După 40 de ani
Socot că anul 1968 nu ar trebui uitat, dar habar nu am cum trebuie ținut minte. Martor ocular n-am fost (abia peste 10 ani urma să fac ochi pe lumea asta), iar informațiile le-am obținut pe cont propriu. Manualul – unic – de istorie universală după care am învățat era foarte zgârcit cu datele despre perioada postbelică. E adevărat, de altă parte, și că nu mi-am propus să cercetez în amănunt tot ce există disponibil ca material de studiu despre acest moment. Cu toate acestea, am configurat niște semnificații subiective, cu reale șanse de a fi eronate, însă tocmai de aceea nu le consider definitive.
Cred că lui Dubček – și odată cu el, lumii întregi – i s-a demonstrat atunci că „socialismul cu fața umană” nu este posibil. Moscova și aliații au pus capăt acelei deschideri reformiste tocmai pentru că socialismul începea să semene din ce în ce mai puțin cu un socialism monopartinic. Iliescu ar fi dorit – foarte mult – să ne convingă, în ’89, că acel tip de socialism este posibil. Ideea lui era că Ceaușescu a dus comunismul într-o direcție greșită, însă doctrina nu este eronată în sine. E foarte interesant de observat cât tupeu avea acest personaj la 20 de ani după răsunătorul eșec. Semn că retorica lui miza pe aceeași mistificare a realității, proprie comunismului. În paranteză: cotripitorii Cehoslovaciei se autodeclarau eliberatori.
Ceaușescu a făcut atunci, în ’68, un gest apreciat de toată lumea occidentală: a refuzat să participe la invazie și a denunțat public acțiunea agresivă. Puteți vedea aici celebrul discurs. El și-a atras nu doar simpatia Apusului capitalist, dar și pe cea a intelectualilor români. Această atitudine a conducătorului a fost urmată de un val de înscrieri în PCR (două nume sonore: Andrei Pleșu, Paul Goma). Adevăratele motive ale dictatorului român probabil că nu vor fi cunoscute niciodată pe deplin, însă ce trebuie ținut minte este că retorii și limbuții post-decembriști s-au folosit în repetate rânduri de acest moment pentru a-l prezenta pe Ceaușescu drept un mare patriot român. Scopul strecurat în argument era să se legitimeze pe ei înșiși, revendicându-se de la același spirit patriotard, știind că românii au o slăbiciune îndelung întreținută vizavi de acest subiect.
Deschiderea lui către libertate și democrație, în România deceniului șapte, nu a durat decât vreo 3 anișori, până ce cismarul a făcut celebra vizită în China, de unde s-a întors marcat definitiv de „revoluția culturală” a lui Mao. La vreo 2 ani după Tezele din iulie, de la Mangalia, se năștea fenomenul intrat în mitologia postbelică: Cenaclul „Flacăra”, sub oblăduirea lui Adrian Păunescu. Cu siguranță n-a fost o neglijență a partidului și nici o neputință tot ceea ce a urmat după aceea (spectacole intinerante, muzică folk, poezie). De aceea, o doză mare de prudență în raport cu spusele și făcutele lui Păunescu este absolut necesară.
Evenimentele din august n-au fost, cum probabil știți, singurele convulsii sociale pe harta lumii acelui an. Încă de prin ’67 stundenții din mai multe țări vestice au început să se agite și să se manifeste ostil oricăror norme și valori instituționalizate, culminând cu mai ’68, în Paris. Mi se pare foarte interesant că mulți dintre tinerii anarhiști admirau exact același personaj ca Ceaușescu – pe Mao. Majoritatea acestor grupări participante la revolta studențească au împărtășit orientări stângiste, revendicându-se de la diferiți teoreticieni, mai vechi sau mai noi.
Marcate de lupta pentru drepturi (feministele și homosexualii, de exemplu), cred că aceste mișcări studențești ne-au lăsat ca moștenire – grea! – corectitudinea politică. Iar dacă greșesc, atunci mă rezum doar la a puncta că și unele și altele s-au format pe același cernoziom politic al stângii socialiste. Dar, într-un anume sens, tot nu se poate contesta această filieră, deoarece ’68 e momentul în care dreapta occidentală este contestată cel mai vehement de gauchiști.
O mare bilă albă a revoltaților șaișoptiști este denunțarea socialismului sovietic – încă înainte de invazia Cehoslovaciei. Confirmarea va veni în foarte scurt timp prin Soljenițân (căruia i se decernează Nobelul în 1970), ceva mai târziu prin Paul Goma (1977). Cel care șifonează pentru prima dată în mod serios imaginea socialismului în fața Americii este însă Richard Wurmbrand (în 1966).
