Dumnezeu cel neputincios
Dumnezeu a slăbit. Zilele Lui bune, cum zicea filosoful, s-au cam dus. Minunile nu Îi mai ies. Modernitatea Îi dă mari bătăi de cap și El nu mai poate ține pasul cu ritmul alert al progresului. Cumva I-a scăpat istoria din mână, iar acum încearcă să Se țină după ea. S-a descurcat grozav și a rezistat cu succes câtă vreme nu s-a dezvoltat știința, cât oamenii nu cunoșteau cu adevărat libertatea, democrația. Dar acum, când ignoranța și obscurantismul urmează să fie complet eradicate, El pierde teren și I se observă anacronimsul. La marketing, trebuie să admitem, nu Se pricepe.
Această tendință nu se observă numai la nivelul societății secularizate, ci și in biserici. Efervescența corpului social al adunărilor creștine produce mutații surprinzătoare și promovează oameni de mare valoare – se alege smântâna și apoi untul. Ei nu se regăsesc doar la nivel de conducere eclesială, ci sunt răspândiți în toată structura. Trăsătura care îi unește dincolo de studii, poziție socială sau ierarhică, vârstă și sex este capacitatea de a vedea neputința lui Dumnezeu. Adânc în inima lor ei știu că Îi sunt indispensabili Creatorului. Nu în sensul că Dumnezeu ar dispărea fără sprijinul lor, ci că Și-ar pierde din vizibilitate și din consistența mesajului. El a fost bun pe partea de producție: Creația, Scriptura, Biserica, dar marketingul și serviciile – aceste revelații ale progresului – L-au prins cam nepregătit. Și ei știu acest lucru, tocmai de aceea I-au sărit cu promptitudine în ajutor.
Aceste ajutoare ale lui Dumnezeu știu mereu unde se află adevărul, nu au ezitări. Întotdeauna se plasează exact acolo unde se cuvine, întotdeauna dau dovadă de discernământ. Ei știu foarte bine să se descurce în jungla de confesiuni creștine rezultate din providențialele intervenții ale lui Calvin și Luther. Beneficiind de extinse și intensive inițieri în Scripturi, dețin mereu cuvântul potrivit oricărei situații, versetul adecvat le răsare imediat în minte.
Dedicarea lor îi face să fie siguri că ori de câte ori deschid gura, o fac în Numele lui Dumnezeu și în interesul Lui. Faptul că Îl au „pe Hristos în inimă” și că sunt „călăuziți de Duhul Sfânt” constituie garanția de care au nevoie pentru acțiunile întreprinse. Certitudinea lor individuală asupra însoțirii divine de care beneficiază – și care în ei, cu toată diminuarea puterii lui Dumnezeu în lume, este încă efectivă și deosebit de funcțioanală – exclude orice posibilă inadecvare sau eroare umană. Chiar dacă ei înșiși nu se consideră – luați individual – infailibili, acționează ca și când ar fi, tocmai în numele autorității care îi însoțește și prin consensul la care ajung între ei. Fiind o elită spirituală (ei, în modestia lor, niciodată nu vor afirma acest lucru), șansele să comită erori sunt practic aproape nule.
Unii i-ar putea percepe ca rigizi și bătăioși. În fapt ei sunt statornici și curajoși. Ei nu incită la ură, ci îndeamnă la veghere. Când înfierează o persoană sau o grupare, ei urmează exemplul cristic (din discuțiile cu fariseii) și paulinic (atunci când anatemizează). Cu un discernământ supra-mundan, ei cunosc de fiecare dată, fără urmă de îndoială, voia lui Dumnezeu.
Ei sunt mereu dispuși să arate altora calea ce trebuie aleasă, fiindcă au acces nemijlocit la ultima sursă de autoritate: Scriptura. Ei nu o interpretează, ci o iau așa cum este ea, în tot adevărul ei rațional, accesibil și, înainte de toate, simplu. Ceea ce alții consideră complicat sau echivoc este pentru acești oameni limpede și categoric.
