luni, 25 februarie 2008

Cel mai frumos om din lume

Cel mai frumos om din lume sunt eu însumi. Nu pot să accept altă variantă pentru că numai pe mine însumi mă am. Chiar dacă admit competiția și comparațiile, fundamental eu sunt cel dintâi pentru mine înainte și după orice comparație. Adevărul e că onestitatea mă împinge să spun acest lucru, iar nu orgoliul, cum, în mod eronat, s-ar putea crede.
Nu știu de ce toată lumea are ceva de împărțit cu împărăteasa din poveste care, când pune întrebarea magică, se aprinde din cauza răspunsului primit. În mod logic și necesar răspunsul pe care oglinda ar trebui să-l dea e unul singur: Tu ești cel/cea mai frumos⁄frumoasă din țară.
Iată ce probleme decurg dintr-un răspuns care, după această replică, adaugă un cuvânt cutremurător: dar. Deodată sunt pus în fața realității unui celălalt care ar putea să devină primul pentru mine însumi. E ca și cum aș concura singur și aș ieși al doilea. Oglinda, prin definiție, trebuie să mă reflecte pe mine însumi. Altfel înseamnă că oglinda e însuși celălaltul de care mă tem.
Nu pot să accept ca altul să fie cel dintâi (deci cel mai frumos) pentru mine, fiindcă ar însemna să mă declar nul pe mine mie însumi, să mă anihilez, să fac un compromis estetic în raport cu mine însumi. Dar acest compromis e cu totul inacceptabil. Așadar, nu-mi rămâne decât să aleg între mine și celălalt. Urmarea firească e că trebuie să-l anihilez pe celălalt înainte să mă anihileze el pe mine și să pierd, astfel, posibilitatea unei desăvârșiri estetice pe care prezența lui ar amenința-o perpetuu.
O altă variantă ar putea fi, pentru unii, dar nu și pentru mine, să accept că sunt la fel de frumos. E rușinos și nedemn să particip la o medie. Gestul în sine ține de lașitate și autoînșelare. Singurul beneficiu pe urma acestui compromis ar fi adăpostul confortabil în mulțime. Împresurat de gloată, aș putea să-mi construiesc o fericire mediocră și călâie pe care să o duc pe picioare ca pe-o boală incurabilă.
În acest peisaj sumbru, cea mai mare amenințare este Dumnezeu, acest Cu-Totul-Altul care, prin diferența Lui calitativă de frumusețe, nu numai că eclipsează frumusețea mea și primordialitatea mea pentru mine, dar amenință însăși criteriul frumuseții mele (adică pe mine însumi) și stârnește un soi de aspirație după frumusețea Sa, instaurând criza. Acest Altul nu doar că mă reflectă pe mine așa cum mă aflu – fără posibilitatea unor compensații care să îmbunătățească ansamblul –, dar Se și oglindește pe Sine în mine și, cocomitent, mă redă mie însumi într-o imagine potențială care, deși mult mai frumoasă decat realitatea actuală, devine brusc neinteresantă prin comparație cu Sine care ar putea deveni primul pentru mine.
Criza este una multiplă. Întâi este vorba de periclitarea sinelui meu care trebuia să fie cel dintâi și unicul. Apoi vine redarea mea mie însumi în chipul frumuseții posibile și, prin însuși acest fapt, problematice, fiindcă acestă posibilitate presupune un efort din partea mea pentru a deveni realitate. Urmează conștientizarea faptului că această frumusețe potențială nu mai prezintă interes prin comparație cu Celălaltul Perfect care ar putea deveni cel dintâi și unic pentru mine și se naște setea, dorul după acest Altul. Totodată se învederează dinstanța dintre El și mine, care este o prăpastie pe care n-o pot străbate și nu merit să fie străbătută de către Celălaltul Dorit.
Abia acum media devine de dorit și acceptabilă. Insuportabilitatea contemplării în această nouă oglindă care deține un alt criteriu al frumuseții decât mine însumi determină reacții de apărare. Pus în fața unui portret care mă redă mie însumi pângărit și desfigurat, sunt dispus să accept că aceste... defecte țin de neajunsul de a fi om, că sunt parte a naturii umane și, desigur, scuzabile oarecum sau, cel puțin, nu blamabile public. Fără îndoială că nu voi pregeta să-mi fac mea culpa pentru activarea acestor gene malefice în mine însumi, însă ele sunt și baza solidarității cu mulțimea în care, în sfârșit, sunt dornic să mă adăpostesc. Ajung astfel să apreciez acest egalitarism care diminuează intensitatea hidoșeniei personale prin referiri la fondul comun al ticăloșiei umane.
Oricum, se pare că indiferent ce aș face, oglinda ține mereu cu altul. Este o poartă către tot ce poate fi mai înspăimântător, dacă nu cumva este spaima însăși. După o vreme când cochetam naiv în fața oglinzii, acum mă feresc cât pot de ea, dar mereu umblă și mă urmează peste tot. De-aia i se spune fermecată.

11 comentarii:

Anonim spunea...

Acest post fenomenologic m-a incantat si provocat enorm.

Academicianu' Nae

Teofil S spunea...

Multam ca mi-ai dat ocazia sa precizez ca, desi stiu ca exista niste ecouri fenomenologice in textul meu, nu am intentionat sa fac uz de termenii respectivi definiti din aceasta perspectiva filosofica. Astfel ca impreciziile, sub raport notional-terminologic, e foarte probabil sa existe. Daca vor exista plangeri, le voi rezolva la momentul respectiv :).
As vrea sa stiu in ce sens te-a provocat.
PS: Daca vrei, ca sa postezi comentarii pe blogspot, se poate folosi varianta Open ID si atunci ia seama la numele tau, ca sa nu mai apari ca anonim. E foarte simplu si nu e nevoie sa fii "logat".

Anonim spunea...

Ma indoiesc sa fie doar imaginea din oglinda. N-ar reusi o atit de mare separatie. Poate ca e vorba doar de cealalta identitate. A umbrei. Sau chiar de-o schimbare a rolurilor.

Teofil S spunea...

Imaginea din oglindă nu este niciodată numai imaginea din oglindă, ci și percepția (interpretarea) celui care o privește. Prin asta devine, într-adevăr, identitate. Așa se recunoaște copilul mic, așa își însușește identitatea aparenței sale. În jocul la care am recurs aici m-am ’comportat’ ca un copil ce își precizează identitatea din oglindă. Mi se pare interesant, mergând pe fir, că avem nevoie de confirmări exterioare ca să știm exact cine suntem (deși multe bazaconii contemporane încearcă să ne covingă că suntem ceea ce suntem doar prin noi înșine, prin propriile puteri).
PS: Apropo de indentitate, puteți alege să vă logați cu un nume. Am lăsat niște indicații care apar deasupra editorului în care scrieți comentariul. Dar n-o să mă potignesc de atâta lucru, vă citesc și ca ’anonim’.

Anonim spunea...

Jan Piaget sau Noam Chomsky ? Problema ar fi ca nu cred in fabulatii de fenul "arata-i pisicii oglinda". Cit despre "psihologii" ce umplu canalele tv., cu unele exceptii, n-am ce spune.Umbra in sensul identitatii pierdute.

Anonim spunea...

Imi cer scuze mai intai daca voi cobori nivelul discutiei.Sunt un hopeless autodidact si deci imi dau cu parerea despre tot si despre toate.
Am citit postul asta dupa cel cu "ajutoarele" lui Dumnezeu si am realizat ca e vorba de unul si acelasi personaj. Narcisistul ajuns intamplator "nembru" intr-o biserica crestina. In postul de fata este la inceput de drum, in cautarea solutiei de salvare a ego-ului in fata atacului mesajului modestiei (realismului?)promovat de crestinism.
E o caricatura intr-adevar. Dar e trist ca exista si caricaturi reale, palpabile, in carne si oase. Si e trist ca se folosesc de o arta (a manipularii) in scop exhibitionist.
Btw ai putea spune ca manipularea este o activitate ce apartine raului absolut, elementar?

Teofil S spunea...

Încep cu întrebarea de la final. Dacă libertatea este una dintre trăsăturile fundamentale ale unui creștin (asta promite Christos), atunci cred că manipularea, adică inducerea iluziei că acorzi libertate celuilalt, are ceva demonic. Afirmația mea cred că e cam brută și brutală. Sigur trebuie nuanțată, dar poate altcândva, după ce mă voi mai gândi la asta.

