Imposibilitatea prostiei
Am o mare tristeţe. Nu mai pot fi prost. De fapt, pot, dar nu un prost decent şi la casa lui. Ci doar unul acoperit de ridicol, ca şi cum aş fi singurul. Nu mai e loc pentru un prost cumpătat și binecrescut.
Deşi există premisa teoretică potrivit căreia cei mai mulţi oameni au o limită superioară a propriului IQ, practic nu prea sunt mulţi cei care să-şi recunoască onest şi liniştit această limită şi să accepte, implicit, că de acolo încolo nu-i mai duce capul.
Societatea este astfel fixată mental, încât recunoaşterea limitelor proprii este contraindicată. Desigur, există soluţii care să contracareze acest mare neajuns. Prima dintre ele este fanfaronada. Mergi înainte, urli tare, scoţi pieptul în faţă, dai din coate, baţi din gură, te umfli în pene, porţi haine scumpe şi la modă, îţi dai aere, umbli cu nasul pe sus, gândeşti pozitiv, te simţi învingător, eşti orientat proactiv, eşti încrezător. Toate acestea au căpătat un nume: promovare. Fiecare om trebuie să se promoveze. Adică să spună despre sine doar lucruri frumoase. Să „lucreze la oferta” propriei persoane. Cu cât e mai prost, cu atât trebuie să lucreze mai vârtos ca să acopere crăpăturile din fațadă.
A doua variantă, foarte înrudită cu prima, constă din afişarea arogantă (şi chiar agresivă) a propriei prostii. Această soluţie este accesibilă doar proştilor celebri, cu bani. Formele concrete pe care le ia se caracterizează prin grosolănie, mitocănie, violenţă de limbaj, agresivitate, opulenţă şi foarte mult penibil neconştientizat (sau asumat inconştient). Se mai poate asocia cu pretinsă competență pe orice domeniu, trufia pentru propriile eforturi și disprețul fățiș față de restul lumii (afișat între două flegme pe asfalt).
O altă opţiune este reacţia violent-punitivă orientată spre alţii. Cei care pot alege această soluţie trebuie să deţină o poziţie de minimă autoritate, încât să dispună de o victimă. Prostia aici ia forma frustrării nervoase, ceea ce dovedeşte o oarecare conştiinţă a propriei neputinţe. Această formă de mascare a prostiei nu este una nouă, fiind destul de cunoscută tuturor celor care au avut vreodată un şef mai prost ca ei.
În fine, deşi nu am pretenţia că le-am epuizat pe toate, există şi soluţia decentă a recunoaşterii propriei prostii. Această variantă este însă foarte costisitoare social, „prostul” atrăgându-și o porție dublă de dispreț. Mai întâi pentru că este prost, iar apoi pentru că este atât de prost încât să recunoască. Măsura de ridicol pe care o primeşte un om de bună-credinţă care-şi asumă prostia este foarte dificil de suportat. Dacă tot efortul s-ar rezuma la această asumare conștientă, poate că s-ar putea soluționa cu un obraz mai gros sau cu indiferenţă cultivată. Tot s-ar putea găsi nişte remedii.
Dar societatea nu pare dispusă să admită prostia decât în măsura în care este subînţeleasă și nedemascată sau exhibată zgomotos. Mecanismele prin care organismul social elimină elementele disonante indică o tendință de cosmetizare nivelatoare. Nici vârfuri prea multe – disprețul față de „genii” –, nici prea multe rebuturi. E de preferat o medie arătoasă, activă și, pe cât posibil, serioasă, implicată. Distanțarea e întotdeauna periculoasă. Iar pentru cazul particular al omului care vrea să-și asume propriile limite, gestul lui este interpretat ca anomalie tocmai pentru că această acțiune îl scoate din grup și îl transformă, inevitabil, într-un străin-oglindă. Ceea ce e dificil de suportat.
În aceste condiții, prostul nu mai poate fi un om „la locul lui”, fiindcă nu mai există locuri pe care el să le poată ocupa natural, firesc. Prostul cu bun-simț devine inevitabil un marginal, „leprosul” care amenință existența salubră a edificiului obștesc. Deși coeficientul de intelingență nu poate fi modificat substanțial prin eforturi proprii, contează foarte mult cum apare el în manifestările individuale.
Prostia devine astfel tabu. Cine încalcă regula de raportare la acest tabu se face vinovat de săvârșirea unui păcat și trebuie să suporte pedeapsa aferentă. Harul nu s-a inventat pe acest teritoriu. Țara nu doar că are nevoie de oameni deștepți, ci vrea ca toți să ne credem deștepți. E chestie de credință, în ultimă instanță. Aceasta e religia la care musai să aderăm. Doar una dintre religiile obligatorii.
PS: Cu mai mulți ani în urmă, publicam în SSJ un articol cu aceeași temă. Lucrurile nu s-au schimbat în bine de atunci. Așa că am revenit cu precizări suplimentare. Măcar de dragul consecvenței.
Deşi există premisa teoretică potrivit căreia cei mai mulţi oameni au o limită superioară a propriului IQ, practic nu prea sunt mulţi cei care să-şi recunoască onest şi liniştit această limită şi să accepte, implicit, că de acolo încolo nu-i mai duce capul.
Societatea este astfel fixată mental, încât recunoaşterea limitelor proprii este contraindicată. Desigur, există soluţii care să contracareze acest mare neajuns. Prima dintre ele este fanfaronada. Mergi înainte, urli tare, scoţi pieptul în faţă, dai din coate, baţi din gură, te umfli în pene, porţi haine scumpe şi la modă, îţi dai aere, umbli cu nasul pe sus, gândeşti pozitiv, te simţi învingător, eşti orientat proactiv, eşti încrezător. Toate acestea au căpătat un nume: promovare. Fiecare om trebuie să se promoveze. Adică să spună despre sine doar lucruri frumoase. Să „lucreze la oferta” propriei persoane. Cu cât e mai prost, cu atât trebuie să lucreze mai vârtos ca să acopere crăpăturile din fațadă.
A doua variantă, foarte înrudită cu prima, constă din afişarea arogantă (şi chiar agresivă) a propriei prostii. Această soluţie este accesibilă doar proştilor celebri, cu bani. Formele concrete pe care le ia se caracterizează prin grosolănie, mitocănie, violenţă de limbaj, agresivitate, opulenţă şi foarte mult penibil neconştientizat (sau asumat inconştient). Se mai poate asocia cu pretinsă competență pe orice domeniu, trufia pentru propriile eforturi și disprețul fățiș față de restul lumii (afișat între două flegme pe asfalt).
O altă opţiune este reacţia violent-punitivă orientată spre alţii. Cei care pot alege această soluţie trebuie să deţină o poziţie de minimă autoritate, încât să dispună de o victimă. Prostia aici ia forma frustrării nervoase, ceea ce dovedeşte o oarecare conştiinţă a propriei neputinţe. Această formă de mascare a prostiei nu este una nouă, fiind destul de cunoscută tuturor celor care au avut vreodată un şef mai prost ca ei.
În fine, deşi nu am pretenţia că le-am epuizat pe toate, există şi soluţia decentă a recunoaşterii propriei prostii. Această variantă este însă foarte costisitoare social, „prostul” atrăgându-și o porție dublă de dispreț. Mai întâi pentru că este prost, iar apoi pentru că este atât de prost încât să recunoască. Măsura de ridicol pe care o primeşte un om de bună-credinţă care-şi asumă prostia este foarte dificil de suportat. Dacă tot efortul s-ar rezuma la această asumare conștientă, poate că s-ar putea soluționa cu un obraz mai gros sau cu indiferenţă cultivată. Tot s-ar putea găsi nişte remedii.
Dar societatea nu pare dispusă să admită prostia decât în măsura în care este subînţeleasă și nedemascată sau exhibată zgomotos. Mecanismele prin care organismul social elimină elementele disonante indică o tendință de cosmetizare nivelatoare. Nici vârfuri prea multe – disprețul față de „genii” –, nici prea multe rebuturi. E de preferat o medie arătoasă, activă și, pe cât posibil, serioasă, implicată. Distanțarea e întotdeauna periculoasă. Iar pentru cazul particular al omului care vrea să-și asume propriile limite, gestul lui este interpretat ca anomalie tocmai pentru că această acțiune îl scoate din grup și îl transformă, inevitabil, într-un străin-oglindă. Ceea ce e dificil de suportat.