Mai presus de orice, ei știu cum este Dumnezeu. Pe ei nu îi poate surprinde, fiindcă L-au înțeles și Îl pot arăta altora exact cum este, fără aproximări și fără umbre. Misterele nu-i sperie, pentru că ele există ca să fie deslușite. Iar Scriptura îi asigură că au căpătat această capacitate, încât tainele sunt pentru ei doar consecința unei neputințe asumate. Dar această asumare este, cu siguranță, o mare eroare.
Din această pricină, muncesc pe brânci, fără pic de răgaz. Nici familia, nici co-religionarii, nici adversarii, nici păgânii nu le pot diminua avântul și nu reușesc să-i descurajeze. Dacă trebuie, își neglijează orice altă atribuție (conjugală, parentală, civică) pentru cauza nobilă căreia îi slujesc cu devoțiune. Când vine vorba de adevăr, zicerea lui Aristotel este norma lor (pun asta de la mine, pe ei nu îi interesează prea mult filosofiile lumii): mai prieten decât Platon îmi este adevărul.
Calitatea lor cea mai vizibilă este tocmai hotărârea, manifestată ca intransigență, vigilență, combativitate, activism. Certitudinile dobândite îi determină să nu plece urechea la detractori, critici sau opozanți cu alte convingeri. În fapt, toți cei care sunt împotriva lor, luptă împotriva lui Dumnezeu, și ei nu pot să-L lase pe Dumnezeu singur tocmai la greu. Arsenalul de care uzează este deosebit de variat.
În ce privește păcatul, ei taie în carne vie cu priceperea unui chirurg experimentat. Și nu numai atât, dar au și ochiul format pentru a identifica păcatul acolo unde, pentru majoritatea, nu există decât lucruri inocente. Privirea lor competentă nu lasă, nici aici, urme de echivoc. Oricine îndrăznește să le conteste capacitățile luptă, din nou, cu Dumnezeu. Nu există poziții intermediare. Ei cunosc exact și situația vinovățiilor și distribuția lor.
În disputa cu alte confesiuni, intransigența lor tocmai de aici vine: din limpezimea și promptitudinea cu care ei sunt capabili să sesizeze erorile dogmatice și morale, altfel spus, ereziile și păcatele. Aceaste aptitudini îi transformă în adevărați gardieni ai creștinismului autentic de oriunde și oricând. Chiar dacă nu toți dețin un bagaj dogmatic foarte consistent, toți beneficiază de călăuzire divină personală directă și desăvârșită. Astfel că și confesiunea pentru care au optat în deplină cunoștință de cauză reprezintă, în ultimă instanță, locul către care ar trebui să se orienteze orice creștin onest și preocupat de adevăr.
Când Dumnezeu nu mai reușește să fie convingător cu oamenii, atunci ajutoarele lui intră imediat în acțiune. Puțină manipulare, când scopul este nobil și profund spiritual, nu are cum să strice. Și informarea parțială poate fi eficientă, tocmai pentru că mulțimile, în general, nu au capacitatea de a folosi drept, eficient și virtuos tot ceea ce circulă prin piața publică. Or tocmai aici trebuie să funcționeze capacitatea acestor îndrumători pricepuți. De asemenea, uneori ei sunt nevoiți să strecoare câte un cuvânt mai ambiguu, câte o remarcă nu foarte limpede care stârnesc îndoială în inima celor care îi ascultă. Dar tocmai faptul că se naște această îndoială este dovada că vorba lor era cu dreptate. Suspiciunile care se stârnesc pe urma cuvintelor lor nu fac decât să dovedească faptul că exista ceva demn de suspectat, că lucrurile nu erau atât de frumoase pe cât păreau. Deciziile pe care le iau bisericile sub îndrumarea lor (fie că e vorba de alegerea comitetului sau impunerea unor reguli locale) sunt exact ceea ce trebuie să se întâmple și exact ceea ce Dumnezeu aprobă și susține.
