Evoluția

Într-o seară, după ora 24.00, am fost oprit pe stradă de către o patrulă – motorizată – a poliției. Eram îmbrăcat cât se poate de banal, dar ochiul vigilent al instituției (probabil singurul pe care îl are) m-a reperat ca „element suspect”. Nu purtam jungher la vedere, nu aveam nici arme de foc, nu urlam pe stradă, nu scuipam coji de semințe pe jos, nu eram beat, nu umblam cu cagulă, nici cu ciorap de damă tras pe cap, nu șchiopătam deloc, nu mă grăbeam, nu m-am ascuns din raza vizuală a celor doi „agenți”, nu umblam crăcănat, nici cu mâinile depărtate de corp din pricina bicepșilor explozivi. Însă intuiția lor și experiența trebuie să le fi spus că e cazul să mă legitimeze. Când i-am întrebat dacă au acest drept, aproape au sărit din mașină ca să mă chestioneze cu ce tupeu rostesc asemenea obrăznicii. La urmă au ajuns la concluzia că nu am făcut armată. Pe trotuar, la nici 20 metri de mine, un bețiv vesel și nițel agresiv speria rarii trecători din miez de noapte. Instituția statului însă nu pătrundea cu vigilența până acolo, bag seamă că din cauză că iluminatul public e mai deficitar în zonă. N-am stat să văd continuarea, ca nu cumva „organele să se sezizeze” din cauza mea.
Ca șofer ce mă aflu, știu că poliția, după normele mai recente, nu are dreptul să oprească un autovehicul decât în cazul unor manevre ilegale comise în trafic sau în situația specială a vreunei razii. Dar atunci polițiștii trebuie să dețină toată documentația de rigoare și trebuie să explice fiecărui conducător auto motivul specific pentru care a fost oprit. Prima treaptă așadar pentru a scăpa de vigilența poliției e să îți iei carnetul de șoferi și o mașină. Treaba e relativ simplă. Cu sau fără șpagă.
În momentul în care săvârșești vreo contravenție⁄infracțiune și ești depistat, dacă ți se cere socoteală de către un „organ de control” aflat în misiune pe șoseaua publică, e bine să știi vreun nume cât mai influent al unui superior. Pe care să-l pomenești într-o doară, nu foarte ostentativ, ca nu cumva să încingi orgoliul „plotonerului” din fața ta. Dacă nu se rezolvă chiar nimic, nu strică, la final, să lansezi niște amenințări vagi, dar cât de cât explicite, ca să-l pună pe gânduri pe așa-numitul „om al legii” (și totodată să nu fie prea subtile pentru el). Impactul acestora e și mai mare când ești conducătorul unui vehicul scump, cât mai scump. Ba chiar ți s-ar putea trece cu vederea anumite contravenții minore. Deci pasul al doilea e să faci în așa fel încât motorizarea de care beneficiezi să fie cât mai opulentă și, de altă parte, să-ți faci „relații”. Neapărat trebuie să știi măcar un ofițer superior care e frate cu mama vărului primar al celui mai bun prieten al vecinului socrilor vărului de-al doilea al cumnatei colegului tău de la fostul loc de muncă.
Aici ajungem la chestiunea inevitabilă și inexorabilă a banilor. Ca să ai mașină beton trebuie să pui banul jos. Așa că indicația de muncă se anunță singură: Fă bani! Mulți! Foarte mulți! Dacă e posibil, devalizează o bancă, falimentează o firmă foarte mare, intră în datorii de sute de miliarde, fraudează carduri și bancomate, intră în combinații mari și periculoase. Atunci sigur se va auzi de numele tău și nu vei mai fi tratat ca un găinar oarecare. Vei avea acces astfel la un nivel imediat superior: la justiție (ironic numită astfel în țara noastră). Cu banii poți să muți orice lege și să ocolești orice cod penal.
Acum este momentul să faci o mică mutare cu efecte potențiale foarte mari. Caută un partid și fă politică. Adu bani, dă declarații, scoate capul la lume. Cu puțin noroc, te faci eligibil pe vreo listă (oricât de uninominală). Mai ștergi un pantof, mai lingi un scaun înalt, mai latri la un adversar, mai mârâi la ziare, mai cureți o scamă viitoare de pe un guler transpirat (dar de Armani), mai răsucești 30-40 de cuvinte pe dinaintea votangiilor. Chestii de rutină.
Dacă fortuna (care e oarbă, cum se știe) nimerește să țină cu tine, te faci... acum vine cuvântul magic... se aud tobele în surdină, nu sunt obezi... nu e girofarul poliției ăla, ci reflector... te faci... suspansul se menține și iaca: parlamentaaaar! Fâssss (de la atâta tensiune e acest sunet). Odată ajuns aici, pe cea mai înaltă treaptă a intangibilității penale, simți întreaga demnitate a adevăratului cetățean român. Acum, cu nonșalanța unuia care a muncit din greu și știe în ce și-a băgat banii, aplici soluția Năstase. Te lași pe mâna Parlamentului. Iar acesta nu te va dezamăgi și nu te va lăsa la greu, doar e format din oameni la fel de trudnici precum prea grațioasa și valoroasa ta persoană. Plus că oricând se pot afla și ei în aceeași ingrată situație. Într-o conjunctură cât de cât favorabilă, până să fii despachetat de imunitatea parlamentară, trec cei cincisprezece ani necesari ca faptele suspecte să se prescrie juridic. Și atunci poți și tu să te retragi undeva la munte sau candidezi la vreo primărie (că nici de acolo nu se pleacă tocmai cu mâna goală) sau, de ce nu?, la președinție.
Noi, ceilalți, rămâne să ne mințim pe mai departe cum că toți suntem cetățeni egali în fața legii și să mai sperăm că nesimțirea s-ar putea fisura, iar fisura să deranjeze măcar hemoroidal vreun înțelept din sfatul țării.

MORALA 1: Mersul pe jos dăunează grav sănătății. Juridice.
MORALA 2 (pentru cinici): Nu dați cu roșii după tramvaie!

Mineriada lui Iliescu: 13-15 iunie, 1990

Oare pe când și adevărul despre toate astea? Sigur o să ni-l lase Ion Iliescu în memoriile sale (sau în jurnal?) publicate post-mortem.

Carți 4

Semnalez și eu cu bucurie apariția în limba română a cărții Surprised by Joy de C.S. Lewis, în traducerea lui Emanuel Conțac. Pentru cei care nu știu, este vorba despre povestea convertirii (a devenit anglican) a, probabil, celui mai cunoscut autor creștin din secolul XX.

Singura doamnă care făcea parte din grupul Inklings (alături de C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien), Dorothy Sayers a fost tradusă în românește la Nemira. Cinci piste false și O moarte suspectă, deși catalogate drept romane polițiste, cu siguranță sunt mai mult de atât. A se vedea opinia lui Virgil Nemoianu din Jocurile divinității.
S-au mai tradus încă două carți ale lui André Scrima, una mai ispititoare ca alta. Ortodoxia și încercarea comunismului, cred că este o idee (și) de marketing a editurii, fiindcă tot sunt încă la modă deconspirările și modalitățile de abordare a raporturilor bisericii cu organele represive. Cealaltă carte este Experiența religioasă și limbajele ei. Autorul aduce în discuție, de exemplu, expresia imagistică a religiosului, face trimiteri la islam, incursiuni în creștinism.
Dan Puric a publicat cartea Cine suntem?, pe care a anticipat-o cu temele pe care a conferențiat prin țară. (Aveți aici o parte din conferința susținută la Oradea.) Din câte am aflat, autorul a ridicat de la editură întreg tirajul și urmează să-și distribuie singur volumul tot în cadrul unor conferințe itinerante.
Toma Pavel – Gândirea romanului, o istorie a romanului occidental, cu numeroase referințe filosofice. Editura Minerva a tradus de același autor (prin anii ’90) Lumi ficționale, o carte nu foarte ușor de citit, dar interesantă pentru modul în care abordează universul ficțional în raport cu autorul/naratorul, pe de o parte, și cu cititorul/naratarul pe de alta.
Michel Foucault – Cuvintele și lucrurile într-o nouă ediție la RAO.
Noam Chomski – Intervenții, apărută la Editura Vellant (care abia a intrat pe piață). Volumul conține articole de atitudine (anti-imperialismul autorului este notoriu). Dar am văzut că are și un text despre Intelligent Design și implicațiile acestei perspective creaționiste.
Alte reeditări de folos pentru studenți și profesori (de literatură română și universală) Albert Kovacs – Poetica lui Dostoievski (a fost publicată în colaborare de Editura Est-Vest și Leda), Paul Cornea – Originile romantismului românesc, Petru Ursache – Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade (ediția a III-a).
Au apărut de ceva vreme, dar le pomenesc pentru că sigur sunt interesante, două cărți ale lui Matei Călinescu: Mateiu I. Caragiale. Recitiri și Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale.
Dana Sala, lector universitar la Universitatea din Oradea, a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din Cluj pentru debut, la categoria „critică literară”, cu cartea Abisurile oglindirii. Configuraţii ale mitului lui Narcis în literatura română. Volumul beneficiază de un preambul teoretic care precede analizele aplicate la autori români. Știu că la data susținerii teza a fost apreciată de comisie.
La Editura Art, teatru de Pirandello – Șase personaje în căutarea unui autor. Pe vremea când lucram încă la anticariat, acest autor era dintre cei rari și căutați.
Deși site-ul Grupului Editorial Artemis&Semne este unul foarte nepractic, cărțile lor pot fi văzute cât de cât în librării virtuale. Fiica ceaușeștilor, Zoia, a publicat la Semne cartea cu titlul 237 de zile-n mormânt. Un personaj în același timp odios multora imediat după ’89 și tragic. Artemis publică o carte ce sună foarte interesant Istoria războiului dintre islam și creștinătate (622-2007), de Jean-Paul Roux, publicată inițial de Fayard sub titlul Un choc de religions. Am făcut cercetări suplimentare tocmai pentru că nu am deosebită încredere în autorii și titlurile propuse de această editură.
Editura All a publicat un volum ce se bazează pe interviuri realizate de Gallup: Prieteni esențiali de Tom Rath (căutați-o pe site fie după titlu, fie după autor, fiindcă nu poate fi localizată mai precis de atât). Sunt foarte curios ce se poate afla despre acest subiect, mai ales acum când, dacă sunt văzuți doi oameni de același sex care se înțeleg mai bine se trage concluzia că sunt gay.
N-aș trece cu vederea nici două reeditări semnate de Vladimir Tismăneanu, la Curtea Veche: Irepetabilul trecut și Arheologia terorii. Fiindcă mi se pare necesar să dezvolte unii o... obsesie pentru demascarea trecutului pentru a se putea reinstaura, cândva, normalitatea.

Târgul Bookfest va fi desigur un prilej pentru evenimente editoriale de toate culorile.
Dacă nu minte programul editurii, probabil că evenimentul târgului îl va constitui vizita la București a autorului de Nobel Orham Pamuk, tradus în România la Editura Curtea Veche.
Din planurile Editurii Humanitas mi-au reținut atenția vreo 3 chestiuni: Kierkegaard – Sau - sau, Înapoi la argument și Traian Ungureanu.
Mult mai tentantă este oferta Editurilor Polirom și Cartea Românească. Cred că unul dintre cele mai importante momente ar trebui să fie lansarea volumului (deja apărut de câteva săptămâni) coordonat de Adrian Muraru – Dicționarul penitenciarelor din România comunistă. Urmează apoi Mărturisire și document (în 3 volume) de Constantin Ticu Dumitrescu. Desigur că acestea nu sunt cărți pentru copiii teribili ai prezentului continuu, ci doar pentru paseiștii revoltați. Cred că se va bucura de interes și colecția de autor Octavian Paler. Bătrânul sceptic a făcut mereu vânzare bună.
Va fi lansat cel mai recent roman al lui Ion Vianu (nu se precizează dacă va participa și autorul), Necredinciosul. Am citit un fragment din această carte și e interesant scrisă. E vorba despre un personaj care și-a propus să nu facă nimic (din cauză că pe la 40 de ani a câștigat la lotto o sumă colosală).
Pour les connaisseurs, Eugen Negrici cu Iluziile literaturii române nu are cum să sune decât tentant.
Editura Corint va lansa tot acum cartea Hoția la români, scrisă de jurnalistul Marius Ghilezan (ar fi interesant dacă, pentru exemplificare, pe durata evenimentului standurile lor nu ar fi supravegheate... de dragul experimentului).
Pentru că nu participă la Bookfest, Editura Compania oferă, pe durata târgului, cărți cu 20% reducere.