Eliade nota în Jurnal: „Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi [de fapt, era vorba de norvegieni; n.m.].) B. îmi spune că este un soi de sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare... De exemplu, această scenă la care a asistat: de Paști, un preot ortodox a fost zvârlit într-un hârdău plin de excremente care îi ajungeau până la brâu. Într-o mână ținea o gamelă plină cu excremente și în cealaltă o gamelă plină cu urină. L-au constrâns să celebreze slujba de Înviere în această postură, și să le dea împărtășania din cele două gamele. Mă întreb dacă va fi crezut (s.m.).” Da, America nu avea urechi pentru așa ceva. America revoltată, desigur. Pentru studenții hippie (deopotrivă europeni și americani) era exotic să se afișeze cu Che Guevara pe tricou, să-l pomenească pe Troțki, să mai aducă vorba reverențios de Mao, să unească toți oamenii în utopia lui Marx. Și peste toate: sex și droguri.
Ce suprinde, pentru un ochi neavizat ca al meu, e faptul că revolta lor împotriva consumismului a îndrăcit și mai tare consumismul. Iar renegarea ierarhiilor în favoarea individualității a exacerbat hidoșenia individualismului până acolo încât a condus la dispariția umanismul pe care stânga îl afișează în mod tradițional și pe care și-l revendică cu obstinație chiar și astăzi. De asemenea, cei care voiau libertate deplină și luptau împotriva colonialismului american, venerau dictatori precum Mao.
Uneori, studenții occidentali de la ’68 îmi par niște țânci revoltați care nu știau nici ei foarte bine ce vor, dar le-ar fi plăcut un soi de religie social(ist)-politică, lipsită de norme morale, o viață ce tinde spre modelul animal (ca libertate), în care toți să fim egali (in a sweet harmony!). Sigur nu a fost doar atât, fiindcă societățile occidentale au suferit transformări semnficative în anii următori. Și au existat și tineri care știau bine ce vor: de exemplu, nemții voiau să concedieze definitiv generația foștilor naziști, care conducea țara (RFG).
Poate că o revoluție a fost însăși ieșirea studenților din sera universităților (pe care o dezavuau, considerând-o retrogradă). Un exercițiu inedit și, posibil, revelator. Fiindcă au existat alianțe cu sindicatele muncitorești și întâlniri directe între cele două „caste”. Aceștia din urmă, mult mai pragmatici, au încetat răzmerița în momentul în care li s-au acceptat revendicările. Dar poate că acel contact nemijlocit să fi contat în evoluția ulterioară a drepturilor muncitorești.
Mă miră că evenimentele de atunci încă nu sunt puse în limitele datelor lor istorice, deoarece mai iscă aprinse polemici. Foștii protagoniști nu pot privi în urmă decât cu mânie împotriva anchilozatei societăți pe care, în continuare, o contestă cam tot de la stânga. Astfel stând lucrurile, revoluția nu pare nici încheiată, nici înfăptuită. Nemulțumirea pare să-i însoțească pe actorii ei. Mai mult, se transmite generațiilor de intelectuali care azi comentează faptele și care, chiar în România (ca și cum ar fi uitat „beneficiile” socialismului), apără idealurile șaișoptiste de stânga.
Dar e greu și să contești totul fără nuanțe. Fiindcă ajungi să contești exact ce au astăzi Europa și America mai aproape de suflet și, totodată, mai fierbinte: drepturi pentru homosexuali, legalizarea avorturilor, legalizarea prostituției, așa-numita egalitate a șanselor (care înseamnă de fapt promovarea fără criterii de valoare a celor care se consideră că au suferit discriminări în trecut), corectitudinea politică. Orice ai încerca să înfierezi dintre toate acestea, te situezi, se pare, în dizgrația celor care apără „drepturile omului”. Iar un asemenea păcat poate fi ispășit numai dacă te așezi strategic (în România, dar poate și aiurea) de partea naționalismului care să-ți justifice intransigența. Normalitatea care se leapădă de ideologii este aproape imposibil de apărat.
Cel mai grav – și în ’68 și acum – e să fii de dreapta și creștin. Acest dublu delict conține o condamnare în sine. În țări mai avansate decât a noastră, sentința se concretizează în marginalizări, procese, discreditări publice. E un drum sinuos, dar foarte interesant de urmărit, pe care creștinismul l-a parcurs de la apărarea omului și promovarea egalității umane la crima de lezmajestate împotriva drepturilor umane. Precum niște copii ce-și reneagă părinții, protestatarii șaișoptiști și urmașii lor actuali refuză să accepte că libertatea lor este, fundamental, rod al creștinismului vizionar (apostolii vorbeau despre egalitatea în biserică a tutoror raselor, claselor sociale și sexelor). Ca și cum această realitate ar putea fi ocultată de refuzul lor. Dar poate fi totuși ascunsă în spatele discursului lor dogmatiza(n)t și seducător.