Pentru un ochi neavizat și critic, ar putea părea uneori că Dumnezeu Însuși e cam influențabil, schimbându-și periodic (uneori de la un an la altul) – până la a Se contrazice – părerile vizavi de anumite subiecte (îmbrăcăminte, politică, alimentație, atitudine față de dezbaterile contemporane etc.). Nimic mai fals! E vorba numai de o percepție a privitorilor, care nu au nici înțelepciunea, nici abilitatea să vadă, dincolo de mișcările imediate, statornicia lui Dumnezeu. Pe limba celor mulți, Dumnezeu lucrează diferit în ani diferiți și de aici aparența schimbării. Numai cârcotașii sau rău-intenționații nu sesizează coerența fundamentală de ansamblu.
Nu interesele lor îi țin pe acești oameni în pozițiile actuale, ci conștiința faptului că odată intrată pe mâna unor nepricepuți, lucrarea lui Dumnezeu s-ar duce de râpă. Chemarea lor este să prevină cu orice chip asemenea nenorociri cu consecințe ireparabile.
Și încă ceva: banii nu au absolut nicio importanță în economia vieții acestor oameni. Nimic din convingerile lor n-a suferit influența vreunui sponsor sau a vreunei organizații care le oferă sprijin financiar. Cei răi de gură au ochiul rău când privesc și sugerează că ar exista determinisme mercantile.
Rămânând în aceași arie ideatică, chiar dacă au o casă mare și bani mulți, nu e altceva decât o binecuvântare (meritată) a lui Dumnzeu pentru ispravnicii Lui pricepuți. Blestemul sărăciei îi ajunge numai pe necredincioși sau pe leneși. Mai sunt totuși și oameni care s-au născut săraci și vor muri săraci, dar acesta e destinul lor. Dumnezeu știe mai bine de ce, însă nu e cazul să facem alte speculații.
Singurele neajunsuri ale acestor oameni excepționali sunt câteva slăbiciuni omenști inevitabile (mai au și eu câte o indispoziție, o mică indigestie, o urmă de oboseală), în rest însă, marile lor misiuni și datoriile sacre față de Dumnezeu și oameni sunt întotdeauna pe drumul cel bun și la zi, ca să zicem așa. Nu există vreo obiecție care să li se poată aduce și care să vizeze un aspect esențial al adevăratei vieți creștine.
Uneori, văzându-L atât de obosit, atât de lent, atât de copleșit de situație, atât de neputincios, toți ne mai pierdem răbdarea și, cu multă bunăvoință și creștinească râvnă îi mai dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu. Că e mic și bătrân.
Această tendință nu se observă numai la nivelul societății secularizate, ci și in biserici. Efervescența corpului social al adunărilor creștine produce mutații surprinzătoare și promovează oameni de mare valoare – se alege smântâna și apoi untul. Ei nu se regăsesc doar la nivel de conducere eclesială, ci sunt răspândiți în toată structura. Trăsătura care îi unește dincolo de studii, poziție socială sau ierarhică, vârstă și sex este capacitatea de a vedea neputința lui Dumnezeu. Adânc în inima lor ei știu că Îi sunt indispensabili Creatorului. Nu în sensul că Dumnezeu ar dispărea fără sprijinul lor, ci că Și-ar pierde din vizibilitate și din consistența mesajului. El a fost bun pe partea de producție: Creația, Scriptura, Biserica, dar marketingul și serviciile – aceste revelații ale progresului – L-au prins cam nepregătit. Și ei știu acest lucru, tocmai de aceea I-au sărit cu promptitudine în ajutor.
Aceste ajutoare ale lui Dumnezeu știu mereu unde se află adevărul, nu au ezitări. Întotdeauna se plasează exact acolo unde se cuvine, întotdeauna dau dovadă de discernământ. Ei știu foarte bine să se descurce în jungla de confesiuni creștine rezultate din providențialele intervenții ale lui Calvin și Luther. Beneficiind de extinse și intensive inițieri în Scripturi, dețin mereu cuvântul potrivit oricărei situații, versetul adecvat le răsare imediat în minte.