Sfânta Presă – file dintr-un cazier pătat (1)

Imparțialitatea și obiectivitatea presei țin de mitologia modernității sau, poate mai exact, de superstițiile ei. Singura așteptare cu adevărat legitimă în ce privește presa cred că este onestitatea unui punct de vedere. Orice alte pretenții sunt nerealiste și irealizabile. Fiindcă presa este scrisă de oameni cu anumite convingeri, cu anumite prejudecăți, cu principii ce îi împiedică să fie imparțiali, dar nu îi pot împiedica să fie consecvenți cu ei înșiși și cinstiți. Până într-acolo încât să ne spună și din ce punct de vedere privesc chestiunile. Situația asta este însă destul de rară. Și în zilele noastre, presa se simte bine alimentând iluzia obiectivității ei.
Iată un articol de interes pentru cetățenii Oradiei. Nu mă interesează deloc ce scrie, ci cum se face un astfel de articol. Se ia un titlu cât mai sonor și se lipește pe prima pagină. Apoi se ia o poză în care impricinatul – musai ca individul să fie cât de cât notoriu sau să fi făcut ceva cu mare priză la public – a ieșit prost și se asortează cu titlul ales. Articolul ulterior poate să nu aibă niciun dram de adevăr (cum au fost, de exemplu, cele din „Ziua” despre plagiatul lui Liiceanu).
Dar să revin la acest titlu de prima pagină. Ce mă interesează când citesc că Bolojan manipulează și minte este următorul mesaj subtextual: CINE nu manipulează și nu minte? Altfel spus – să nu uităm că este un articol din campania electorală – pe cine ar trebui să punem noi ștampiluța și interesele cărui pretendent la primărie le promovează gazetuța. E singurul exercițiu cu adevărat util în asemenea situații. Din păcate. Fiindcă asocierea politicii cu manipularea e un pleonasm plictisitor. La fel de plictisitor precum pretenția unora că sunt, de fapt, adevărați mesia ai administrației urbane. Sau că cei care vorbesc despre manipulare nu manipulează (hă, hă, hă!).
Trăiască presa! Care nu manipulează, ci doar informează (de la inform = Care nu are o formă determinată sau un contur precis. fără formă; care este lucrat grosolan, care are forma nepotrivită, brută, dizgraţioasă. ♦ Fig. Imperfect, nedesăvârşit. – Din fr. informe, lat. informis. [Copyright (C) 2004-2008 DEX online]).
Pentru începutul unei relații transparente, un singur lucru am avea nevoie să știm despre mass-media: care le este poziția ideologică și în jurul cui gravitează. E prea mult să le cerem asta, probabil. Dar atunci măcar atâta pustiu de bine să facă și să recunoască onest că nu au cum sau nu vor să fie imparțiale. Și să nu mai pretindă că principala lor preocupare este ca informația să ajungă la cetățean.

Cu noi este Dumnezeu

Politicienii supun divinul politicului, fără rușine și fără scrupule. Unii merg la biserică mai ales atunci când sunt văzuți, se asigură că au niște camere de luat vederi prin preajmă, în special dacă e campanie electorală. Fac pioși cruci ample, cu toată reverența pe care sunt capabili să o simuleze. Alții aleg (și) alte biserici, din alte tradiții creștine. Și sunt poftiți să ia cuvântul, să aibă un mesaj. Dacă asta nu s-ar suprapune suspect de tare cu campania electorală, probabil că ar fi un lucru normal. Mai există și alte mijloace de a muta divinul în politică. Unii folosesc versete din Scriptură ca să-și convingă electoratul (mai habotnic sau mai puritan) să le dea voturile.
Aceste tertipuri care uzează de credință pentru a împlini scopuri politice au ceva grețos în conținut. Dacă simt în ei o vocație profetică atât de pregnantă, de ce or fi având nevoie de votanți, de putere lumească, de politică? Dacă sunt salvatorii noștri sau deschizătorii minților noastre, de ce se folosesc tocmai de haznaua politicii (CTP) ca tribună? Dacă sunt atât de credincioși pe cât apar în campaniile electorale, de ce nu le este de ajuns Dumnezeu Însuși, ci vor și funcții? Martirii de altădată își proclamau mesajul cu orice risc și, mai ales, în orice vreme.
Pentru destui oameni simpli și credincioși, politica este un loc înalt, adică foarte greu accesibil. Deși sunt mai toți conștienți de imoralitatea politicii (românești actuale), totuși percep accederea către politic ca pe o ascensiune. Poate că mentalitatea este una tributară trecutului comunist, poate că e vorba doar de percepția țărănesc-muncitorească a demnităților statale. Dimpotrivă, poate că e vorba de o reminiscență culturală din vremea când în politică erau implicate personalități respectate și respectabile.
Indiferent de motiv, destul de mulți creștini au impresia că politicul este un loc mai aproape de paradis, de unde se pot influența mai multe și în mai mare măsură. Asemenea model mental insistă pe ideea că dacă ar exista o conducere încreștinată, am avea în sfârșit o țară creștină. Concepția este nouă doar pentru ignoranți. Ea a eșuat deja în mai multe rânduri, de la papii monarhi la republica lui Calvin. Caracteristic pentru orice sistem care a încercat să impună (prin forță, cum altfel, într-o societate care nu aderă în bloc la creștinism sau la o variantă anume a lui?) o morală cu legi creștine este că a ajuns să suprime libertatea umană și chiar să ucidă ca să poată funcționa cu eficiență.
Așadar, ar trebui să fie relativ limpede pentru cei care se uită în sus către politic, că îl caută într-un loc eronat. Politicul este undeva de la credință în jos, un loc foarte periculos și deosebit de corupt. E o preocupare de rang inferior celei spirituale. Nu prea rezolvă probleme morale, ci le complică de obicei.
Cei care atrag voturi, invocând tot felul de instanțe sau năravuri religioase comit, în cel mai fericit caz, un act de tristă ignoranță. Dacă însă sunt foarte conștienți că Scriptura sau gesturile lor pioase se concretizează în capital electoral și mizează pe acest efect, atunci perversiunea e la vedere și nu prea mai sunt multe de comentat.
Preoții și pastorii care fac lobby pentru astfel de personaje (oferindu-le spațiu și mase de manevră) par să fi pierdut și ei undeva măsura lucrurilor. Gustave Thibon are o carte întitulată De la divin la politic. Țăranul filosof francez știa care este ordinea sănătoasă a lucrurilor.
Inversiunile nu sunt numai gesturi de impietate, ci afectează buna funcționare a societății umane. Când politicul începe să dea ordine și divinul să execute (niciodată divinul nu poate fi supus în realitate, dar așa arată situația privită din exterior), se răstoarnă o ierarhie care ține de normalitatea existenței noastre. Sigur că n-o să simțim niciun cutremur, fiindcă pentru asta ar trebui să fi fost măcar în treacăt deranjați de amestecul acesta indigest.
La Gigi Becali – probabil cel mai celebru personaj care își afișează ostentativ credința – aș suspecta un soi de habotnicie, dat fiind faptul că niciodată nu se dezice de religiozitatea lui. Poate că gesturile lui frizează patologicul. Însă au doza lor de gratuitate, ba chiar riscă să îl coste nu arareori. Pe când sfinții de campanie aproape toți au doar de câștigat de pe urma cucerniciei lor neapărat publice. Sau, ca să fiu mai exact, vor să câștige ceva din aceste atitudini evlavioase. Altfel de ce ar recurge la ele în campanie electorală?
Deși nu am decis dacă și cum o să votez, cu siguranță nu aș pune ștampila pe numele vreunuia dintre cei despre care știu că au recurs la metode precum cele discutate aici. Ar însemna să încuviințez că religia este o simplă ustensilă demagogică, în rând cu publicitatea, mici, berea și minciunile electorale aferente.
Faptul că noi, oamenii, votanții, suntem considerați niște proști ar trebui să fie cât se poate de limpede. Nu contează omul, ci votul, așa că sunt puse în practică orice mijloace pentru a-l obține. Omul este doar un furnizor care trebuie convins să acorde exclusivitate unui client. Dacă acest furnizor se dovedește suspicios sau prudent, trebuie să i se adoarmă vigilența cu tot felul de complimente și flatări. Ne-am obișnuit, știm că așa se practică, știm că spectacolul este menit să fure ochii, să amăgească.
Dumnnezeu, Biserica și credința însă nu au ce căuta la ușa din dos a politicii. Refuzul de a încuviința asemenea inițiative mi se pare un gest de normalitate. Îl consider, dacă vreți, un act apologetic.

Viitor luminos țara noastră are

De cum treci de ușa impozantă de la intrare, te trezești într-o incintă separată de gălăgia străzii, însă păstrând forfota care denotă o activitate febrilă. Un zumzet ca de stup te învăluie din toate părțile ca o muzică plăcută. Privești în jur și vezi oameni preocupați, așezați pe la mese, aplecați peste documente sau concentrați la monitorul din fața lor. Doar la ghișee se mai deslușesc din când în când scurte conversații necesare. Temperatura e blândă, indiferent că afară e frig sau e cald. Mobilierul e astfel conceput încât să nu îți creeze disconfort psihic, nu sunt gratii, nu sunt cuști de lemn, nu se urlă. Vremurile urâte au trecut, acum ești clientul-stâpân. Locul unde a ajuns domnia ta este o bancă, una dintre multele care au năpădit în ultima vreme orașul.
Te apropii de biroul la care stă un funcționar ce pare mai puțin ocupat. E tânăr, cu costum negru, cămașă cu dungi și cravată asortată. Poartă pantofi ascuțiți și foarte bine lustruiți. Ochelarii deosebit de eleganți (și de scumpi, îți spui) îți inspiră încredere. Sigur omul știe ce are de făcut și te va lămuri. Saluți, te salută. Te așezi și întrebi. El îți răspunde. Insiști, fiindcă vrei detalii. El îți răspunde, dar începe să te privească iscoditor. Privirea lui însă nu pare deosebit de inteligentă, ba chiar are ceva bovin, dacă e să fii sincer. Dar nu te lași pradă unor asemenea gânduri nedemne. Îți continui tirul întrebărilor fiindcă e vorba de o bancă și vrei să riști cât mai puțin. Tânărul începe să se foiască. Atunci, de voie de nevoie, pui degetul pe rană. Tu ai o problemă de rezolvat, ți se pare că banca te-a tras pe sfoară sau vrei să știi care sunt comisioanele ascunse sau... în fine.
Funcționarul cel tânăr începe să vorbească mai răstit. Din când în când își prinde între arătător și degetul mare rama ochelarilor, iar celelalte trei degete le ține răsfirate în sus. Gestul pare îndelung studiat sau poate e doar un tic. În colțul gurii i se ivește un firicel de spună albă, care i se întinde ca o balama gelatinoasă de câte ori vorbește. Îți dai seama că limitele competenței lui sunt pe aproape. Și el își dă seama, dar nu vrea să știi și tu asta. De aceea insistă, îți repetă cu alte cuvinte lucruri pe care deja ți le-a spus. Vorbește cu insistență despre avantajele produsului pe care îl prezintă el. Îți mai spune și că ar trebui să te adresezi șefului, dar acesta e foarte greu de găsit, fiindcă nu are un program fix în agenția respectivă.
Ocolești toate capcanele și insiști cu problema ta. Vrei să afli un răspuns fără echivoc. Nu poate să îți spună. În realitate nu știe, dar nu are tăria să recunoască. Și, în cele din urmă, cine ești tu să îi testezi limitele? Doar el a făcut școală pentru asta. E adevărat că a studiat la o universitate neacreditată. Și, da, și-a mai luat câte un examen și pe bani. Dar a fost angajat în urma unui interviu, cineva l-a testat. Plus cv-ul lui... Iar de când lucrează aici a încheiat destule contracte și a primit bonificații lună de lună.
E deja nervos. Își frământă mâinile și bate din picior. La colțul ochiului i se zbate convulsiv un rid incipient. Te-ar da afară, dar nu poate. Nu are voie nici să-și aprindă o țigară. Mai are și alți clienți care îl așteaptă. Întrebi unde. Îți spune că are programată o întâlnire în mai puțin de cinci minute. Tu insiști că nu ți-a dat vreo soluție și nici nu te-a orientat spre cineva competent. Cuvântul este de-a dreptul jignitor. El nu este incompetent. Dimpotrivă, în scurtă vreme ar putea ajunge șef de agenție, apoi... cine știe? Oricum, tu ar trebui să fii mai respectuos. Faptul că nu înțelegi nu înseamnă că el nu știe sau că nu e competent pe domeniul lui. Cravata cu nod mare pare să-l sufoce. Își duce mâna la frunte și își trece un deget pe la granița cu părul dat cu gel.
Știi sigur că nu mai are rost să insiști și că va trebui să încerci în altă parte. Întrebi unde mai există sucursale. Se alarmează, fiindcă nu știe ce anume urmărești. Dar nu poate nici să te refuze. Îți spune, dar nu uită se precizeze că nici cei de acolo nu au de unde să știe mai multe. Ești nemulțumit și ai vrea să nu îl crezi. Dar îți lipsește curajul. Totuși... un dram de speranță....
Însă știi că e plină țara de ei. Sunt produsele genialului sistem de învățământ românesc, care începe să-și arate roadele postrevoluționare. Ți-e frică să duci gândul mai departe, fiindcă te îmbolnăvești de inimă rea și ajungi la urgențe (unde dai peste rezidenții care deunăzi intrau cu 5 la facultate și li se părea absurd să învețe toată anatomia).
Toate trec, iar peste 10-20 de ani, de pe afișele electorale, niște figuri cu aspect porcin te vor privi viclean și îți vor cere votul. Dacă te vei uita cu mare băgare de seamă, printre ei, vei putea observa un fost funcționar de bancă incompetent. Și atunci îți vei aminti de eclesiastul, de problema ta, de nervii lui. Și vei constata că el a fost cel care a avut dreptate. Nu competența era importantă, ci ambiția. Că flerul lui l-a condus ca pe un câine la ciolan. Că la vremea când l-ai întâlnit nu-i lipsea decât gabaritul care să-i dea prestanță și tupeul care să-i dea vizibilitate. Iar tu vei continua să plătești cuminte ratele la casă, neînțelegând încă de ce, cu toate că ți se spune că n-a crescut dobânda, trebuie să dai în fiecare lună mai mult ca în precedenta.

