CV-ul

Siviul este cea mai răspândită şi mai accesibilă formă de ficţiune. Toată lumea vrea sivi, toată lumea are sivi, toată lumea scrie sivi. Greşesc, nu toată lumea scrie sivi. Aşa cum nu toată lumea scrie ficţiune. Unii apelează la cei care „se pricep” mai bine, să le scrie ei siviul.
Această foaie cu nume faimos este un paravan care eludează minusurile şi pune în tuşe groase plusurile. Siviul devine astfel o modalitate de evaziune din calea realităţii dezamăgitoare. Eşti slab, nu te vrea nimeni, nu-i nimic, scrie un sivi şi te vei simţi mai bine. Aşadar, iaca și rolul cathartic al siviului.
Prost să fii, sivi să ai. Pe bune! Nu interesează aproape pe nimeni dacă ai vocaţie de, să zicem, profesor. Câte puncte ai? Asta contează, aşa că, fârtaţilor, adunaţi puncte, de peste tot. Poate, Doamne fereşte, vocaţia ta se leagă de activitatăţile instituţionalizate de fundaţii. Ştii ce trebuie să faci? Să trimiţi un sivi. Vocaţiile luate prea în serios pot fi de-a dreptul dăunătoare. După sivi, Maica Tereza n-ar fi putut „aplica” la vreo organizaţie caritabilă, fiindcă n-a făcut cursuri de asistenţă socială. Când te angajezi, când te dezangajezi, când taci, când vorbeşti, cel mai important lucru pe lumea asta este siviul.
Siviul ţine loc de creier. Siviul ţine loc de suflet. Siviul ţine loc de conştiinţă. E un dublu mult mai credibil şi mai interesant. Siviul e nasul din nuvela omonimă a lui Gogol. Numai că e multiplu, nu singular, are clone care circulă indepedent de posesor prin lume.
Siviul ameninţă transcendentul, fiindcă ţine, din ce în ce mai mult, de sensul fundamental al vieţii. Generează crize existenţiale.
Textul acesta precum şi blogul meu vor da bine, desigur, la un moment dat, pe siviul meu. Atunci, nu-i aşa?, trebuie să fiu perseverent și consecvent. Cine ştie din ce belea mă scapă sau ce profit îmi aduce. Nasul... ăăă siviul.