Dedicarea lor îi face să fie siguri că ori de câte ori deschid gura, o fac în Numele lui Dumnezeu și în interesul Lui. Faptul că Îl au „pe Hristos în inimă” și că sunt „călăuziți de Duhul Sfânt” constituie garanția de care au nevoie pentru acțiunile întreprinse. Certitudinea lor individuală asupra însoțirii divine de care beneficiază – și care în ei, cu toată diminuarea puterii lui Dumnezeu în lume, este încă efectivă și deosebit de funcțioanală – exclude orice posibilă inadecvare sau eroare umană. Chiar dacă ei înșiși nu se consideră – luați individual – infailibili, acționează ca și când ar fi, tocmai în numele autorității care îi însoțește și prin consensul la care ajung între ei. Fiind o elită spirituală (ei, în modestia lor, niciodată nu vor afirma acest lucru), șansele să comită erori sunt practic aproape nule.
Unii i-ar putea percepe ca rigizi și bătăioși. În fapt ei sunt statornici și curajoși. Ei nu incită la ură, ci îndeamnă la veghere. Când înfierează o persoană sau o grupare, ei urmează exemplul cristic (din discuțiile cu fariseii) și paulinic (atunci când anatemizează). Cu un discernământ supra-mundan, ei cunosc de fiecare dată, fără urmă de îndoială, voia lui Dumnezeu.
Ei sunt mereu dispuși să arate altora calea ce trebuie aleasă, fiindcă au acces nemijlocit la ultima sursă de autoritate: Scriptura. Ei nu o interpretează, ci o iau așa cum este ea, în tot adevărul ei rațional, accesibil și, înainte de toate, simplu. Ceea ce alții consideră complicat sau echivoc este pentru acești oameni limpede și categoric.
Mai presus de orice, ei știu cum este Dumnezeu. Pe ei nu îi poate surprinde, fiindcă L-au înțeles și Îl pot arăta altora exact cum este, fără aproximări și fără umbre. Misterele nu-i sperie, pentru că ele există ca să fie deslușite. Iar Scriptura îi asigură că au căpătat această capacitate, încât tainele sunt pentru ei doar consecința unei neputințe asumate. Dar această asumare este, cu siguranță, o mare eroare.
Din această pricină, muncesc pe brânci, fără pic de răgaz. Nici familia, nici co-religionarii, nici adversarii, nici păgânii nu le pot diminua avântul și nu reușesc să-i descurajeze. Dacă trebuie, își neglijează orice altă atribuție (conjugală, parentală, civică) pentru cauza nobilă căreia îi slujesc cu devoțiune. Când vine vorba de adevăr, zicerea lui Aristotel este norma lor (pun asta de la mine, pe ei nu îi interesează prea mult filosofiile lumii): mai prieten decât Platon îmi este adevărul.
Calitatea lor cea mai vizibilă este tocmai hotărârea, manifestată ca intransigență, vigilență, combativitate, activism. Certitudinile dobândite îi determină să nu plece urechea la detractori, critici sau opozanți cu alte convingeri. În fapt, toți cei care sunt împotriva lor, luptă împotriva lui Dumnezeu, și ei nu pot să-L lase pe Dumnezeu singur tocmai la greu. Arsenalul de care uzează este deosebit de variat.
În ce privește păcatul, ei taie în carne vie cu priceperea unui chirurg experimentat. Și nu numai atât, dar au și ochiul format pentru a identifica păcatul acolo unde, pentru majoritatea, nu există decât lucruri inocente. Privirea lor competentă nu lasă, nici aici, urme de echivoc. Oricine îndrăznește să le conteste capacitățile luptă, din nou, cu Dumnezeu. Nu există poziții intermediare. Ei cunosc exact și situația vinovățiilor și distribuția lor.
În disputa cu alte confesiuni, intransigența lor tocmai de aici vine: din limpezimea și promptitudinea cu care ei sunt capabili să sesizeze erorile dogmatice și morale, altfel spus, ereziile și păcatele. Aceaste aptitudini îi transformă în adevărați gardieni ai creștinismului autentic de oriunde și oricând. Chiar dacă nu toți dețin un bagaj dogmatic foarte consistent, toți beneficiază de călăuzire divină personală directă și desăvârșită. Astfel că și confesiunea pentru care au optat în deplină cunoștință de cauză reprezintă, în ultimă instanță, locul către care ar trebui să se orienteze orice creștin onest și preocupat de adevăr.