Conferința editurilor creștine (evanghelice)

Între 8-10 mai se desfășoară Conferința editurilor creștine (evanghelice) din România - nu acesta e numele oficial al întâlnirii. Evenimentul are loc în Băile 1 Mai, la Hotel Perla. Doritorii pot consulta programul și lista invitaților pe site-ul organizației Literature in New KontextS.
Pe ordinea de zi se află, între altele (ca și la edițiile precedente), înființarea unei asociații a editurilor evanghelice.
Una dintre temele care sigur prezintă interes pentru publicul larg este cea abordată de Voicu Bojan și care se referă la calitatea traducerilor și editărilor. Chiar aș vrea să știu ce părere au cititorii de literatură (în sens larg) evanghelică despre edițiile care li se pun la dispoziție din diferiți autori străini. Ar fi o discuție foarte interesantă și... veselă dacă s-ar aduce exemple concrete de erori comise de traducători și redactori.

Noaptea Învierii

Biserica-şi aprinde
Ferestrele de sfinţi
Înaltă boltă-i cerul
Pe jos printre fantome
Auzi ecou de-arginţi

Sfielnic îngenunche
Un strop din omenire
Făcut din nou pământul
E iar cu cerul geamăn
În moarte şi iubire

Mirat de spasmul nopţii
În leagăn de lumină
Adoarme un copil
Din rugăciunea mamei
Grai sacru îl alină

Fă-mi, mamă, cruci pe frunte
În fraged duhul meu
Să-mi semeni suferinţa
Veghează-mi somnul ca să
Visez cu Dumnezeu

E noaptea de pe urmă
Christos din rânza morţii
Nemistuit răsare
Iubirea fără noimă
Desfide voia sorţii


01.05.2005

Dumnezeu cel neputincios

Dumnezeu a slăbit. Zilele Lui bune, cum zicea filosoful, s-au cam dus. Minunile nu Îi mai ies. Modernitatea Îi dă mari bătăi de cap și El nu mai poate ține pasul cu ritmul alert al progresului. Cumva I-a scăpat istoria din mână, iar acum încearcă să Se țină după ea. S-a descurcat grozav și a rezistat cu succes câtă vreme nu s-a dezvoltat știința, cât oamenii nu cunoșteau cu adevărat libertatea, democrația. Dar acum, când ignoranța și obscurantismul urmează să fie complet eradicate, El pierde teren și I se observă anacronimsul. La marketing, trebuie să admitem, nu Se pricepe.
Această tendință nu se observă numai la nivelul societății secularizate, ci și in biserici. Efervescența corpului social al adunărilor creștine produce mutații surprinzătoare și promovează oameni de mare valoare – se alege smântâna și apoi untul. Ei nu se regăsesc doar la nivel de conducere eclesială, ci sunt răspândiți în toată structura. Trăsătura care îi unește dincolo de studii, poziție socială sau ierarhică, vârstă și sex este capacitatea de a vedea neputința lui Dumnezeu. Adânc în inima lor ei știu că Îi sunt indispensabili Creatorului. Nu în sensul că Dumnezeu ar dispărea fără sprijinul lor, ci că Și-ar pierde din vizibilitate și din consistența mesajului. El a fost bun pe partea de producție: Creația, Scriptura, Biserica, dar marketingul și serviciile – aceste revelații ale progresului – L-au prins cam nepregătit. Și ei știu acest lucru, tocmai de aceea I-au sărit cu promptitudine în ajutor.
Aceste ajutoare ale lui Dumnezeu știu mereu unde se află adevărul, nu au ezitări. Întotdeauna se plasează exact acolo unde se cuvine, întotdeauna dau dovadă de discernământ. Ei știu foarte bine să se descurce în jungla de confesiuni creștine rezultate din providențialele intervenții ale lui Calvin și Luther. Beneficiind de extinse și intensive inițieri în Scripturi, dețin mereu cuvântul potrivit oricărei situații, versetul adecvat le răsare imediat în minte.
Dedicarea lor îi face să fie siguri că ori de câte ori deschid gura, o fac în Numele lui Dumnezeu și în interesul Lui. Faptul că Îl au „pe Hristos în inimă” și că sunt „călăuziți de Duhul Sfânt” constituie garanția de care au nevoie pentru acțiunile întreprinse. Certitudinea lor individuală asupra însoțirii divine de care beneficiază – și care în ei, cu toată diminuarea puterii lui Dumnezeu în lume, este încă efectivă și deosebit de funcțioanală – exclude orice posibilă inadecvare sau eroare umană. Chiar dacă ei înșiși nu se consideră – luați individual – infailibili, acționează ca și când ar fi, tocmai în numele autorității care îi însoțește și prin consensul la care ajung între ei. Fiind o elită spirituală (ei, în modestia lor, niciodată nu vor afirma acest lucru), șansele să comită erori sunt practic aproape nule.
Unii i-ar putea percepe ca rigizi și bătăioși. În fapt ei sunt statornici și curajoși. Ei nu incită la ură, ci îndeamnă la veghere. Când înfierează o persoană sau o grupare, ei urmează exemplul cristic (din discuțiile cu fariseii) și paulinic (atunci când anatemizează). Cu un discernământ supra-mundan, ei cunosc de fiecare dată, fără urmă de îndoială, voia lui Dumnezeu.
Ei sunt mereu dispuși să arate altora calea ce trebuie aleasă, fiindcă au acces nemijlocit la ultima sursă de autoritate: Scriptura. Ei nu o interpretează, ci o iau așa cum este ea, în tot adevărul ei rațional, accesibil și, înainte de toate, simplu. Ceea ce alții consideră complicat sau echivoc este pentru acești oameni limpede și categoric.
Mai presus de orice, ei știu cum este Dumnezeu. Pe ei nu îi poate surprinde, fiindcă L-au înțeles și Îl pot arăta altora exact cum este, fără aproximări și fără umbre. Misterele nu-i sperie, pentru că ele există ca să fie deslușite. Iar Scriptura îi asigură că au căpătat această capacitate, încât tainele sunt pentru ei doar consecința unei neputințe asumate. Dar această asumare este, cu siguranță, o mare eroare.
Din această pricină, muncesc pe brânci, fără pic de răgaz. Nici familia, nici co-religionarii, nici adversarii, nici păgânii nu le pot diminua avântul și nu reușesc să-i descurajeze. Dacă trebuie, își neglijează orice altă atribuție (conjugală, parentală, civică) pentru cauza nobilă căreia îi slujesc cu devoțiune. Când vine vorba de adevăr, zicerea lui Aristotel este norma lor (pun asta de la mine, pe ei nu îi interesează prea mult filosofiile lumii): mai prieten decât Platon îmi este adevărul.
Calitatea lor cea mai vizibilă este tocmai hotărârea, manifestată ca intransigență, vigilență, combativitate, activism. Certitudinile dobândite îi determină să nu plece urechea la detractori, critici sau opozanți cu alte convingeri. În fapt, toți cei care sunt împotriva lor, luptă împotriva lui Dumnezeu, și ei nu pot să-L lase pe Dumnezeu singur tocmai la greu. Arsenalul de care uzează este deosebit de variat.
În ce privește păcatul, ei taie în carne vie cu priceperea unui chirurg experimentat. Și nu numai atât, dar au și ochiul format pentru a identifica păcatul acolo unde, pentru majoritatea, nu există decât lucruri inocente. Privirea lor competentă nu lasă, nici aici, urme de echivoc. Oricine îndrăznește să le conteste capacitățile luptă, din nou, cu Dumnezeu. Nu există poziții intermediare. Ei cunosc exact și situația vinovățiilor și distribuția lor.
În disputa cu alte confesiuni, intransigența lor tocmai de aici vine: din limpezimea și promptitudinea cu care ei sunt capabili să sesizeze erorile dogmatice și morale, altfel spus, ereziile și păcatele. Aceaste aptitudini îi transformă în adevărați gardieni ai creștinismului autentic de oriunde și oricând. Chiar dacă nu toți dețin un bagaj dogmatic foarte consistent, toți beneficiază de călăuzire divină personală directă și desăvârșită. Astfel că și confesiunea pentru care au optat în deplină cunoștință de cauză reprezintă, în ultimă instanță, locul către care ar trebui să se orienteze orice creștin onest și preocupat de adevăr.
Când Dumnezeu nu mai reușește să fie convingător cu oamenii, atunci ajutoarele lui intră imediat în acțiune. Puțină manipulare, când scopul este nobil și profund spiritual, nu are cum să strice. Și informarea parțială poate fi eficientă, tocmai pentru că mulțimile, în general, nu au capacitatea de a folosi drept, eficient și virtuos tot ceea ce circulă prin piața publică. Or tocmai aici trebuie să funcționeze capacitatea acestor îndrumători pricepuți. De asemenea, uneori ei sunt nevoiți să strecoare câte un cuvânt mai ambiguu, câte o remarcă nu foarte limpede care stârnesc îndoială în inima celor care îi ascultă. Dar tocmai faptul că se naște această îndoială este dovada că vorba lor era cu dreptate. Suspiciunile care se stârnesc pe urma cuvintelor lor nu fac decât să dovedească faptul că exista ceva demn de suspectat, că lucrurile nu erau atât de frumoase pe cât păreau. Deciziile pe care le iau bisericile sub îndrumarea lor (fie că e vorba de alegerea comitetului sau impunerea unor reguli locale) sunt exact ceea ce trebuie să se întâmple și exact ceea ce Dumnezeu aprobă și susține.
Pentru un ochi neavizat și critic, ar putea părea uneori că Dumnezeu Însuși e cam influențabil, schimbându-și periodic (uneori de la un an la altul) – până la a Se contrazice – părerile vizavi de anumite subiecte (îmbrăcăminte, politică, alimentație, atitudine față de dezbaterile contemporane etc.). Nimic mai fals! E vorba numai de o percepție a privitorilor, care nu au nici înțelepciunea, nici abilitatea să vadă, dincolo de mișcările imediate, statornicia lui Dumnezeu. Pe limba celor mulți, Dumnezeu lucrează diferit în ani diferiți și de aici aparența schimbării. Numai cârcotașii sau rău-intenționații nu sesizează coerența fundamentală de ansamblu.
Nu interesele lor îi țin pe acești oameni în pozițiile actuale, ci conștiința faptului că odată intrată pe mâna unor nepricepuți, lucrarea lui Dumnezeu s-ar duce de râpă. Chemarea lor este să prevină cu orice chip asemenea nenorociri cu consecințe ireparabile.
Și încă ceva: banii nu au absolut nicio importanță în economia vieții acestor oameni. Nimic din convingerile lor n-a suferit influența vreunui sponsor sau a vreunei organizații care le oferă sprijin financiar. Cei răi de gură au ochiul rău când privesc și sugerează că ar exista determinisme mercantile.
Rămânând în aceași arie ideatică, chiar dacă au o casă mare și bani mulți, nu e altceva decât o binecuvântare (meritată) a lui Dumnzeu pentru ispravnicii Lui pricepuți. Blestemul sărăciei îi ajunge numai pe necredincioși sau pe leneși. Mai sunt totuși și oameni care s-au născut săraci și vor muri săraci, dar acesta e destinul lor. Dumnezeu știe mai bine de ce, însă nu e cazul să facem alte speculații.
Singurele neajunsuri ale acestor oameni excepționali sunt câteva slăbiciuni omenști inevitabile (mai au și eu câte o indispoziție, o mică indigestie, o urmă de oboseală), în rest însă, marile lor misiuni și datoriile sacre față de Dumnezeu și oameni sunt întotdeauna pe drumul cel bun și la zi, ca să zicem așa. Nu există vreo obiecție care să li se poată aduce și care să vizeze un aspect esențial al adevăratei vieți creștine.
Uneori, văzându-L atât de obosit, atât de lent, atât de copleșit de situație, atât de neputincios, toți ne mai pierdem răbdarea și, cu multă bunăvoință și creștinească râvnă îi mai dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu. Că e mic și bătrân.