Cred că lui Dubček – și odată cu el, lumii întregi – i s-a demonstrat atunci că „socialismul cu fața umană” nu este posibil. Moscova și aliații au pus capăt acelei deschideri reformiste tocmai pentru că socialismul începea să semene din ce în ce mai puțin cu un socialism monopartinic. Iliescu ar fi dorit – foarte mult – să ne convingă, în ’89, că acel tip de socialism este posibil. Ideea lui era că Ceaușescu a dus comunismul într-o direcție greșită, însă doctrina nu este eronată în sine. E foarte interesant de observat cât tupeu avea acest personaj la 20 de ani după răsunătorul eșec. Semn că retorica lui miza pe aceeași mistificare a realității, proprie comunismului. În paranteză: cotripitorii Cehoslovaciei se autodeclarau eliberatori.
Ceaușescu a făcut atunci, în ’68, un gest apreciat de toată lumea occidentală: a refuzat să participe la invazie și a denunțat public acțiunea agresivă. Puteți vedea aici celebrul discurs. El și-a atras nu doar simpatia Apusului capitalist, dar și pe cea a intelectualilor români. Această atitudine a conducătorului a fost urmată de un val de înscrieri în PCR (două nume sonore: Andrei Pleșu, Paul Goma). Adevăratele motive ale dictatorului român probabil că nu vor fi cunoscute niciodată pe deplin, însă ce trebuie ținut minte este că retorii și limbuții post-decembriști s-au folosit în repetate rânduri de acest moment pentru a-l prezenta pe Ceaușescu drept un mare patriot român. Scopul strecurat în argument era să se legitimeze pe ei înșiși, revendicându-se de la același spirit patriotard, știind că românii au o slăbiciune îndelung întreținută vizavi de acest subiect.
Deschiderea lui către libertate și democrație, în România deceniului șapte, nu a durat decât vreo 3 anișori, până ce cismarul a făcut celebra vizită în China, de unde s-a întors marcat definitiv de „revoluția culturală” a lui Mao. La vreo 2 ani după Tezele din iulie, de la Mangalia, se năștea fenomenul intrat în mitologia postbelică: Cenaclul „Flacăra”, sub oblăduirea lui Adrian Păunescu. Cu siguranță n-a fost o neglijență a partidului și nici o neputință tot ceea ce a urmat după aceea (spectacole intinerante, muzică folk, poezie). De aceea, o doză mare de prudență în raport cu spusele și făcutele lui Păunescu este absolut necesară.
Evenimentele din august n-au fost, cum probabil știți, singurele convulsii sociale pe harta lumii acelui an. Încă de prin ’67 stundenții din mai multe țări vestice au început să se agite și să se manifeste ostil oricăror norme și valori instituționalizate, culminând cu mai ’68, în Paris. Mi se pare foarte interesant că mulți dintre tinerii anarhiști admirau exact același personaj ca Ceaușescu – pe Mao. Majoritatea acestor grupări participante la revolta studențească au împărtășit orientări stângiste, revendicându-se de la diferiți teoreticieni, mai vechi sau mai noi.
Marcate de lupta pentru drepturi (feministele și homosexualii, de exemplu), cred că aceste mișcări studențești ne-au lăsat ca moștenire – grea! – corectitudinea politică. Iar dacă greșesc, atunci mă rezum doar la a puncta că și unele și altele s-au format pe același cernoziom politic al stângii socialiste. Dar, într-un anume sens, tot nu se poate contesta această filieră, deoarece ’68 e momentul în care dreapta occidentală este contestată cel mai vehement de gauchiști.
O mare bilă albă a revoltaților șaișoptiști este denunțarea socialismului sovietic – încă înainte de invazia Cehoslovaciei. Confirmarea va veni în foarte scurt timp prin Soljenițân (căruia i se decernează Nobelul în 1970), ceva mai târziu prin Paul Goma (1977). Cel care șifonează pentru prima dată în mod serios imaginea socialismului în fața Americii este însă Richard Wurmbrand (în 1966).