În aceste condiții, prostul nu mai poate fi un om „la locul lui”, fiindcă nu mai există locuri pe care el să le poată ocupa natural, firesc. Prostul cu bun-simț devine inevitabil un marginal, „leprosul” care amenință existența salubră a edificiului obștesc. Deși coeficientul de intelingență nu poate fi modificat substanțial prin eforturi proprii, contează foarte mult cum apare el în manifestările individuale.
Prostia devine astfel tabu. Cine încalcă regula de raportare la acest tabu se face vinovat de săvârșirea unui păcat și trebuie să suporte pedeapsa aferentă. Harul nu s-a inventat pe acest teritoriu. Țara nu doar că are nevoie de oameni deștepți, ci vrea ca toți să ne credem deștepți. E chestie de credință, în ultimă instanță. Aceasta e religia la care musai să aderăm. Doar una dintre religiile obligatorii.
PS: Cu mai mulți ani în urmă, publicam în SSJ un articol cu aceeași temă. Lucrurile nu s-au schimbat în bine de atunci. Așa că am revenit cu precizări suplimentare. Măcar de dragul consecvenței.
Postări
6 comentarii:
Nu ştiu cum se face că dau tot peste două categorii combinate. Primele două. Şi amândouă într-una. Ca la Pantene, formula îmbunătăţită 2 în 1. Şi agresivi din cale afară, gata oricând să pună la punct pe altul sau mai degrabă alţii, dar şi cu promovare cât mai înaltă. Adică mai distanţată de sol. Măsurată de la vârful nasului la sol, of course. Chiar dacă haine nu, însă privire atotputernică şi atot...selfiubitoare, autosuficienţă şi... alte auto- care nu au de a face cu maşina. ;)
Probabil narcisismul acesta dus la extreme, cu cât creşte mai mult, cu atât dezvoltă şi agresivitatea. Numai faţă de ceilalţi, niciodată faţă de propria... :D
Spune bine proverbul: "Prostul care nu-i fudul, apoi nu e prost destul". Impartirea mea e, din nefericire, mai mult didactica. Lucrurile "pe viu" arata mult mai colorat si mai greu de administrat.
Patologia consta in faptul ca societatea (inca) nu diferentiaza intre prosti autopropulsati si indivizii merituosi. Valoarea si non-valoarea este un alt subiect. Vast. Interminabil.
Cum nu exista criterii, fiecare se poate masura cu cine vrea si cand vrea. Si asa creste "garda la sol" pana cand omul pluteste bine-mersi prin spatii interstelare fara sa fi observat vreodata ca a parasit Terra Mater.
Din cate am observat, prostul e fricos. O frica irationala, care, la unii, ia forme paranoice. Poate ca de aici agresivitatea si nevoia de a lovi mereu in cineva. Asta e leacul lor: iluzia puterii.
Deci să le dăm puţin frâiele să se vadă la adevărata valoare. Şi apoi se calmează.
Nu, fiindca nu au luciditate. Sau daca au, sunt vicleni - prostii rai. Leacul acesta e un drog de care au nevoie periodic.
Desi e normal si poate chiar necesar ca fiecare om sa aiba o parere buna despre sine, ma pot regasi doar in cea de-a doua categorie. Desi nu prea pare ca prostia ar avea legatura cu inteligenta. Poate doar o determinare direct proportionala. Iar motivele sint destul de temeinice.Cit despre acceptarea propriei inteligente, n-ai ce sa-i faci, buna ori rea, ea iti este sortita.Poate doar o reluare a testelor care sa-ti aduca un maxim de 20 de puncte, pina la urma nesemnificative in clasamentul general.Ma surprinde imensa cantitate de cerneala alocata subiectului. Poate pentru ca prea multi suferim... ori poate doar pentru a incerca se ne deosebim... Nu cred ca este o certa linie de demarcatie. Pe undeva lucrurile se intrepatrund. Ce-mi ramine in minte este doar parerea pe care un antic o avea despre sine. Intrebat fiind daca grecii i-au ridicat o statuie pentru a-l rasplati pentru vastele sale cunostiinte, el raspunde ca l-au rasplatit doar pentru ceea ce stie, daca ar fi fost sa il plateasca pentru ceea ce nu stie, nu le-ar fi ajuns tot aurul lumii.
Esențializând, problema mea este următoarea: 1.nu există ierarhie reală și 2. nu pot să fiu cum sunt, ci trebuie să pretind că sunt altfel.
Trimiteți un comentariu