Manea, tv, politică și fericire

Nici nu știu de unde să încep. Nici nu știu cum să mă esprim. Pe scurt, lucrurile arată cam așa: politica și maneaua – în special – își pun în sfârșit pirostriile și se înfățișează să primească binecuvântarea electorală. Adi Minune și Carmen Șerban se fac, dacă îi votează ratingul, politicieni. Nu cred să fie vreo problemă să îi convingă pe fanii lor să meargă la urne. Dimpotrivă, acum vom auzi și cântece cu tematică socială, economică, politică. Doar pentru o secundă, închipuiți-vă ce dulce vor suna promisiunile electorale pe ritmuri orientale din toate celularele cu mp3 player.
Arta a început așadar să simtă cu țara, cu... politica. Ionuț Dolănescu (căruia emisiunile... la limita imposibilului mental i-au crescut popularitatea) a hotărât și el să ia atutudine. Și cea mai bună atitudine i s-a părut a fi să facă politică. Motivul este unul cât se poate de puternic: pe om îl deranja... poluția. N-a spus a cui. Sperăm să ajungă suficient de sus pe fruntea țării, ca să oprească această inadmisibilă... scăpare (a legislativelor anterioare, voiam să zic). Să dea o lege, așa nu se mai poate! Suntem cu toții în pericol și nimeni nu ia nicio măsură radicală. Cu siguranță va putea conta pe sprijinul tarafului parlamentului, în frunte cu tatăl susnumitului (în cazul în care prind ambii legislativul viitor).
Sentimentul meu e că în sfârșit se face dreptate. Vanghelie nu mai e singur împotriva gramaticii, maneaua nu mai stă cu capul plecat. Intrăm într-o nouă eră. Oricum, nu a trecut prea multă vreme de când fiica președintelui (manelistă rafinată) a fost aleasă în fruntea tineretului pld-ist.
Nația a decis să își valorifice potențialul... cultural, atâta vreme ignorat. Tot la politică se pare că le stă gândul și altor mari și nemuritori artiști ai nației: Mihai Trăistariu, Puya și Șișu (care a constatat că din politică iese mai bine decât din comerțul cu iarbă). Imaginați-vă o ședință solemnă a parlamentului – de ce să nu visăm frumos? – deschisă de Adrian Minune și Carmen Șerban cu o manea de sânge albastru (și 18 strofe), prezidată în duet de Ionuț Dolănescu împreună cu Trăistariu și încheiată apoteotic de La Familia cu o convingătoare piesă hip-hop de uniune națională (în 4 puncte cu câte 3 subpuncte fiecare). La final, stânga și dreapta (politice) își dau mâna entuziasmate. Cu reverele și mânecile înlăcrămăte, uită de rivalități și se îmbrățișează ca după aparenta revoluție Geoană cu Iliescu, Tăriceanu cu Băsescu, Norica cu Băsescu, Orban cu Berceanu, toți – dar mai ales Marko Bela – cu Vadim (care poartă costum alb și renunță la ochelari ca să-i citească țara sentimentele direct în ochi). Ca să nu mai vorbim de reprezentarea minorităților în parlament.
Apoi o perioadă de glorie când vom scăpa de poluție, de gramatică și de alte nenorociri. La salariu vom lua bani fără număr, fără număr, fără număr, fără număr, fără număr, fără număr, fără număr... (să-mi mai trag răsuflarea) fără număr. Vom putea consuma liber halucinogene. La școală vom viziona emisiunile lui Dan Negru și telenovele în reluare.
Ei, dar ajunge cu visarea și să revenim la realitate. De la acest festin fără de sfârșit nu puteau să lipseacă desfătările simțurilor. Vom avea parte, până la vot, de mâncare și băutură oferite gratuit și în locuri publice. Mici, bere, cârnați, pește afumat, țuica, grătare, vin – toate fără limită și fără discriminare.
Iar pentru ca banchetul să capete aura ancestrală și girul mitologic, în scenă a intrat și prostiuata sacră a politicii românești: Partidul Conservator. Desigur pentru cele 5 procente necesare intrării în parthenonul politic autohton. La început membri ai guvernului D.A., pc-iștii au trecut acum cu toate cele trei antene care fâlfâie pe capul lor (în bătaia ratingului) în tabăra psdului. Lucrurile nici că se puteau combina mai bine. Între două emisiuni semicretinoide de așa-zis divertisment, vom avea parte de laude la adresa pesedeilor și de blesteme la adresa adversarilor.
Însă nu vom lăsa noi ca atâta mizilic să spurce euforia care ne-a cuprins. Oricum, la anul ce vine, această demnă fiică a Venerei se poate dărui altcuiva. Fără ranchiuni și fără resentimente, așa cum o știm dintotdeauna. Rolul ei de preoteasă în altarul politicii românești n-o să i-l conteste nimeni și ea, la rându-i, pe mulți va ferici. De altă parte, nu e de nasul nostru, al celor care nu înțelegem mai nimic din tot ce se întâmplă, să judecăm mitologia și pe sacerdoții ei contemporani. Că, nu vă lăsați înșelați de modernitate și aparențe, „conservator” – din numele partidului – se referă aici desigur la găzduirea și apărarea patrimoniului sacru (al politicii).
Referindu-ne strict la acest moment și la această alegere, ea e cum nu se poate mai potrivită, atmosfera promovată de cele trei antene consunând într-o armonie desăvârșită cu gesturile pesedeilor fericiți. Gândiți-vă doar la mătușica Tamara, la baronii locali, la bunicuța cea pururi activă, la corupția fără margini, iar apoi puneți-le în paralel cu Din dragoste, 9595 etc. Nu-i așa că, dacă le faceți o poză arată ca o minuată fotografie de familie?
Una peste alta, viața ne surâde în roz de la fereastra – cine dintre sceptici mai spera? – politicii. Și beți de fericire vom merge negreșit să dăm cu votul pentru ca societatea multilateral dezvoltată să ne cotropească urgent cu toate binefacerile ei și să ne impună, prin forță!, bunăstarea nevisată.

Reperul

În România sunt foarte puține lucruri stabile. Legile se schimbă de la o zi la alta, prețurile urcă încet, dar sigur, cursul valutar fluctuează incredibil, dobânzile sunt în continuă mișcare, oamenii schimbă profesii sau locuri de muncă, schimbă mașinile, iar unii schimbă țara. Alții, sărmanii, sunt nevoiți să-și schimbe soții cu care s-au însoțit pentru o viață.
În acest carusel al schimbărilor politicianul rămâne stabil. Pe el mereu îl găsești într-un loc foarte precis: acolo unde sunt banii. Niciodată nu îl poți pierde din vedere, atâta vreme cât știi cam pe unde se aglomerează resursele finaciare. El stă cuminte la lada cu zestre a țării, fie ploaie, fie soare, fie crivăț, fie austru, fie Katrina, fie cutremur. Manifestă o fidelitate de câine devotat.
Stabilitatea aceasta extraordinară este determinată de mobilul care îl mână în viață pe politician: interesul personal. El nu-și trădează niciodată acest scop suprem. Partidele politice, orientările doctrinare, alternața la putere, toate nu fac o ceapă degerată când vine vorba de ținta perpetuă și imuabilă a politicianului. Politicianul este dispus să sacrifice orice partid, orice ideologie, orice convingeri ca să nu-și întineze idealul. Și să mai spună cineva că nu e impresionant!...
Dar acest deziderat – interesul – presupune coagularea unor forțe favorabile care să sprijine transformarea și menținerea lui în realitate. Așa că politicianul se orientează imediat spre locurile unde se administrează puterea. Odată ce deține putere, interesul personal e protejat de capriciile legii sau ale milițienilor, de intemperiile economice și dezastrele naturale. Banii vin, practic, de la sine, fără efort și sudoare.
Ajuns aici, politicianul știe foarte bine că trebuie să se mențină în proximitatea zonelor favorizate. Iar atunci se naște în el afecțiunea pentru ceilalți. Cu lacrimi în ochi și cu capul plin de idei se îndreaptă înfierbântat către votangii (Dan Puric). Acestora le promite marea cu sarea, îi mângâie pe creștet, îi gâdilă sub bărbie, îi scarpină în coarne și îi frecționează pe burtică (toate astea metaforic vorbind, desigur) ca să primească votul lor. Îi preferă, de obicei, proști și mulți, cât mai proști și cât mai mulți.
Odată procesul electoral încheiat, afecțiunea se suspendă și se conservă pentru următoarele alegeri – de înțeles, date fiind dozele extrem de reduse și prețioase. Politicianul revine la lucruri mai pragmatice și mai stabile: propriile interese.
Pe acest traseu ciclic e imposibil să pierzi din vedere politicianul, fapt pentru care poate fi declarat, cu toată convingerea, omul cel mai stabil din România. E ca un ou într-o căldare: se mișcă, se agită, dar nu va sări niciodată afară și mereu va fi direcționat, gravitațional, către fundul recipientului. Iaca, așadar, cine stă la baza societății noastre, cine este cu adevărat talpa țării, cine este reperul în funcție de care noi, ceilalți, ne calculăm traiectoriile, rătăcirile și întoarcerile acasă.
Politicianul nu se dă dus din locul lui precum Nică din Humulești. El este un exemplu de perseverență, de tenacitate, de abnegație, de devotament, de consecvență, de vitalitate. Dacă politicianul și-ar pierde fixitatea care îl caracterizează, am ajunge să trăim o dramă precum cea a nefericitului Moromete: ne-ar duce urmașii cu roaba la groapa de gunoi a istoriei. Ferice de noi însă că suntem contemporanii acestei specii-reper: politicianul.
În viitor, ei vor deveni icoanele preasfinte ale hagiografiei politice românești. Succesorii noștri vor rosti cu revernță aceste nume sacre. Vor scuipa în sân și vor săruta pioși relicvele lor... de pe bancnote și monede. Long live the thing!

Firme și renume (I)

Numele firmelor sunt un prilej de creativitate lingvistică nelimitată. Oameni cu idei, oameni spontani, oameni fără idei - toți își sforțează mușchiul cerebral și storc o denumire care să atragă clientul sau măcar să nu îl sperie. E de așteptat așadar ca nicio limită (superioară sau inferioară) să nu impieteze dezlănțuirea de originalitate a acestui domeniu.
Cu ce v-ați aștepta să se ocupe o firmă care se cheamă Ovis? Cu creșterea oilor, de exemplu? Cu procesarea laptelui de oaie, poate? Cu prelucrarea lânii? Nu, filologii au nimerit pe lângă. E, logic, o firmă de transport. De unde și zicala: fiecare oaie cu lâna ei.
Dar dacă ați vedea undeva scris Oprimar la ce v-ați gândi? Mai întâi trebuie să vă scoateți din minte alegerile locale. Nu e vorba de nicio virgulă între prima vocală și restul cuvântului. Deci se elimină extazul sau greața electorale. Apoi se elimină și inversiunea verbului la condițional-optativ, fiindcă nu e scris cu cratimă. Atunci ce ar putea fi? Un furnizor de materiale pentru Inchiziție? Un fel de eminență cenușie a regimurilor politice totalitare? O școală de corecție? E bine, nu. E un ABC non-stop. Cu tot ce presupune atare activitate comercială.
Magazinul Michelangelo este o atracție zonală, îl știe tot cartierul. Nici nu e de mirare, cu un așa nume, veți spune. Pictor, sculptor, arhitect genial. Nu. Iată un indiciu: în fața magazinului poate fi văzut mereu un maidanez mare și negru. Atracția o reprezintă, după cum foarte clar spune numele, mezelurile. Aici vin retururile de producător. Dar ce era să facă și Michelangelo săracul? După ce Leonardo s-a apucat de multă vreme să vândă pantofi, mă întreb cât o să mai șomeze meșterul Rembrandt? Cred că s-ar potrivi foarte bine cu un magazin chinezesc.
Simonisim. O combinație teribil de ingenioasă. Așa se îmbină utilul cu plăcutul. Sau, mă rog, cu erezia. O firmă ce reverberează adânc în memoria creștinismului. Obiectul de activitate îl reprezintă... tranzacțiile imobiliare. Dacă mai adaug și faptul că sediul e peste drum de Episcopia Ortodoxă a Oradiei, peisajul bate în suprarealism primăvăratic.
Când am văzut scris pe o firmă Valea Iedei era cât pe ce să mă duc cu gândul la pajiști înflorite (nu la Champfleury), la ape răcoroase, plus stânci și drumeții. Eventual mă mulțumeam și cu o câmpie verde și departe de asfalt. Așa că nu m-aș fi mirat ca firma respectivă să vândă articole de camping sau bilete pentru diferite destinații. Când colo, e plăcintărie. Unde o fi valea? Nu știu. Iară iada... nici măcar în smântână nu putea fi reprezentată, că numai capra e, vorba zootehnistului, pe lactație.
Kilos sună ca și cum ar fi uitat omul să spună kilo-ce. Și să vă spun ce fac cei de la kilos: au solar și boutique, uite-așa. În acest context, kilos îmi pare că face aluzie deja la ținuta permisă în solar și marfa prezentă în boutique. Ce bine totuși că nu s-a optat pentru pluralul posibil al termenului. Deși am o presupunere: kilos vine, de fapt, de la grecescul kalos, însă pe omul care a ales numele (sau pe cel care l-a scris) l-a deranjat în ziua respectivă o anumită parte a îmbrăcămintei – nu spui care – și respectivul și-a trântit năduful în denumire, ca să se răzbune.
Pavlos pare combinația ideală pentru câinele lui Pavlov. Stăpânul e lipit de os. Un pachet tot timpul culinar. Cu toate acestea nu se vând nici oase, nici materiale didactice pentru ora de biologie, ci, evident, e vorba de o firmă de imobiliare. Cum ar veni: cuști pentru oameni și terenuri unde să-și exhibe până la moarte reflexele și năravurile. Profunzimile unor asemenea nume îmi dă amețeli.

PS: Când a primit de Crăciun un urs de pluș cât ea de mare, M. (de 2 ani și 5 luni, pe atunci) a decis că e cazul să îi dea un nume și l-a botezat fără ezitări: Vigantol. Dacă mi-aș face o firmă și aș fi în pană de idei, aș merge pe mâna ei.

Publicitate și reacțiune

Înțelepciunea populară nu există doar în discursurile naționalist-demagogice. Există în experiența poporului lucruri care ar merita multă și răbdătoare atenție, însă nu cred că o vor obține vreodată. Unul dintre motive ar putea fi acesta: sunt idei prea nepopulare și ar strica năravurile societății capitaliste.
Iau două proverbe arhicunoscute și le plimb puțin prin piața ideilor (devenite) subînțelese să vedem ce se întâmplă. Zice românul așa: Lauda de sine nu miroase a bine. Cam toată lumea e de acord, în principiu, cu această idee. Și nimeni nu îi place pe lăudăroși. Fiecare se ferește de acei indivizi care, din orice conversație, ajung să spună cât de tari, mari, deștepți, șmecheri și bănoși sunt. Doar cei care se simt provocați să se laude la rândul lor, le țin isonul.
Alt proverb în aceeași notă: La pomul lăudat să nu te duci cu sacul mare⁄gol. Îndemnul e la circumspecție. Lucrurile care stârnesc elogii prea multe și deșănțate trebuiesc asezonate cu un pic de scepticism, cu o detașare sănătoasă. Acest proverb s-ar vrea probabil un vaccin de precauție împotriva admirației pripite și tâmpe, împotriva entuziasmelor naive.
Dar această înțelepciune deosebit de apreciată – atâta vreme cât nu stă în calea „progresului” – devine ridicolă și reacționară în fața realității. Cine își poate închipui comerțul capitalist fără sufletul lui: fără reclamă, fără promovare? Orice produs trebuie înconjurat cu o strategie de marketing, adică de laudă în gura mare. Să nu confundăm reclama de acum cu toba din satele de odinioară. Rolul toboșarului era unul de informare, nu de persuasiune. Actualele strategii puse în slujba vânzărilor sunt menite să convingă, să atragă. Iar proverbul românesc se potrivește în context precum Directiva CEE 89/622 pe pachetele și reclamele la țigări: e acolo, dar nu interesează pe nimeni.
Ca să fie limpede că există o legătură antagonică între proverbul popular invocat și publicitate, adaug truismul că orice reclamă se concentrează exclusiv pe plusuri. Nici cele mai nonconformiste idei publicitare nu se rezumă la o prezentare obiectivă și echidistantă a produsului. Altfel ce rost ar mai avea banii (foooaaarte mulți) orientați către acest departament?
Însă lucrurile nu se opresc aici. Societatea începe să capete acel tip de structură ce reclamă imperativ autopromovarea individuală a membrilor săi. Vorbeam într-o postare anterioară despre omniprezentul sivi. Practic ni se cere explicit să ne lăudăm de unii singuri. Iar asta nu doar contrazice înțelepciunea populară, ci reduce omul la statutul de marfă. El este unul dintre produsele perisabile(!) disponibile la un moment dat pe piață. Cel mai bine se vede asta la așa-numitele vedete. Acestea se recicleză de câte ori este nevoie, ca să prindă un trend ascendent pentru cariera proprie. Iar când metamorfozele nu mai sunt posibile, iese din scenă ca orice piesă uzată.
Interesant e cum s-a inversat complet percepția. Dacă odinioară era rușinos și suspect să te elogiezi singur, acum ești prost și ciudat dacă nu te lauzi. Profesorii, spre exemplu, trebuie să întocmească nesfârșite dosare, în care să aducă dovezi pentru care să primească puncte. Iar punctele acestea nu evaluează performanțe, ci cantități, activități.
E important să faci valuri, nu contează apele în care te scalzi. Poți să stai toată viața într-un lighean, important e să generezi tsunami. Nu contează că nu știi să înoți sau că altul a făcut ocolul pământului în tăcere. Importantă e vizibilitatea, nu consistența. Ba contează și consistența: dacă ești consecvent în selfpromotion.
Nu vreau să glorific înțelepciunea arhaică, însă din povestea asta se desprinde un lucru cert. Cândva exista un simț al demnității, al proporției și al ridicolului. Acum nu mai există. Atât de tare ne-a progresat mentalitatea încât nu mai suntem în stare să ne ironizăm și să ne privim de la distanță. Decât dacă ne admirăm și ne pupăm singuri... posteriorul în speranța că astfel vom deveni rachete.
Eu zic așa: dacă nici acum nu reușim să punem de un turn Babel ca lumea, atunci brandul nostru e o investiție execrabilă.

Cărți 3

Polirom ne face deștepți: Pierre Bayard – Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit. Le-aș propune profesorilor de română să introducă această carte în bibliografia pentru BAC. Ca lucrurile să fie la vedere și cinstite.
Reeditări la Polirom: Ken Kesey, Edgar Alan Poe, Thomas Wolfe.

Cartea Românescă: Bogdan Crețu – Utopia negativă în literatura română, cu un capitol despre Voiculescu și Lobocoagularea prefrontală.

Mircea Bălan a publicat la Editura Eurostampa Istoria beției la români. Nu știu de ce expertiză beneficiază autorul în domeniu, dar cartea mi se pare, dincolo de ineditul și pitorescul ei, de oarecare interes. În plus, autorul pare destul de preocupat de... vicii, fiindcă a mai scris și Istoria prostituției, respectiv Istoria trădării la români (în 2 volume!! – a avut material, presupun). Fără să le fi citit, mă gândesc că ar putea fi niște oglinzi naționale interesante.

Editura Trei a publicat de curând Motivație și personalitate de Abraham H. Maslow. Ce m-a atras pe mine a fost numele autorului, fiindcă am tot auzit de celebra lui piramidă a trebuințelor primare.

Grupul editorial Semne&Artemis publică volume facsimilate – cu tot ce înseamnă asta (ortografie, punctuație, erori) – după ediții interbelice sau antebelice ale unor autori clasici români: Voiculescu, Blaga, Rădulescu-Motru, Eminescu, Minulescu, Bacovia. O lucrare premiată este Opera magna (integrala poetică în patru volume) Nichita Stănescu. Dacă descărcați catalogul comun al celor două edituri mai găsiți și alte lucruri interesante. Biografiile lui Luther, Calvin și Augustus(?); Dicționar persan-român, român-persan; Mitologie creștină, dar și Cele zece neveste ale lui Oedip; Noul mister al Vaticanului; Viețile sfinților, dar și viața lui Merlin etc.

Deși asemenea idee mi-a părut mereu o ciudățenie, semnalez apariția unui Dicționar român-latin de Virgil Matei. Volumul cuprinde 35.000 de intrări și a fost publicat de Editura Corint. Scepticismul față de un astfel de instrument de lucru m-a determinat să citesc prefața, de unde am dedus că prezentul dicționar ar fi un fel de oglindă a unor dicționare de referință în format tradițional (latin-român). Un alt dicționar român-latin, latin-român a fost publicat și de Editura Steaua Nordului (autori Mariana și Marius Lungu), o editură în care nu am mare încredere (dar foarte populară în zona cărții școlare), fie și numai pentru că au prețuri mult prea accesibile. Să vinzi un dicționar de 770 de pagini la 14 lei e suspect de ieftin.

Humanitas reeditează cartea lui Nikos Kazantzakis, Hristos răstignit a doua oară sub titlul Hristos răstignit din nou.
Audiobook de interes de la Humanitas: Jeni Acterian – Jurnalul unei fete greu de mulțumit (în curs de apariție). Pentru oricine vrea să îi vadă și într-o altă lumină pe Cioran, Ionescu, Eliade, pentru oricine e curios cum se dădea bac-ul în perioada interbelică, pentru oricine ar vrea să știe cam ce gândea, ce citea, cum se distra și pentru ce suferea o fată din acei ani. Desigur, varianta audio e, în primul rând, pentru cine și-o permite. Ceilalți se pot mulțumi cu volumul tipărit (reeditat).

Până acum nu am pomenit cărți de care m-aș feri. Sau, mai precis, cu care nu mi-aș pierde timpul. Prima din această categorie este o carte cu un nume foarte pompos: Conversații cu Dumnezeu pentru adolescenți și părinți, de Neale Donald Walsch (feriți-vă de el!!), pubicată la Editura For You (Who? Me?). Dumnezeu Însuși, chipurile, răspunde la întrebările oamenilor. Am citit doar trei pasaje, dar cartea este o catastrofă teologică. Una dintre idei: Dumnezeu nu ne-ar abandona niciodată pentru simplul motiv că suntem speciali, deosebiți. În noi rezidă atracția care Îl determină să ne fie credincios.
O altă carte (de această dată audiobook) pe care aș evita-o este Discursul Marelui inchizitor în lectura lui Gabriel Liiceanu – în curs de apariție. Faptul că șeful Humanitasului se pune alături de Dostoievski îmi stârnește o involuntară și irepresibilă reacție alergică. Ca atunci când rupeam cu dinții un fir de mohair sau lână. Nici dacă aș primi gratis cd-ul respectiv nu aș putea să ascult vocea lui Liiceanu intepretând partitura lui Ivan Karamazov. E prea mare prăpastia, prea strident contrastul.

PS: Interesant numărul pe aprilie al revistei Dilemateca. Între altele, o recenzie la cartea Augustin, un amator... de Marius Cruceru, semnată de Alex. Baumgarten.

Vocația de-construcției

N-aș merge până acolo încât să susțin că blestemul ancestral care l-a lovit pe Meșterul Manole s-a propagat în moștenirea genetică a nației. Probabil că o asemenea întreprindere demonstrativă ar fi complet hazardată și ușor amendabilă. Așa că nu-mi rămâne decât să mă disociez de posibilele paralelisme sau presupuse trimiteri mitologice. Mă mulțumesc cu mult mai puțin: cu niște observații cât se poate de contemporane.
De vreo 15 ani încoace am văzut cum se modifică aspectul orașului, cum se construiește, cum se modernizează, cum se extinde, cum se aglomerează. Ăia de i-am ales noi, vor să ne facă ba o stradă, ba o țeavă, ba o bordură. Însă ăștia aleși să facă lucrările de către ăia pe care i-am ales noi au un nărav foarte interesant.
Să luăm ca exemplu o stradă. I-ar prinde bine o înnoire a covorului asfaltic (Ce exprimare mirifică! Mai că te gândești la cele 1001 de nopți...). Vin băieții cu mașinăriile du-du-du, poc-poc-poc-poc-poc, brrrr-brrrr-brrrr etc. După o vreme asfaltul negru și încă aburind e tras la dungă. O frumusețe. Abia aștepți să vină ăia care desenează liniile ca să arate la patru ace. Totul e drept și fără denivelare. Prea drept, îți spui. Parcă lipsește ceva. Ei, da! Au astupat gurile de canal. Dar or fi știind ei ce fac, îți zici (presupunând că nu ai deloc experiență în istoria asfaltărilor românești).
După câteva zile sau săptămâni – termenul e aleator – vin cei de la canale. Se scarpină ei în vârful craniului alopecic, apoi în bărbia cu exces de pilozități și decid: sapă în asfaltul cel nou. Și taie un pătrățel în jurul canalului. Ulterior vor repara cu niște asfalt, dar care, evident, nu se înscrie prea armonios în întreg. În plus, apa și zăpada își fac loc prin fisură și iaca groapa în drum.
Tot după ce îți revii din extazul cu care ai amușinat smoala proaspătă, îți dai seama că nu mai există bordura, că a fost îngropată. Nu-i nimic. Primăria a ales pe cineva care dezgroapă bordurile. Atâta doar că ei taie și din asfalt puțin, ca să facă bordura mai stabilă. Și din marginea tăiată se deșiră ca dintr-un pulover destrămat, amenințătoarele gropi.
Se mai întâmplă (și aproape întotdeauna se întâmplă) că sub asfaltul cel nou crapă o țeavă de canalizare. Băieții vin, taie asfaltul, fac groapa, repară țeavă și apoi nu mai trec prin zonă vreo 3-4 săptămâni să astupe.
Ai zice că trotuarele sunt mai ferite. Nici vorbă. Aceeași poveste: frumusețe de asfalt din ordinul primăriei și pe banii noștri. Apoi, niște băieți mai lenți își amintesc că nu și-au băgat firele lor de telefonie pe sub pământ și ar vrea să le știe cât mai adânc. Așa că taie trotuarul. După o vreme ajung și cei cu rețeaua de gaz, care și ei vor niște gropi acolo. Și mai scurmă și ei.
Iar când totul s-a terminat, toți au înlocuit țevile, au dezgropat canalele, au îngropat firele, au dus – în sfârșit – molozul, vin iar ăia cu asfaltul că e plin de gropi și materialul lor a fost oricum foarte prost. Și iar acoperă canalele, și iar pușcă țeava, și mai apare o companie care vrea să îngroape fire sau țevi. Ca să nu ne plictisească pe noi, privitorii cârcotați, peisajul.

PS: Dacă îi urmărești – nu cu mare atenție – aproape toți muncitorii acestor firme lucrează la ore de vârf. Și sunt mereu în mijlocul traficului, în zonele cele mai aglomerate. Cum se mai linștește agitația, dispar și ei de pe șantier. Eu zic că asta nu poate fi numai o întâmplare, e nevoie de talent, de vocație, de disciplină pentru asemenea performanțe.

Cât mai costă azi un arbitru?

Arbitrul Deaconu a întrerupt un meci pentru simplul motiv că a fost lovit cu o brichetă în cap. Nu e primul, probabil că nu va fi nici ultimul. Dar a avut tupeul incredibil să oprească partida de fotbal dintre Rapid și Steaua. Cum zicea unul dintre jucătorii rapidiști, omul cu fluierul s-a pus pe plâns ca o femeie. Să-i fie rușine! Trebuia să ignore orice durere, să continue, iar dacă mai venea vreun obiect și-l nimerea, nici atunci să nu cedeze. În caz că el cădea pe teren, exista arbitru de rezervă, care îi putea lua locul și jocul să continue. Nu să se lamenteze ca o muiere proastă.
Presa a sărit imediat. La Deaconu. Că gestul e premeditat. Cum zic cei de la Rapid. Probabil că însuși arbitrul a angajat un amic bun țintaș și l-a rugat frumos ca prin minutul 70, așa, să îl pălească drept în moalele capului. Că arbitrul avea ședință cu vecinii pe scara blocului și nu voia să lipsească.
Lăsând teoria conspirației în seama celor care știu să o întrețină, revin la rolul fundamental al presei. Unul dintre ziariști a pus punctul pe i (la conferința de presă a lui Mircea Sandu): Domnule președinte [de federație], dar se poate să oprească un meci de 10 milioane de dolari? Acum nu știu ce să zic. Omul care ridică astfel de întrebare e numai prost sau e diabolic? Sau amândouă? Și încă o întrebare de aceeași profunzime (însă mai puțin consternantă): Ce se va întâmpla dacă se va descoperi că cel ce a aruncat bricheta era un stelist, care s-a dat drept rapidist și a stat, mascat în culorile alb-vișinii, în galeria Rapidului? That’s deep and perceptive, mai că îmi vine a spune. Până ce îmi amintesc că respectivul (care a dat cu bricheta) a stat în galeria echipei Rapid. Adică între alți suporteri rapidiști. Adică a fost văzut de ei. Și ei nu l-au predat autorităților, ei l-au protejat. De ce? Să fie oare pentru că și cei de lângă el au aruncat cu diferite obiecte în teren și nu se știe exact cine a nimerit ținta și cine nu? Atunci înseamnă că exista o întreagă armată de steliști în galeria rapidistă. Și, culmea!, a trecut neobservată. Întrebarea, după cum se vede, are profunde implicații.
Mi-e suficient ca să ajung unde doream. Nu știu câți dintre jurnaliștii sportivi sunt onești și profesioniști, dar foarte mulți (și urmăresc știrile sportive tocmai din această cauză, și mă mai uit și prin ziare de sport sau la paginile de sport) sunt interesați de bârfă, de senzațional, de spectacol și de scandal. Ați avut vreun moment iluzia să credeți că îi deranjează violența de pe stadioane? Watch again! Dați un replay la reclama pentru orice meci important, ascultați cu atenție când se vorbește despre faptul că două galerii se urăsc de moarte! Nu știați că e așa? Ce contează? Aflați acum. Suporterii, după cum se vede, nu excelează la capitolul inteligență. Fie din lene, fie pe linie genetică, preferă să lase pe alții să gândească pentru ei. Pe conducători uneori, iar cei mai subtili știți ce fac? Iau de bun ce zice presa! Și se revoltă împotriva conducătorilor pentru că au aflat ei – și te rog să nu îi contrazici – din Pro Sport, de la Sport.ro, din Fanatik sau de la altă sursă de zâzanie cum stă treaba.
Presa are nevoie de proști. Ea trăiește pe seama proștilor, pentru că ei sunt ratingul și consumatorii. Vă propun un exercițiu extrem de simplu. Urmăriți procedeul. Merge don’șoara cu microfonul și i-l vâră sub nas lui, să zicem, Ț: Cum comentați jocul echipei de astăzi? Ț răspunde: Nu a fost cel mai bun joc al acestei echipe. Don’șoara fuga-fuga la antrenorul echipei: Ț a spus că echipa dumneavoastră joacă mai prost, cum comentați? Omul evită în primă fază răspunsul. Don’șoara, dornică de informație, desigur (să nu care cumva să credem altceva), insistă: Dar Ț spune că..., cum comentați? Ăla, obosit și exasperat, plus cam mândru și nu foarte răsărit, răspunde: Ț să-și vadă de treaba lui. Don’șoara fuge la Ț: Antrenorul echipei J a spus să nu vă băgați în ceea ce face el la echipă. Și uite așa, don’șoara își plimbă poponețul până îi întărâtă. Apoi dă fuga și anunță că s-a certat Ț cu K. Dacă veți urmări o săptămâmă știrile sportive, veți vedea că nu e o exagerare. În plus, toate titlurile știrilor (de la Pro TV sau Antena 1, vă asigur) sunt numai bune de pus în ziare de scandal. O grămadă de găselnițe și porcării.
Pe mine mă miră această perpetuă fugă după diabolice zâzanii tocmai pentru că bogații fotbalului sunt suficient de aroganți și de mitocani încât să se înjure la infinit, oferind un spectacol gratuit obținut fără trudă. Nu ar avea nevoie de stimulente suplimentare. Dar ce nu face ratingul cu omul? Și banul?
Cât mai costă un om? Nu se mai pune problema când sunt în joc banii și prestigiul unui club și orgoliul nemăsurat al celui care-l deține. E un amănunt lovitura cu bricheta. Problema de fond e că Rapid și Steaua trebuiau să încheie meciul, indiferent de costuri. Nu credeți? Ascultați-i pe toți oficialii și pe unii dintre jucătorii echipei Rapid.
Pentru conducătorii obișnuiți să comercializeze jucătorii precum mașinile sau alte produse refolosibile, un om nu contează. El reprezintă o investiție profitabilă sau păguboasă. Iar un arbitru care strică un meci e o piedică ce trebuie înlăturată. Fără scrupule, mulți dintre acești îmbogățiți siniștri sunt dispuși să distrugă nu doar cariere, ci oameni (la propriu). La performanțele de nesimțire pe care le ating, n-au remușcări, nici limite. Pentru că ei au voie. Ei au bani. Și asta justifică ORICE.
Presa, acest dumnezeu al imparțialității, acest monument de corectitudine, acest far călăuzitor, infailibil știe că un om e valoros doar dacă e disecat, eviscerat și consumat pe altarul publicului contra cost. Un om e valoros doar dacă poate fi terfelit pentru creșterea tirajului. Arbitrul incriminat este o mină de aur! Viața lui însă e nulă în sine, nu conta că murea pe teren, ci important era evenimentul mediatic. Hienele puteau începe fiesta! În felul lor, și hienele sunt imparțiale: mănâncă din orice cadavru, fără discriminare.
Se pare că în toată această poveste cea mai scumpă viață a e suporterului, fiindcă nu este nici foarte criticat, nici ușor de găsit. În plus, toate acuzele nu se îndreaptă împotriva lui, cum ar fi normal și de dorit, ci împotriva arbitrului care s-a lăsat impresionat de o lovitură în cap. Suporterii oricât de violenți nu trebuie judecați prea aspru, ca nu cumva să abandoneze stadionul sau să refuze să cumpere ziarele/să se uite la emisiuni tv. Dimpotrivă, vocea lor agramată și teribil de agresivă trebuie lăsată să se audă/vadă, eventual se cuvine stimulată, fiindcă ei sunt adevăratul destinatar al spectacolului și consumatorul care face toți banii. Lui să ne închinăm pioși cu toții.

Am dat-o mai departe

După ce am luat 3 (trei) palme, a trebuit să ripostez. Clau, Oti și Rodi m-au invitat să dau chestia mai departe.
Am amestecat piesele cu iTunes, că nu am Winamp. În fine, a ieșit ce a ieșit.
Dar am avut dificultăți cu întrebările. De la un punct încolo nu mai știam dacă eu mă întreb singur, dacă mă întreabă altcineva pe mine sau dacă întreb eu pe altcineva. Nevoind să dezleg misterul, după ce tocmai am lăudat haosul în textul postat anterior, m-am mulțumit să urmez indicațiile de muncă și să completez lista conform instrucțiunilor.

1. Cum mă simt?
John Michael Talbot – Creat in Me a Clean Heart

2. O să ajung departe în viaţă?
Gheorge Zamfir – Rustemul de la Listeava

3. Cum mă văd prietenii?
Michael Card – Bearers of the Light

4. Mă voi căsători vreodată?
Cor de copii – Etoiles des neiges

5. Care e povestea vieţii mele?
Rufus Wainwright – Hallelujah (Shrek Soundtrack)

6. Cum era în liceu?
Mozart for Babies – Concertul pentru vioară nr. 4

7. Cum pot avansa în viaţă?
Amelie soundtrack – Track 6

8. Care e cel mai fain lucru la prietenii tăi?
Classic Music for Children – Track 14

9. Ce se preconizează pentru weekend?
Al di Meola, John McLaughlin, Paco de Lucia – Letter from India

10. Ce cântec te descrie cel mai bine?
Beethoven – Sonata nr. 8 Do minor, op. 13

11. Cum îmi merge în viaţă?
Michael Card – That’s What Faith Must Be

12. Ce melodie îmi vor cânta la înmormântare?
Michael Card – Come to the Table

13. Cum mă vede restul lumii?
Stevie Wonder – You Are the Sunshine of My Life

14. Voi avea o viaţă fericită?
Mannheim Steamroller – Greensleeves

15. Ce cred prietenii cu adevărat despre tine?
Johnny Cash – Time’s a Waistin’

16. Sunt persoane care mă doresc în secret?
Cor de copii – Tu scendi dalle stelle

17. Cum să mă fericesc singur?
Cardeosa (instrumental)

18. Ce ar trebui să faci cu viaţa ta?
Michael Card – Shepherd’s Watch

PS (Adăugat în urma lămuririlor suplimentare de la comentarii.): Cei cinci nominalizați sunt următorii: Eugen Istodor, Tudor Chirilă, Daniel Bulzan, Pătrățosu și Radu Pașca. De ce ăștia? N-aș putea să spun.

Despre cum că ar putea fi bine că ne merge rău

Nu îmi place haosul din educație, nici ministrul cu moacă fericită care are pretenția că îl va elimina. Sunt dezgustat de haosul din justiție și de scandalurile interminabile în jurul DNA-ului. Parlamentul este o nebuloasă impentrebilă cu ochiul liber (și chiar cu tehnici mai sofisticate de observație). Instituțiile publice funcționează sincopat, creând și întreținând degringolada generalizată și haosul.
Dar haosul este, prin însăși definiția lui, indeterminat. În orizontul libertății, haosul are cel mai mult de oferit. Lipsa lui de definire face loc oricărei definiții posibile. Lumea noastră a fost făcută de Dumnezeu din haosul inițial.
Așadar, într-un sens foarte pragmatic și necoafat, haosul poate fi un lucru bun. Mai întâi haosul ne obișnuiește cu misterul. Puțini sunt – iar în epoca noastră e chiar o crimă – iubitori de mister prin natura lor. Cei mai mulți au nevoie de exercițiu ca să accepte incertitudinea, ezitarea sau să-și recunoască neputința. În fața misterului însă nu prea există opțiuni. Eventual negarea lui, care e cea mai proastă dintre soluțiile posibile.
Apoi haosul creează o distanță nepragmatică și neutilitaristă. Dintr-odată, determinismul care veghează un plan de la cap la coadă trebuie să facă o pauză, să se pună între paranteze și să aștepte să vadă ce iese din haos. Uneori rezultatul poate fi fantastic, alteori teribil, însă, independent de rezultatul așteptat, reculul eficienței cu orice preț este un lucru bun în sine.
Haosul lasă loc intervenției divine. Când drumul se dovedește o fundătură, care, chiar mai desperant, nu mai are nici cale de întoarcere, individul este în imposibilitatea de a-și mai administra singur destinul (în cazul în care a avut iluzia că își e sieși stăpân). De aici încolo există cel puțin varianta teoretică de a invoca intervenția lui Dumnezeu.
Românul credincios autentic pune, de obicei, între planurile sale și realitatea împlinirii lor o zonă de haos, de necunoscut. Zice el: „dacă o vrea Dumnezeu”. Eficiența lui nu este niciodată garantată în mod absolut. Mereu există acest factor de risc transcendent, conștient asumat. Dar nici românul complet secularizat nu este altfel. La o analiză sinceră, foarte puțini vor cu adevărat să dea haosul din mână pe corectitudinea de pe gard. Acum încă există providențiale, cum remarca cineva, pilele noastre dragi. Și nu au cum să nu ne fie dragi când ele ne mai scutesc de câteva zile de așteptare, de câteva drumuri, de stres. Iluzia că un sistem normat ar funcționa pe gustul individului se demolează imediat în fața exemplelor occidentale. Lupta cu birocrația, la ei, e pierdută din start. Nu există relații, șpaga e nefuncțională, n-au cum să se descurce.
Nu mă pot preface că nu observ tendințele care vin dinspre Europa: ordonare, organizare, rigoare, eficiență, disciplină etc. Și nici nu aș putea pretinde că îmi displac. Cum mi-ar putea displăcea să nu mai fiu nevoit să mă calc în picioare cu alții la cozi în instituții publice? Sau că voi ști ce legi să nu încalc, dacă lucrez într-o firmă privată?
Trebuie observat însă că haosul dă spațiu de exprimare creativității. Când lucrurile sunt limpezi, căile sunt sigure, însă și inevitabile. În haos mai există loc de scurtături (nu neapărat ilegale) și de salturi acrobatice, e loc de manifestare vie. Odată eliminat haosul, viața însăși trebuie să existe în și ca normă.
Doar câteva exemple. În Oradea se închid parcurile, ca să nu fie vandalizate. Dar știți ce înseamnă asta? Că orice om decent care vrea să se plimbe în parc după o anumită oră nu mai poate. Ordindea a devenit restrictivă.
În ce privește limbajul, ordindea poate fi de-a dreptul punitivă: ochiul draconic al corectitudinii politice este neadormit. Încă mai poți spune despre un om că nu îl duce capul și chiar i-o poți spune decent, în față. Dar curând va trebui să vorbim despre learning disabilities și să facem therapy ca și cum prostia ar fi reversibilă.
Toate societățile occidentale sunt foarte preocupate de soarta copiilor, însă orice consideră un vecin binevoitor ca fiind traumă poate deveni fatal: copilul să fie luat și dus într-o familie de plasament. Pentru că a fost tratat necorespunzător. Chiar copilul însuși se poate plânge „forurilor competente” în cazul în care se simte violentat de intenția disciplinară părintească. Odată cu violența sunt scoase la pensie – ca perimate – autoritatea și disciplina.
Observând astfel de tendințe și adaugându-le demonul eficienței care, de asemenea, nu se simte bine în prezența lui, nu pot să nu apreciez virtuțile curative ale haosului și dezorganizării.
Și mai e ceva, atâta timp cât încă nu s-a normant și ordonat totul, există speranța că lucrurile mai pot lua și o direcție bună, în ce privește sufletul, caracterul, transcendentul omului. Încă nu știm, sau mai putem să nu acceptăm, cum va arăta omul viitorului. Ecuațiile fiind mai puține decât necunoscutele, constantele și variabilele se pot interschimba.
Nu am mare încredere în oameni. Sunt sceptic, destul de lucid, critic, coroziv uneori, ironic oricând am ocazia, inapetent la ideologii, alergic la prostie. E evident imposibil să cred în vreo creatură-minune care să ne picteze viitorul în roz-bombom (cu zâmbilici extatici). Dar, în ultimă instanță, haosul este un domeniu asociat preponderent cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și atunci nădejdea că lucrurile ar putea arăta și mai bine decât se prevede, nu e o iluzie, nici o autoamăgire. Creația stă mărturie.

Grajdul

Nu mă laud cu această impresie despre care vreau să vorbesc în continuare. Dar, oricât m-aș strădui, nu reușesc să scap de ea. Dimpotrivă, cum ajung în îmbulzeala unui supermarket, am senzația neplăcută că sunt în grajd, în coteț sau în țarc.Cine n-a fost măcar o dată la țară, ar putea avea dificultăți de translatare a similitudinilor.
Dăm buzna unii peste alții. Ne lovim cu cărucioarele, cu coșurile pline, ne înghesuim să prindem marfa, ne împingem, urlăm, mâncăm acolo, avem toaletă acolo. Există ceva bovin în atitudinea agresiv-individualistă cu care examaninăm rafturile. Amușinăm produsele și le trântim în... coșuri. Foarte rar gesturi de bunăvoință. O concurență surdă pentru existență. Poate că Darwin are dreptate măcar cu lupta pentru supraviețuirea speciei. Gesturile hulpave cu care ne aruncăm spre produse amintesc de graba porcilor la lături. Nici mutrele, mai jigărite sau mai slăninoase, nu fac notă discordantă. Iar mirosul, uneori, în amestecul de parfumuri ieftine, scumpe și odori corporale nedisimulate stârnește în mine memoria zilelor fierbinți de vară când caii transpirau în ham, de la efort. Și mă aștept ca, dintr-un moment într-altul, să se adune muștele deasupra noastră.
După ce ne-am făcut plinul, ne înșirăm cuminți la strungă și ne așteptăm rândul să fim „mulși” (vorba poetului) de bani. Dobitoacele mai hotărâte intră în față, împing cu coatele sau trântesc (accidental!) în celelalte cu diferite obiecte din dotare, păstrând în tot acest timp un aer de superioritate tâmpă.
Poate că sunt eu teribil de cinic și intolerant, însă nu mă pot abține să nu observ că efortul depus în aceste temple ale comerțului scoate din noi, din oameni, zațul, amărăciunea și scârba. Activitățile care se desfășoară pe aceste teritorii nu par să aibă nimic nobil și conturează o lume lipsită de transcendent. Ca și cum întreg universul s-ar termina la instalațiile de aer condiționat de deasupra.
Din când în când, mai răzbate prin jungla acestei încrâncenări câte un act de generozitate, câte un gest gratuit care șochează aproape. Era un banc (ori e întâmplare veridică?) cu o femeie căreia, după ce a urcat într-un mijoc de transport în comun, un tânăr i-a oferi locul lui. Din cauza șocului, femeia a leșinat. Când și-a revenit, s-a așezat pe scaun și i-a mulțumit tânărului. El, desigur, șocat, a leșinat.
Explicația să vină doar faptul că suntem români? Sau e faptul că suntem consumatori (ce parazitar sună cuvântul ăsta!)? Nu știu. Și nici măcar nu pretind că am dreptate cu aceste impresii. Dar le trăiesc aievea în orice Selgros, Real, Metro etc. Frecvent.

Carți 2

Nu sunt neapărat cărți de ultimă oră, însă sunt de interes. Pentru mine, cel puțin.
Jean Sevillia – Terorismul intelectual. Autorul nu se aliniază la corectitudinea generalizată. Dimpotrivă. În românește i s-a mai publicat o carte: Corectitudinea istorică, unde repune în discuție o seamă de paradigme istorice devenite clișee (gen Evul Mediu întunecat).
Tot la Humanitas, în seria Multimedia, a apărut romanul Craii de Curtea-Veche în lectura lui Andrei Pleșu, pe 4 cd-uri. După ce am citit din Comédiile... d-lui Pleșu, după ce am audiat (parțial) Despre îngeri, în lectura autorului, după ce i-am aflat patima pentru Caragiale (I.L.) sunt, categoric, foarte curios cum narează Craii... Libertas Publishing este o editură despre care n-am știut nimic până azi. Aici a fost tradusă cartea Creatorii: de la Chaucer şi Dürer la Picasso şi Disney de Paul Johnson. Am răsfoit-o și pare interesantă. Pomenește atât artiști plastici, cât și scriitori sau compozitori. Autorul a mai fost tradus în românește (tot) de Humanitas.
Bogdan Crețu este autorul cărții Utopia negativă în literatura română, apărută la Cartea Românească. Pentru cei interesați, iată aici cuprinsul cărții. Rămân la aceeași editură pentru alte două titluri. Mai întâi o reeditare: Ana Selejan - Literatura în totalitarism(1949-1951). Întemeietori și capodopere. Din punctul meu de vedere, cartea este o lectură obligatorie pentru orice profesor de română și pentru oricine vrea să știe cum se scria după rețetea realismului socialist. Semnalez apoi teza de doctorat (din câte știu) a lui Paul Cernat – Avangarda românească și complexul marginalității. Lansată la Gaudeamus, în toamnă, cartea a fost bine primită de colegii de breaslă ai criticului și apreciată ca lucrare de referință pentru subiectul abordat. Și fiindcă avangarda nu avea doar complexe, ci și complicații politice, semnalez contribuția documentară a lui Stelian Tănase – Avangarda românească în arhivele Siguranței, publicată de Polirom.
Profesorul Cornel Ungureanu a publicat, la Editura Aula, Istoria secretă a literaturii române. Pentru detalii puteți citi interviul pe care autorul l-a acordat ziarului Cotidianul.

Două... mărțișoare

Am preferat piesa asta, pentru că e cântată live și se vede exact cum cântă Cleopatra Stratan fără retușurile de studio.



Și iată o viitoare concurentă redutabilă (dacă e să credem că UE va fi o țară mare și fericită - nu credem, dar să zicem...) pentru fiica lui Pavel S., Connie Talbot.

Cel mai frumos om din lume

Cel mai frumos om din lume sunt eu însumi. Nu pot să accept altă variantă pentru că numai pe mine însumi mă am. Chiar dacă admit competiția și comparațiile, fundamental eu sunt cel dintâi pentru mine înainte și după orice comparație. Adevărul e că onestitatea mă împinge să spun acest lucru, iar nu orgoliul, cum, în mod eronat, s-ar putea crede.
Nu știu de ce toată lumea are ceva de împărțit cu împărăteasa din poveste care, când pune întrebarea magică, se aprinde din cauza răspunsului primit. În mod logic și necesar răspunsul pe care oglinda ar trebui să-l dea e unul singur: Tu ești cel/cea mai frumos⁄frumoasă din țară.
Iată ce probleme decurg dintr-un răspuns care, după această replică, adaugă un cuvânt cutremurător: dar. Deodată sunt pus în fața realității unui celălalt care ar putea să devină primul pentru mine însumi. E ca și cum aș concura singur și aș ieși al doilea. Oglinda, prin definiție, trebuie să mă reflecte pe mine însumi. Altfel înseamnă că oglinda e însuși celălaltul de care mă tem.
Nu pot să accept ca altul să fie cel dintâi (deci cel mai frumos) pentru mine, fiindcă ar însemna să mă declar nul pe mine mie însumi, să mă anihilez, să fac un compromis estetic în raport cu mine însumi. Dar acest compromis e cu totul inacceptabil. Așadar, nu-mi rămâne decât să aleg între mine și celălalt. Urmarea firească e că trebuie să-l anihilez pe celălalt înainte să mă anihileze el pe mine și să pierd, astfel, posibilitatea unei desăvârșiri estetice pe care prezența lui ar amenința-o perpetuu.
O altă variantă ar putea fi, pentru unii, dar nu și pentru mine, să accept că sunt la fel de frumos. E rușinos și nedemn să particip la o medie. Gestul în sine ține de lașitate și autoînșelare. Singurul beneficiu pe urma acestui compromis ar fi adăpostul confortabil în mulțime. Împresurat de gloată, aș putea să-mi construiesc o fericire mediocră și călâie pe care să o duc pe picioare ca pe-o boală incurabilă.
În acest peisaj sumbru, cea mai mare amenințare este Dumnezeu, acest Cu-Totul-Altul care, prin diferența Lui calitativă de frumusețe, nu numai că eclipsează frumusețea mea și primordialitatea mea pentru mine, dar amenință însăși criteriul frumuseții mele (adică pe mine însumi) și stârnește un soi de aspirație după frumusețea Sa, instaurând criza. Acest Altul nu doar că mă reflectă pe mine așa cum mă aflu – fără posibilitatea unor compensații care să îmbunătățească ansamblul –, dar Se și oglindește pe Sine în mine și, cocomitent, mă redă mie însumi într-o imagine potențială care, deși mult mai frumoasă decat realitatea actuală, devine brusc neinteresantă prin comparație cu Sine care ar putea deveni primul pentru mine.
Criza este una multiplă. Întâi este vorba de periclitarea sinelui meu care trebuia să fie cel dintâi și unicul. Apoi vine redarea mea mie însumi în chipul frumuseții posibile și, prin însuși acest fapt, problematice, fiindcă acestă posibilitate presupune un efort din partea mea pentru a deveni realitate. Urmează conștientizarea faptului că această frumusețe potențială nu mai prezintă interes prin comparație cu Celălaltul Perfect care ar putea deveni cel dintâi și unic pentru mine și se naște setea, dorul după acest Altul. Totodată se învederează dinstanța dintre El și mine, care este o prăpastie pe care n-o pot străbate și nu merit să fie străbătută de către Celălaltul Dorit.
Abia acum media devine de dorit și acceptabilă. Insuportabilitatea contemplării în această nouă oglindă care deține un alt criteriu al frumuseții decât mine însumi determină reacții de apărare. Pus în fața unui portret care mă redă mie însumi pângărit și desfigurat, sunt dispus să accept că aceste... defecte țin de neajunsul de a fi om, că sunt parte a naturii umane și, desigur, scuzabile oarecum sau, cel puțin, nu blamabile public. Fără îndoială că nu voi pregeta să-mi fac mea culpa pentru activarea acestor gene malefice în mine însumi, însă ele sunt și baza solidarității cu mulțimea în care, în sfârșit, sunt dornic să mă adăpostesc. Ajung astfel să apreciez acest egalitarism care diminuează intensitatea hidoșeniei personale prin referiri la fondul comun al ticăloșiei umane.
Oricum, se pare că indiferent ce aș face, oglinda ține mereu cu altul. Este o poartă către tot ce poate fi mai înspăimântător, dacă nu cumva este spaima însăși. După o vreme când cochetam naiv în fața oglinzii, acum mă feresc cât pot de ea, dar mereu umblă și mă urmează peste tot. De-aia i se spune fermecată.

Imposibilitatea prostiei

Am o mare tristeţe. Nu mai pot fi prost. De fapt, pot, dar nu un prost decent şi la casa lui. Ci doar unul acoperit de ridicol, ca şi cum aş fi singurul. Nu mai e loc pentru un prost cumpătat și binecrescut.
Deşi există premisa teoretică potrivit căreia cei mai mulţi oameni au o limită superioară a propriului IQ, practic nu prea sunt mulţi cei care să-şi recunoască onest şi liniştit această limită şi să accepte, implicit, că de acolo încolo nu-i mai duce capul.
Societatea este astfel fixată mental, încât recunoaşterea limitelor proprii este contraindicată. Desigur, există soluţii care să contracareze acest mare neajuns. Prima dintre ele este fanfaronada. Mergi înainte, urli tare, scoţi pieptul în faţă, dai din coate, baţi din gură, te umfli în pene, porţi haine scumpe şi la modă, îţi dai aere, umbli cu nasul pe sus, gândeşti pozitiv, te simţi învingător, eşti orientat proactiv, eşti încrezător. Toate acestea au căpătat un nume: promovare. Fiecare om trebuie să se promoveze. Adică să spună despre sine doar lucruri frumoase. Să „lucreze la oferta” propriei persoane. Cu cât e mai prost, cu atât trebuie să lucreze mai vârtos ca să acopere crăpăturile din fațadă.
A doua variantă, foarte înrudită cu prima, constă din afişarea arogantă (şi chiar agresivă) a propriei prostii. Această soluţie este accesibilă doar proştilor celebri, cu bani. Formele concrete pe care le ia se caracterizează prin grosolănie, mitocănie, violenţă de limbaj, agresivitate, opulenţă şi foarte mult penibil neconştientizat (sau asumat inconştient). Se mai poate asocia cu pretinsă competență pe orice domeniu, trufia pentru propriile eforturi și disprețul fățiș față de restul lumii (afișat între două flegme pe asfalt).
O altă opţiune este reacţia violent-punitivă orientată spre alţii. Cei care pot alege această soluţie trebuie să deţină o poziţie de minimă autoritate, încât să dispună de o victimă. Prostia aici ia forma frustrării nervoase, ceea ce dovedeşte o oarecare conştiinţă a propriei neputinţe. Această formă de mascare a prostiei nu este una nouă, fiind destul de cunoscută tuturor celor care au avut vreodată un şef mai prost ca ei.
În fine, deşi nu am pretenţia că le-am epuizat pe toate, există şi soluţia decentă a recunoaşterii propriei prostii. Această variantă este însă foarte costisitoare social, „prostul” atrăgându-și o porție dublă de dispreț. Mai întâi pentru că este prost, iar apoi pentru că este atât de prost încât să recunoască. Măsura de ridicol pe care o primeşte un om de bună-credinţă care-şi asumă prostia este foarte dificil de suportat. Dacă tot efortul s-ar rezuma la această asumare conștientă, poate că s-ar putea soluționa cu un obraz mai gros sau cu indiferenţă cultivată. Tot s-ar putea găsi nişte remedii.
Dar societatea nu pare dispusă să admită prostia decât în măsura în care este subînţeleasă și nedemascată sau exhibată zgomotos. Mecanismele prin care organismul social elimină elementele disonante indică o tendință de cosmetizare nivelatoare. Nici vârfuri prea multe – disprețul față de „genii” –, nici prea multe rebuturi. E de preferat o medie arătoasă, activă și, pe cât posibil, serioasă, implicată. Distanțarea e întotdeauna periculoasă. Iar pentru cazul particular al omului care vrea să-și asume propriile limite, gestul lui este interpretat ca anomalie tocmai pentru că această acțiune îl scoate din grup și îl transformă, inevitabil, într-un străin-oglindă. Ceea ce e dificil de suportat.
În aceste condiții, prostul nu mai poate fi un om „la locul lui”, fiindcă nu mai există locuri pe care el să le poată ocupa natural, firesc. Prostul cu bun-simț devine inevitabil un marginal, „leprosul” care amenință existența salubră a edificiului obștesc. Deși coeficientul de intelingență nu poate fi modificat substanțial prin eforturi proprii, contează foarte mult cum apare el în manifestările individuale.
Prostia devine astfel tabu. Cine încalcă regula de raportare la acest tabu se face vinovat de săvârșirea unui păcat și trebuie să suporte pedeapsa aferentă. Harul nu s-a inventat pe acest teritoriu. Țara nu doar că are nevoie de oameni deștepți, ci vrea ca toți să ne credem deștepți. E chestie de credință, în ultimă instanță. Aceasta e religia la care musai să aderăm. Doar una dintre religiile obligatorii.
PS: Cu mai mulți ani în urmă, publicam în SSJ un articol cu aceeași temă. Lucrurile nu s-au schimbat în bine de atunci. Așa că am revenit cu precizări suplimentare. Măcar de dragul consecvenței.