Eliade nota în Jurnal: „Aflu de la B.C. că un pastor luteran, Richard Wurmbrand, tocmai a sosit din România. (A fost „răscumpărat” de luteranii suedezi [de fapt, era vorba de norvegieni; n.m.].) B. îmi spune că este un soi de sfântul Paul. Evreu convertit care crede așa cum se credea în vremea persecuțiilor. Zece ani de închisoare... De exemplu, această scenă la care a asistat: de Paști, un preot ortodox a fost zvârlit într-un hârdău plin de excremente care îi ajungeau până la brâu. Într-o mână ținea o gamelă plină cu excremente și în cealaltă o gamelă plină cu urină. L-au constrâns să celebreze slujba de Înviere în această postură, și să le dea împărtășania din cele două gamele. Mă întreb dacă va fi crezut (s.m.).” Da, America nu avea urechi pentru așa ceva. America revoltată, desigur. Pentru studenții hippie (deopotrivă europeni și americani) era exotic să se afișeze cu Che Guevara pe tricou, să-l pomenească pe Troțki, să mai aducă vorba reverențios de Mao, să unească toți oamenii în utopia lui Marx. Și peste toate: sex și droguri.
Ce suprinde, pentru un ochi neavizat ca al meu, e faptul că revolta lor împotriva consumismului a îndrăcit și mai tare consumismul. Iar renegarea ierarhiilor în favoarea individualității a exacerbat hidoșenia individualismului până acolo încât a condus la dispariția umanismul pe care stânga îl afișează în mod tradițional și pe care și-l revendică cu obstinație chiar și astăzi. De asemenea, cei care voiau libertate deplină și luptau împotriva colonialismului american, venerau dictatori precum Mao.
Uneori, studenții occidentali de la ’68 îmi par niște țânci revoltați care nu știau nici ei foarte bine ce vor, dar le-ar fi plăcut un soi de religie social(ist)-politică, lipsită de norme morale, o viață ce tinde spre modelul animal (ca libertate), în care toți să fim egali (in a sweet harmony!). Sigur nu a fost doar atât, fiindcă societățile occidentale au suferit transformări semnficative în anii următori. Și au existat și tineri care știau bine ce vor: de exemplu, nemții voiau să concedieze definitiv generația foștilor naziști, care conducea țara (RFG).
Poate că o revoluție a fost însăși ieșirea studenților din sera universităților (pe care o dezavuau, considerând-o retrogradă). Un exercițiu inedit și, posibil, revelator. Fiindcă au existat alianțe cu sindicatele muncitorești și întâlniri directe între cele două „caste”. Aceștia din urmă, mult mai pragmatici, au încetat răzmerița în momentul în care li s-au acceptat revendicările. Dar poate că acel contact nemijlocit să fi contat în evoluția ulterioară a drepturilor muncitorești.
Mă miră că evenimentele de atunci încă nu sunt puse în limitele datelor lor istorice, deoarece mai iscă aprinse polemici. Foștii protagoniști nu pot privi în urmă decât cu mânie împotriva anchilozatei societăți pe care, în continuare, o contestă cam tot de la stânga. Astfel stând lucrurile, revoluția nu pare nici încheiată, nici înfăptuită. Nemulțumirea pare să-i însoțească pe actorii ei. Mai mult, se transmite generațiilor de intelectuali care azi comentează faptele și care, chiar în România (ca și cum ar fi uitat „beneficiile” socialismului), apără idealurile șaișoptiste de stânga.
Dar e greu și să contești totul fără nuanțe. Fiindcă ajungi să contești exact ce au astăzi Europa și America mai aproape de suflet și, totodată, mai fierbinte: drepturi pentru homosexuali, legalizarea avorturilor, legalizarea prostituției, așa-numita egalitate a șanselor (care înseamnă de fapt promovarea fără criterii de valoare a celor care se consideră că au suferit discriminări în trecut), corectitudinea politică. Orice ai încerca să înfierezi dintre toate acestea, te situezi, se pare, în dizgrația celor care apără „drepturile omului”. Iar un asemenea păcat poate fi ispășit numai dacă te așezi strategic (în România, dar poate și aiurea) de partea naționalismului care să-ți justifice intransigența. Normalitatea care se leapădă de ideologii este aproape imposibil de apărat.
Cel mai grav – și în ’68 și acum – e să fii de dreapta și creștin. Acest dublu delict conține o condamnare în sine. În țări mai avansate decât a noastră, sentința se concretizează în marginalizări, procese, discreditări publice. E un drum sinuos, dar foarte interesant de urmărit, pe care creștinismul l-a parcurs de la apărarea omului și promovarea egalității umane la crima de lezmajestate împotriva drepturilor umane. Precum niște copii ce-și reneagă părinții, protestatarii șaișoptiști și urmașii lor actuali refuză să accepte că libertatea lor este, fundamental, rod al creștinismului vizionar (apostolii vorbeau despre egalitatea în biserică a tutoror raselor, claselor sociale și sexelor). Ca și cum această realitate ar putea fi ocultată de refuzul lor. Dar poate fi totuși ascunsă în spatele discursului lor dogmatiza(n)t și seducător.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu