Vocația de-construcției

N-aș merge până acolo încât să susțin că blestemul ancestral care l-a lovit pe Meșterul Manole s-a propagat în moștenirea genetică a nației. Probabil că o asemenea întreprindere demonstrativă ar fi complet hazardată și ușor amendabilă. Așa că nu-mi rămâne decât să mă disociez de posibilele paralelisme sau presupuse trimiteri mitologice. Mă mulțumesc cu mult mai puțin: cu niște observații cât se poate de contemporane.
De vreo 15 ani încoace am văzut cum se modifică aspectul orașului, cum se construiește, cum se modernizează, cum se extinde, cum se aglomerează. Ăia de i-am ales noi, vor să ne facă ba o stradă, ba o țeavă, ba o bordură. Însă ăștia aleși să facă lucrările de către ăia pe care i-am ales noi au un nărav foarte interesant.
Să luăm ca exemplu o stradă. I-ar prinde bine o înnoire a covorului asfaltic (Ce exprimare mirifică! Mai că te gândești la cele 1001 de nopți...). Vin băieții cu mașinăriile du-du-du, poc-poc-poc-poc-poc, brrrr-brrrr-brrrr etc. După o vreme asfaltul negru și încă aburind e tras la dungă. O frumusețe. Abia aștepți să vină ăia care desenează liniile ca să arate la patru ace. Totul e drept și fără denivelare. Prea drept, îți spui. Parcă lipsește ceva. Ei, da! Au astupat gurile de canal. Dar or fi știind ei ce fac, îți zici (presupunând că nu ai deloc experiență în istoria asfaltărilor românești).
După câteva zile sau săptămâni – termenul e aleator – vin cei de la canale. Se scarpină ei în vârful craniului alopecic, apoi în bărbia cu exces de pilozități și decid: sapă în asfaltul cel nou. Și taie un pătrățel în jurul canalului. Ulterior vor repara cu niște asfalt, dar care, evident, nu se înscrie prea armonios în întreg. În plus, apa și zăpada își fac loc prin fisură și iaca groapa în drum.
Tot după ce îți revii din extazul cu care ai amușinat smoala proaspătă, îți dai seama că nu mai există bordura, că a fost îngropată. Nu-i nimic. Primăria a ales pe cineva care dezgroapă bordurile. Atâta doar că ei taie și din asfalt puțin, ca să facă bordura mai stabilă. Și din marginea tăiată se deșiră ca dintr-un pulover destrămat, amenințătoarele gropi.
Se mai întâmplă (și aproape întotdeauna se întâmplă) că sub asfaltul cel nou crapă o țeavă de canalizare. Băieții vin, taie asfaltul, fac groapa, repară țeavă și apoi nu mai trec prin zonă vreo 3-4 săptămâni să astupe.
Ai zice că trotuarele sunt mai ferite. Nici vorbă. Aceeași poveste: frumusețe de asfalt din ordinul primăriei și pe banii noștri. Apoi, niște băieți mai lenți își amintesc că nu și-au băgat firele lor de telefonie pe sub pământ și ar vrea să le știe cât mai adânc. Așa că taie trotuarul. După o vreme ajung și cei cu rețeaua de gaz, care și ei vor niște gropi acolo. Și mai scurmă și ei.
Iar când totul s-a terminat, toți au înlocuit țevile, au dezgropat canalele, au îngropat firele, au dus – în sfârșit – molozul, vin iar ăia cu asfaltul că e plin de gropi și materialul lor a fost oricum foarte prost. Și iar acoperă canalele, și iar pușcă țeava, și mai apare o companie care vrea să îngroape fire sau țevi. Ca să nu ne plictisească pe noi, privitorii cârcotați, peisajul.

PS: Dacă îi urmărești – nu cu mare atenție – aproape toți muncitorii acestor firme lucrează la ore de vârf. Și sunt mereu în mijlocul traficului, în zonele cele mai aglomerate. Cum se mai linștește agitația, dispar și ei de pe șantier. Eu zic că asta nu poate fi numai o întâmplare, e nevoie de talent, de vocație, de disciplină pentru asemenea performanțe.