cât de cât notoriu sau să fi făcut ceva cu mare priză la public – a ieșit prost și se asortează cu titlul ales. Articolul ulterior poate să nu aibă niciun dram de adevăr (cum au fost, de exemplu, cele din „Ziua” despre plagiatul lui Liiceanu).
Dar să revin la acest titlu de prima pagină. Ce mă interesează când citesc că Bolojan manipulează și minte este următorul mesaj subtextual: CINE nu manipulează și nu minte? Altfel spus – să nu uităm că este un articol din campania electorală – pe cine ar trebui să punem noi ștampiluța și interesele cărui pretendent la primărie le promovează gazetuța. E singurul exercițiu cu adevărat util în asemenea situații. Din păcate. Fiindcă asocierea politicii cu manipularea e un pleonasm plictisitor. La fel de plictisitor precum pretenția unora că sunt, de fapt, adevărați mesia ai administrației urbane. Sau că cei care vorbesc despre manipulare nu manipulează (hă, hă, hă!).
Trăiască presa! Care nu manipulează, ci doar informează (de la inform = Care nu are o formă determinată sau un contur precis. fără formă; care este lucrat grosolan, care are forma nepotrivită, brută, dizgraţioasă. ♦ Fig. Imperfect, nedesăvârşit. – Din fr. informe, lat. informis. [Copyright (C) 2004-2008 DEX online]).
Pentru începutul unei relații transparente, un singur lucru am avea nevoie să știm despre mass-media: care le este poziția ideologică și în jurul cui gravitează. E prea mult să le cerem asta, probabil. Dar atunci măcar atâta pustiu de bine să facă și să recunoască onest că nu au cum sau nu vor să fie imparțiale. Și să nu mai pretindă că principala lor preocupare este ca informația să ajungă la cetățean.

Cu noi este Dumnezeu

Politicienii supun divinul politicului, fără rușine și fără scrupule. Unii merg la biserică mai ales atunci când sunt văzuți, se asigură că au niște camere de luat vederi prin preajmă, în special dacă e campanie electorală. Fac pioși cruci ample, cu toată reverența pe care sunt capabili să o simuleze. Alții aleg (și) alte biserici, din alte tradiții creștine. Și sunt poftiți să ia cuvântul, să aibă un mesaj. Dacă asta nu s-ar suprapune suspect de tare cu campania electorală, probabil că ar fi un lucru normal. Mai există și alte mijloace de a muta divinul în politică. Unii folosesc versete din Scriptură ca să-și convingă electoratul (mai habotnic sau mai puritan) să le dea voturile.
Aceste tertipuri care uzează de credință pentru a împlini scopuri politice au ceva grețos în conținut. Dacă simt în ei o vocație profetică atât de pregnantă, de ce or fi având nevoie de votanți, de putere lumească, de politică? Dacă sunt salvatorii noștri sau deschizătorii minților noastre, de ce se folosesc tocmai de haznaua politicii (CTP) ca tribună? Dacă sunt atât de credincioși pe cât apar în campaniile electorale, de ce nu le este de ajuns Dumnezeu Însuși, ci vor și funcții? Martirii de altădată își proclamau mesajul cu orice risc și, mai ales, în orice vreme.
Pentru destui oameni simpli și credincioși, politica este un loc înalt, adică foarte greu accesibil. Deși sunt mai toți conștienți de imoralitatea politicii (românești actuale), totuși percep accederea către politic ca pe o ascensiune. Poate că mentalitatea este una tributară trecutului comunist, poate că e vorba doar de percepția țărănesc-muncitorească a demnităților statale. Dimpotrivă, poate că e vorba de o reminiscență culturală din vremea când în politică erau implicate personalități respectate și respectabile.
Indiferent de motiv, destul de mulți creștini au impresia că politicul este un loc mai aproape de paradis, de unde se pot influența mai multe și în mai mare măsură. Asemenea model mental insistă pe ideea că dacă ar exista o conducere încreștinată, am avea în sfârșit o țară creștină. Concepția este nouă doar pentru ignoranți. Ea a eșuat deja în mai multe rânduri, de la papii monarhi la republica lui Calvin. Caracteristic pentru orice sistem care a încercat să impună (prin forță, cum altfel, într-o societate care nu aderă în bloc la creștinism sau la o variantă anume a lui?) o morală cu legi creștine este că a ajuns să suprime libertatea umană și chiar să ucidă ca să poată funcționa cu eficiență.
Așadar, ar trebui să fie relativ limpede pentru cei care se uită în sus către politic, că îl caută într-un loc eronat. Politicul este undeva de la credință în jos, un loc foarte periculos și deosebit de corupt. E o preocupare de rang inferior celei spirituale. Nu prea rezolvă probleme morale, ci le complică de obicei.
Cei care atrag voturi, invocând tot felul de instanțe sau năravuri religioase comit, în cel mai fericit caz, un act de tristă ignoranță. Dacă însă sunt foarte conștienți că Scriptura sau gesturile lor pioase se concretizează în capital electoral și mizează pe acest efect, atunci perversiunea e la vedere și nu prea mai sunt multe de comentat.
Preoții și pastorii care fac lobby pentru astfel de personaje (oferindu-le spațiu și mase de manevră) par să fi pierdut și ei undeva măsura lucrurilor. Gustave Thibon are o carte întitulată De la divin la politic. Țăranul filosof francez știa care este ordinea sănătoasă a lucrurilor.
Inversiunile nu sunt numai gesturi de impietate, ci afectează buna funcționare a societății umane. Când politicul începe să dea ordine și divinul să execute (niciodată divinul nu poate fi supus în realitate, dar așa arată situația privită din exterior), se răstoarnă o ierarhie care ține de normalitatea existenței noastre. Sigur că n-o să simțim niciun cutremur, fiindcă pentru asta ar trebui să fi fost măcar în treacăt deranjați de amestecul acesta indigest.
La Gigi Becali – probabil cel mai celebru personaj care își afișează ostentativ credința – aș suspecta un soi de habotnicie, dat fiind faptul că niciodată nu se dezice de religiozitatea lui. Poate că gesturile lui frizează patologicul. Însă au doza lor de gratuitate, ba chiar riscă să îl coste nu arareori. Pe când sfinții de campanie aproape toți au doar de câștigat de pe urma cucerniciei lor neapărat publice. Sau, ca să fiu mai exact, vor să câștige ceva din aceste atitudini evlavioase. Altfel de ce ar recurge la ele în campanie electorală?
Deși nu am decis dacă și cum o să votez, cu siguranță nu aș pune ștampila pe numele vreunuia dintre cei despre care știu că au recurs la metode precum cele discutate aici. Ar însemna să încuviințez că religia este o simplă ustensilă demagogică, în rând cu publicitatea, mici, berea și minciunile electorale aferente.
Faptul că noi, oamenii, votanții, suntem considerați niște proști ar trebui să fie cât se poate de limpede. Nu contează omul, ci votul, așa că sunt puse în practică orice mijloace pentru a-l obține. Omul este doar un furnizor care trebuie convins să acorde exclusivitate unui client. Dacă acest furnizor se dovedește suspicios sau prudent, trebuie să i se adoarmă vigilența cu tot felul de complimente și flatări. Ne-am obișnuit, știm că așa se practică, știm că spectacolul este menit să fure ochii, să amăgească.
Dumnnezeu, Biserica și credința însă nu au ce căuta la ușa din dos a politicii. Refuzul de a încuviința asemenea inițiative mi se pare un gest de normalitate. Îl consider, dacă vreți, un act apologetic.

Viitor luminos țara noastră are

De cum treci de ușa impozantă de la intrare, te trezești într-o incintă separată de gălăgia străzii, însă păstrând forfota care denotă o activitate febrilă. Un zumzet ca de stup te învăluie din toate părțile ca o muzică plăcută. Privești în jur și vezi oameni preocupați, așezați pe la mese, aplecați peste documente sau concentrați la monitorul din fața lor. Doar la ghișee se mai deslușesc din când în când scurte conversații necesare. Temperatura e blândă, indiferent că afară e frig sau e cald. Mobilierul e astfel conceput încât să nu îți creeze disconfort psihic, nu sunt gratii, nu sunt cuști de lemn, nu se urlă. Vremurile urâte au trecut, acum ești clientul-stâpân. Locul unde a ajuns domnia ta este o bancă, una dintre multele care au năpădit în ultima vreme orașul.
Te apropii de biroul la care stă un funcționar ce pare mai puțin ocupat. E tânăr, cu costum negru, cămașă cu dungi și cravată asortată. Poartă pantofi ascuțiți și foarte bine lustruiți. Ochelarii deosebit de eleganți (și de scumpi, îți spui) îți inspiră încredere. Sigur omul știe ce are de făcut și te va lămuri. Saluți, te salută. Te așezi și întrebi. El îți răspunde. Insiști, fiindcă vrei detalii. El îți răspunde, dar începe să te privească iscoditor. Privirea lui însă nu pare deosebit de inteligentă, ba chiar are ceva bovin, dacă e să fii sincer. Dar nu te lași pradă unor asemenea gânduri nedemne. Îți continui tirul întrebărilor fiindcă e vorba de o bancă și vrei să riști cât mai puțin. Tânărul începe să se foiască. Atunci, de voie de nevoie, pui degetul pe rană. Tu ai o problemă de rezolvat, ți se pare că banca te-a tras pe sfoară sau vrei să știi care sunt comisioanele ascunse sau... în fine.
Funcționarul cel tânăr începe să vorbească mai răstit. Din când în când își prinde între arătător și degetul mare rama ochelarilor, iar celelalte trei degete le ține răsfirate în sus. Gestul pare îndelung studiat sau poate e doar un tic. În colțul gurii i se ivește un firicel de spună albă, care i se întinde ca o balama gelatinoasă de câte ori vorbește. Îți dai seama că limitele competenței lui sunt pe aproape. Și el își dă seama, dar nu vrea să știi și tu asta. De aceea insistă, îți repetă cu alte cuvinte lucruri pe care deja ți le-a spus. Vorbește cu insistență despre avantajele produsului pe care îl prezintă el. Îți mai spune și că ar trebui să te adresezi șefului, dar acesta e foarte greu de găsit, fiindcă nu are un program fix în agenția respectivă.
Ocolești toate capcanele și insiști cu problema ta. Vrei să afli un răspuns fără echivoc. Nu poate să îți spună. În realitate nu știe, dar nu are tăria să recunoască. Și, în cele din urmă, cine ești tu să îi testezi limitele? Doar el a făcut școală pentru asta. E adevărat că a studiat la o universitate neacreditată. Și, da, și-a mai luat câte un examen și pe bani. Dar a fost angajat în urma unui interviu, cineva l-a testat. Plus cv-ul lui... Iar de când lucrează aici a încheiat destule contracte și a primit bonificații lună de lună.
E deja nervos. Își frământă mâinile și bate din picior. La colțul ochiului i se zbate convulsiv un rid incipient. Te-ar da afară, dar nu poate. Nu are voie nici să-și aprindă o țigară. Mai are și alți clienți care îl așteaptă. Întrebi unde. Îți spune că are programată o întâlnire în mai puțin de cinci minute. Tu insiști că nu ți-a dat vreo soluție și nici nu te-a orientat spre cineva competent. Cuvântul este de-a dreptul jignitor. El nu este incompetent. Dimpotrivă, în scurtă vreme ar putea ajunge șef de agenție, apoi... cine știe? Oricum, tu ar trebui să fii mai respectuos. Faptul că nu înțelegi nu înseamnă că el nu știe sau că nu e competent pe domeniul lui. Cravata cu nod mare pare să-l sufoce. Își duce mâna la frunte și își trece un deget pe la granița cu părul dat cu gel.
Știi sigur că nu mai are rost să insiști și că va trebui să încerci în altă parte. Întrebi unde mai există sucursale. Se alarmează, fiindcă nu știe ce anume urmărești. Dar nu poate nici să te refuze. Îți spune, dar nu uită se precizeze că nici cei de acolo nu au de unde să știe mai multe. Ești nemulțumit și ai vrea să nu îl crezi. Dar îți lipsește curajul. Totuși... un dram de speranță....
Însă știi că e plină țara de ei. Sunt produsele genialului sistem de învățământ românesc, care începe să-și arate roadele postrevoluționare. Ți-e frică să duci gândul mai departe, fiindcă te îmbolnăvești de inimă rea și ajungi la urgențe (unde dai peste rezidenții care deunăzi intrau cu 5 la facultate și li se părea absurd să învețe toată anatomia).
Toate trec, iar peste 10-20 de ani, de pe afișele electorale, niște figuri cu aspect porcin te vor privi viclean și îți vor cere votul. Dacă te vei uita cu mare băgare de seamă, printre ei, vei putea observa un fost funcționar de bancă incompetent. Și atunci îți vei aminti de eclesiastul, de problema ta, de nervii lui. Și vei constata că el a fost cel care a avut dreptate. Nu competența era importantă, ci ambiția. Că flerul lui l-a condus ca pe un câine la ciolan. Că la vremea când l-ai întâlnit nu-i lipsea decât gabaritul care să-i dea prestanță și tupeul care să-i dea vizibilitate. Iar tu vei continua să plătești cuminte ratele la casă, neînțelegând încă de ce, cu toate că ți se spune că n-a crescut dobânda, trebuie să dai în fiecare lună mai mult ca în precedenta.

Conferința editurilor creștine (evanghelice)

Între 8-10 mai se desfășoară Conferința editurilor creștine (evanghelice) din România - nu acesta e numele oficial al întâlnirii. Evenimentul are loc în Băile 1 Mai, la Hotel Perla. Doritorii pot consulta programul și lista invitaților pe site-ul organizației Literature in New KontextS.
Pe ordinea de zi se află, între altele (ca și la edițiile precedente), înființarea unei asociații a editurilor evanghelice.
Una dintre temele care sigur prezintă interes pentru publicul larg este cea abordată de Voicu Bojan și care se referă la calitatea traducerilor și editărilor. Chiar aș vrea să știu ce părere au cititorii de literatură (în sens larg) evanghelică despre edițiile care li se pun la dispoziție din diferiți autori străini. Ar fi o discuție foarte interesantă și... veselă dacă s-ar aduce exemple concrete de erori comise de traducători și redactori.