Nu m-am gândit să concept cele două texte ca pereche, dar pot fi privite și așa. Rămânând însă la tema postării de față, cred că pe toți ne încearcă la un moment dat tentația să întrebăm „cine este mai frumos în țară?”, unde țara ne-o definim în așa fel încât să nu avem rival. E ce zice Dionis: „oare nu cumva sunt eu Dumne...” și se prăbușește! E orgoliul luciferic. Și, da, probabil că ăsta ne determină să devenim sprijinul „bătrâneților” lui Dumnezeu.

Anonim spunea...

Curios ca ai ales libertatea ca exemplu.Am putea nuanta putin? De exemplu sa avem si situatia vinovatiei neintentionate? Uneori ma surprind fiind mult prea brutal (vorba ta) in condamnarea unuia sau altuia ca sa-mi dau seama ca ura mea ar trebui sa depaseasca de fapt persoana respectiva si sa se adreseze faptei in sine.
Oare narcisismul nu este si el un handicap ca oricare altul? De ce sa-l "demonizez" dandu-i astfel un statut special in randul defectelor umane?
Uneori Isus nu mai seamana deloc a crestin...

Teofil S spunea...

Nu știu dacă am înțeles foarte bine ce ai vrut să spui, dar voi incerca un răspuns care o să te lămurească dacă și în ce măsură te-am urmărit corect.

Depinde cum definești narcisismul și cum definești handicapul. Cred că lucrurile stau cam ca în cazul virtuților: tuturor ni se cere să le avem, dar unii au câte o virtute mai strălucitoare (fie s-a născut cu acea frumusețe, fie au o vocație deosebită). Narcisismul poate fi un handicap inconștient sau poate fi un viciu întreținut. Fiecare pentru sine poate verifica în ce situație se află.

Ultima parte din ce spui e obscură pentru mine. Iar zic, depinde ce înțelegi prin creștinism. Sunt de acord (cu afirmația în sine) că uneori Christos nu semănă deloc cu creștinismul instituționalizat pe care îl cunoaștem. Dar mă opresc. Poate detaliezi.

Anonim spunea...

"Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii “reali”, nu pentru cei “buni”."

Am citat dintr-un post al tau mai vechi.Asta dupa ce am scris si sters un raspuns prea lung care e sintetizat in fraza ta de mai sus (amator sunt ce vrei?)

Sunt sufocat , la disperare, de tonele de scrieri , marturisiri, eseuri, poezii,revelatii etc care au ca personaje Biserica, Pavel, Steinhardt, evanghelicii. ortodoxia s.a.

Atata energie consumata de oameni cu averi (spirituale) uriase, te incadrez aici si pe tine pentru ca mi-ai lifted the spirit ca sa zic asa dupa ce am citit mai multe din postarile tale (inclusiv cea cu re-citirea din prezentare),sa revin :atata energie se consuma pentru subiectele de mai sus incat adevarata valoare care se afla in "viata si opera" lui Isus (sau Iisus) s-a pierdut complet in recenziile recenzorilor Lui.

Ca detaliu : monotonia, marsul fortat in care se deplaseaza institutiile auto-declarate responsabile cu raspandirea adevarului (biserici si bisericute) imi provoaca, involuntar o stare de lehamite,incat uneori ma gandesc ca Adevarul sta in vointa si bucuria de a trai pur si simplu. Ca om "real" si nu "bun"

PS. Daca sunt si acum criptat sau pur si simplu boring please ignore me. Nu-mi va schimba aprecierea pentru sinceritatea gandirii tale.

Teofil S spunea...

Îți împărtășesc sufocarea, sam. Eram prin liceu când am văzut în niște oameni (profesori ai mei) un creștinism trăit normal, fără pompă, fără triumfalism, fără exprimări stereotipe cărora eu, crescut p-acilea, le pierdusem sensul. Și nu mi-a venit să cred că e posibil.

Nu cred că înțeleg eu mereu unde țintesc comentariile tale. Uneori ideea e prea puțin desfășurată ca s-o înțeleg. Dar PS-ul tău face pentru mine cât o carte bună. Abstractizez și rezum ce înțeleg eu: să poți să apreciezi ceva fără să (vrei să) primești nimic în schimb! Respecte, mă înclin.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs