Cu noi este Dumnezeu

Politicienii supun divinul politicului, fără rușine și fără scrupule. Unii merg la biserică mai ales atunci când sunt văzuți, se asigură că au niște camere de luat vederi prin preajmă, în special dacă e campanie electorală. Fac pioși cruci ample, cu toată reverența pe care sunt capabili să o simuleze. Alții aleg (și) alte biserici, din alte tradiții creștine. Și sunt poftiți să ia cuvântul, să aibă un mesaj. Dacă asta nu s-ar suprapune suspect de tare cu campania electorală, probabil că ar fi un lucru normal. Mai există și alte mijloace de a muta divinul în politică. Unii folosesc versete din Scriptură ca să-și convingă electoratul (mai habotnic sau mai puritan) să le dea voturile.
Aceste tertipuri care uzează de credință pentru a împlini scopuri politice au ceva grețos în conținut. Dacă simt în ei o vocație profetică atât de pregnantă, de ce or fi având nevoie de votanți, de putere lumească, de politică? Dacă sunt salvatorii noștri sau deschizătorii minților noastre, de ce se folosesc tocmai de haznaua politicii (CTP) ca tribună? Dacă sunt atât de credincioși pe cât apar în campaniile electorale, de ce nu le este de ajuns Dumnezeu Însuși, ci vor și funcții? Martirii de altădată își proclamau mesajul cu orice risc și, mai ales, în orice vreme.
Pentru destui oameni simpli și credincioși, politica este un loc înalt, adică foarte greu accesibil. Deși sunt mai toți conștienți de imoralitatea politicii (românești actuale), totuși percep accederea către politic ca pe o ascensiune. Poate că mentalitatea este una tributară trecutului comunist, poate că e vorba doar de percepția țărănesc-muncitorească a demnităților statale. Dimpotrivă, poate că e vorba de o reminiscență culturală din vremea când în politică erau implicate personalități respectate și respectabile.
Indiferent de motiv, destul de mulți creștini au impresia că politicul este un loc mai aproape de paradis, de unde se pot influența mai multe și în mai mare măsură. Asemenea model mental insistă pe ideea că dacă ar exista o conducere încreștinată, am avea în sfârșit o țară creștină. Concepția este nouă doar pentru ignoranți. Ea a eșuat deja în mai multe rânduri, de la papii monarhi la republica lui Calvin. Caracteristic pentru orice sistem care a încercat să impună (prin forță, cum altfel, într-o societate care nu aderă în bloc la creștinism sau la o variantă anume a lui?) o morală cu legi creștine este că a ajuns să suprime libertatea umană și chiar să ucidă ca să poată funcționa cu eficiență.
Așadar, ar trebui să fie relativ limpede pentru cei care se uită în sus către politic, că îl caută într-un loc eronat. Politicul este undeva de la credință în jos, un loc foarte periculos și deosebit de corupt. E o preocupare de rang inferior celei spirituale. Nu prea rezolvă probleme morale, ci le complică de obicei.
Cei care atrag voturi, invocând tot felul de instanțe sau năravuri religioase comit, în cel mai fericit caz, un act de tristă ignoranță. Dacă însă sunt foarte conștienți că Scriptura sau gesturile lor pioase se concretizează în capital electoral și mizează pe acest efect, atunci perversiunea e la vedere și nu prea mai sunt multe de comentat.
Preoții și pastorii care fac lobby pentru astfel de personaje (oferindu-le spațiu și mase de manevră) par să fi pierdut și ei undeva măsura lucrurilor. Gustave Thibon are o carte întitulată De la divin la politic. Țăranul filosof francez știa care este ordinea sănătoasă a lucrurilor.
Inversiunile nu sunt numai gesturi de impietate, ci afectează buna funcționare a societății umane. Când politicul începe să dea ordine și divinul să execute (niciodată divinul nu poate fi supus în realitate, dar așa arată situația privită din exterior), se răstoarnă o ierarhie care ține de normalitatea existenței noastre. Sigur că n-o să simțim niciun cutremur, fiindcă pentru asta ar trebui să fi fost măcar în treacăt deranjați de amestecul acesta indigest.
La Gigi Becali – probabil cel mai celebru personaj care își afișează ostentativ credința – aș suspecta un soi de habotnicie, dat fiind faptul că niciodată nu se dezice de religiozitatea lui. Poate că gesturile lui frizează patologicul. Însă au doza lor de gratuitate, ba chiar riscă să îl coste nu arareori. Pe când sfinții de campanie aproape toți au doar de câștigat de pe urma cucerniciei lor neapărat publice. Sau, ca să fiu mai exact, vor să câștige ceva din aceste atitudini evlavioase. Altfel de ce ar recurge la ele în campanie electorală?
Deși nu am decis dacă și cum o să votez, cu siguranță nu aș pune ștampila pe numele vreunuia dintre cei despre care știu că au recurs la metode precum cele discutate aici. Ar însemna să încuviințez că religia este o simplă ustensilă demagogică, în rând cu publicitatea, mici, berea și minciunile electorale aferente.
Faptul că noi, oamenii, votanții, suntem considerați niște proști ar trebui să fie cât se poate de limpede. Nu contează omul, ci votul, așa că sunt puse în practică orice mijloace pentru a-l obține. Omul este doar un furnizor care trebuie convins să acorde exclusivitate unui client. Dacă acest furnizor se dovedește suspicios sau prudent, trebuie să i se adoarmă vigilența cu tot felul de complimente și flatări. Ne-am obișnuit, știm că așa se practică, știm că spectacolul este menit să fure ochii, să amăgească.
Dumnnezeu, Biserica și credința însă nu au ce căuta la ușa din dos a politicii. Refuzul de a încuviința asemenea inițiative mi se pare un gest de normalitate. Îl consider, dacă vreți, un act apologetic.