Când Dumnezeu nu mai reușește să fie convingător cu oamenii, atunci ajutoarele lui intră imediat în acțiune. Puțină manipulare, când scopul este nobil și profund spiritual, nu are cum să strice. Și informarea parțială poate fi eficientă, tocmai pentru că mulțimile, în general, nu au capacitatea de a folosi drept, eficient și virtuos tot ceea ce circulă prin piața publică. Or tocmai aici trebuie să funcționeze capacitatea acestor îndrumători pricepuți. De asemenea, uneori ei sunt nevoiți să strecoare câte un cuvânt mai ambiguu, câte o remarcă nu foarte limpede care stârnesc îndoială în inima celor care îi ascultă. Dar tocmai faptul că se naște această îndoială este dovada că vorba lor era cu dreptate. Suspiciunile care se stârnesc pe urma cuvintelor lor nu fac decât să dovedească faptul că exista ceva demn de suspectat, că lucrurile nu erau atât de frumoase pe cât păreau. Deciziile pe care le iau bisericile sub îndrumarea lor (fie că e vorba de alegerea comitetului sau impunerea unor reguli locale) sunt exact ceea ce trebuie să se întâmple și exact ceea ce Dumnezeu aprobă și susține.
Pentru un ochi neavizat și critic, ar putea părea uneori că Dumnezeu Însuși e cam influențabil, schimbându-și periodic (uneori de la un an la altul) – până la a Se contrazice – părerile vizavi de anumite subiecte (îmbrăcăminte, politică, alimentație, atitudine față de dezbaterile contemporane etc.). Nimic mai fals! E vorba numai de o percepție a privitorilor, care nu au nici înțelepciunea, nici abilitatea să vadă, dincolo de mișcările imediate, statornicia lui Dumnezeu. Pe limba celor mulți, Dumnezeu lucrează diferit în ani diferiți și de aici aparența schimbării. Numai cârcotașii sau rău-intenționații nu sesizează coerența fundamentală de ansamblu.
Nu interesele lor îi țin pe acești oameni în pozițiile actuale, ci conștiința faptului că odată intrată pe mâna unor nepricepuți, lucrarea lui Dumnezeu s-ar duce de râpă. Chemarea lor este să prevină cu orice chip asemenea nenorociri cu consecințe ireparabile.
Și încă ceva: banii nu au absolut nicio importanță în economia vieții acestor oameni. Nimic din convingerile lor n-a suferit influența vreunui sponsor sau a vreunei organizații care le oferă sprijin financiar. Cei răi de gură au ochiul rău când privesc și sugerează că ar exista determinisme mercantile.
Rămânând în aceași arie ideatică, chiar dacă au o casă mare și bani mulți, nu e altceva decât o binecuvântare (meritată) a lui Dumnzeu pentru ispravnicii Lui pricepuți. Blestemul sărăciei îi ajunge numai pe necredincioși sau pe leneși. Mai sunt totuși și oameni care s-au născut săraci și vor muri săraci, dar acesta e destinul lor. Dumnezeu știe mai bine de ce, însă nu e cazul să facem alte speculații.
Singurele neajunsuri ale acestor oameni excepționali sunt câteva slăbiciuni omenști inevitabile (mai au și eu câte o indispoziție, o mică indigestie, o urmă de oboseală), în rest însă, marile lor misiuni și datoriile sacre față de Dumnezeu și oameni sunt întotdeauna pe drumul cel bun și la zi, ca să zicem așa. Nu există vreo obiecție care să li se poată aduce și care să vizeze un aspect esențial al adevăratei vieți creștine.
Uneori, văzându-L atât de obosit, atât de lent, atât de copleșit de situație, atât de neputincios, toți ne mai pierdem răbdarea și, cu multă bunăvoință și creștinească râvnă îi mai dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu. Că e mic și bătrân.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu