Bestseller şi boală

Lanţul de librării care s-a ocupat de lansarea ultimului (oare?) volum din seria Harry Potter a donat o suma importantă – nu s-a precizat cât – unei organizaţii care se ocupă de consiliere. Pricina acestei subite generozităţi este că s-ar putea ca vrăjitoraşul principal sau „hoaverii” lui să moară şi copiii-cititori să sufere crize depresive. Am rămas mut. E ca şi când ai şti că faci un rău cuiva şi l-ai despăgubi în avans. Sigur nu se va sesiza nicio instanţă – oricât de (ptiu!) corectă politic – cu privire la acest gest premeditat.

Ceva rău s-a întâmplat însă. „Fanii” lui Harry Potter au ajuns să nu mai facă diferenţa dintre realitate şi poveste. Da, este ştiut că la vârsta copilăriei capacitatea de fantazare şi identificare cu personajele este foarte mare. Dar acum, mi se pare, s-a trecut peste o limită, lumile nu mai sunt autonome, ficţiunea devine alternativă la viaţă. Copiii au început să se îmbolnăvească de la poveşti? E sinistru! Capacităţile lor empatice au fost forţate către patologic. Pentru a rămâne în aria realităţii – şi normalităţii – e nevoie de o temelie psihică solidă. Oare copiii ăştia au pierdut-o? Sau e vorba de o modă răspândită prin isterie colectivă?

Nu ştiu dacă jocurile video au şi ele vreun amestec în confuzia mentală ce pare să prolifereze. Faptul că se poate interveni în configuraţia unei lumi – virtuale – pentru a o distruge sau rearanja să fi creat impresia că şi virtualul poate (re)configura în mod nemijlocit realul?

Dar nici maturii nu stau mai bine. Tot în topul vânzărilor s-a situat şi Codul lui Da Vinci (penibil titlu, sub raport ştiinţific). Şi o grămadă de indivizi (care se consideră grownups) au dat năvală să „verifice datele” domnului Brown. Unii, se ştie, şi-au pierdut „credinţa”. Se regăseşte acelaşi tipar. Doar că oamenii mari au avut nevoie de un gen de ficţiuni mai convingător, mai cu pretenţii. Însă, în esenţă, şi ei au amestecat realul cu imaginarul.

A trecut moda celor care trăiau „cu capul în nori”: adică erau distraţi, idealişti şi trăiau mult în imaginaţie. Acum se poartă confuzia.

Mereu ficţiunea şi-a revendicat fidelitatea faţă de realitate, recunoscându-se însă ca „joc secund”. Când statutul de copie după realitate era încălcat, intervenea discernământul cititorului. Era un joc în care literatura încerca să se arate cât mai verosimilă, iar cititorul îi descifra tainele şi îi dezvăluia rupturile de viaţa reală, îi descoperea „meşteşugul” şi „mecanismele”. Acest discernământ s-a atrofiat însă. Intelectul şi activitatea psihică în general au suferit nişte transformări care au fisurat delimitările real/imaginar. În limbaj popular, despre asemenea oameni se spune că „s-au dilit”.

(Sus: http://www.wallpaperbase.com/wallpapers/movie/harrypotter/harry_potter_8.jpg;
la mijloc: http://www.illiterarty.com/files/www.illiterarty.com/img/11/da_vinci_code.jpg
jos: http://www.uspharmacist.com/ce/anxiety/image1.jpg)

Târziu, despre orori

Am urmărit ieri (16.07.2007) un documentar, difuzat de TVR Cultural, despre grozăviile suferite de femeile bosniace în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Era ireal, incredibil, şocant, cutremurător.
N-am ştiut până acum că sârbii au făcut lagăre de femei şi că le violau zilnic pe toate la rând. Că nu conta vârsta femeilor, puteau fi bunici sau adolescente. Că scopul lor era să le lase însărcinate şi, dacă e posibil, să le oblige să aducă pe lume un copil de sârb. Au fost mame care şi-au văzut fetele de 13 ani violate, dar şi fete care şi-au văzut mamele siluite de soldaţi. Una dintre femei povestea ca şi cum ar fi vorbit despre produse, nu mai avea lacrimi nici pentru sine, nici pentru fiica ei (de 17 ani) ucisă cu puţin timp înainte să nască (un copil rezultat din violurile repetate, desigur). O altă mamă povestea printre sughiţuri că fiica ei de 13 ani i-a cerut să o omoare, ca să nu ajungă precum fetele pe care tocmai le violaseră soldaţii. Dar, deşi avea un cuţit în buzunar, mama nu a putut să-şi ucidă fiica. Iar când a revenit după „tratamentul” la care au supus-o sârbii, fata şi-a privit familia fără expresie, fără să recunoască pe nimeni. Şi nici ea nu mai semăna cu sine.
Viol cu metodă, programat, calculat. Nu era vorba de porniri instinctuale de nestăpânit, ci de un program. Femeile musulmane trebuiau dezonorate, pângărite. Mamele ajunseseră să se bucure când erau luate ele şi nu fetele lor. Chiar şi o zi fără viol era un mare câştig!
Nu ştiu de ce, dar primele observaţii care mi-au venit în minte au fost legate de fundamentalism. Mi-am amintit că americanii au insistat să oprească genocidul din spaţiul ex-iugoslav. Că NATO a intervenit şi a bombardat Serbia. Şi că România condusă de Constantinescu a fost de acord cu asta. Dar, oameni cu gura mare şi spurcată, vorbeau despre „suveranitate” şi „amestecul în treburile interne”. Iar creştini români fraternizau cu sârbii pe criterii... religioase.
Şi mi-am spus că panortodoxismul care ar avea tupeul să sară în sprijinul sârbilor este un alt nume dat urii împotriva musulmanilor sau, în cel mai fericit caz, este un semn de autism idiot şi grandoman.
Dar şi că fundamentalismul islamic mizează, la fel, pe minciună şi manipulare. Fiindcă uită că urâcioşii de americani au avut iniţiativa să stopeze masacrul la care îi supuneau sârbii. Dar şi că nenorociţii ăia de creştini, împotriva cărora vor să ducă jihadul, au inventat un tribunal care îi pedepseşte pe sârbi (ortodocşi!) pentru crime de război, în timp ce masacrele provocate de sinucigaşii islamişti îi transformă pe criminali în eroi.
În plus, naţionalismul şi „prietenia româno-sârbă” invocate cu aplomb de stânga românească (şi probabil că nu numai) este o „împuţiciune” (dacă mă pot exprima astfel) care fie nu cunoaşte faptele realităţii, fie le cunoaşte, dar preferă să le eludeze. Iar asta înseamnă complicitate, nici mai mult, nici mai puţin.
Târziu, dar mai bine şi acum, am înţeles că indiferent ce titlu poartă, ce rang are sau ce autoritate invocă, cine apără sau condamnă un popor în întregimea lui nu are nimic cu Dumnezeu, dar posibil să aibă multe în comun cu dracul.
De asemenea, am realizat că morala de cabinet practicată şi proferată în medii sterile şi calme, este inoperantă. Cum să vorbeşti despre avort unei femei care a fost violată de zeci de ori şi care îşi urăşte pruncul pe care îl poartă în pântece? Sau să spui unei fete de 12 ani că e păcat să se sinucidă, deşi în fiecare noapte e siluită de un soldat care i-ar putea fi tată sau bunic?
Iar puritanismul care ar avea tupeul să spună că tot ce li s-a întâmplat acestor femei este o pedeapsă (meritată!) de la Dumnezeu, mai bine şi-ar lega o piatră de moară de gât. Fiindcă nu e decât o altă faţă a urii.
Toate astea mă trimit la ideea că nici una dintre religiile lumii acesteia nu merită adeziune deplină faţă de instituţiile pe care le-a instaurat. Că, oricât ar invoca Biblia sau pe Dumnezeu, are şanse reale să comită erori mari. Îmi amintesc că biserica şi-a făcut, de multe ori, singură martiri. După ce i-a omorât, s-a întors şi i-a sanctificat. Admirabil, dar asta înseamnă că poate şi face erori. Cine n-are păcat să ridice piatra cel dintâi.
N-am impresia că spun noutăţi, că am avut parte de revelaţii. Dar m-am trezit şi eu, într-un târziu, şi nu e rău să dai bineţe când te trezeşti, nu?
Închei cu un citat din Mauriac: „e cu neputinţă ca cineva să fie de faţă, şi totuşi este: acesta este misterul credinţei, indestructibil la cei care au căpătat harul până într-atâta încât să reziste şi la omorul unei copile, omor la al cărui singur gând îmi venea să urlu monoton ca o fiară chinuită”. (s.m.)

Nu ştiu dacă e vorba despre acelaşi film, dar găsiţi informaţii despre un documentar pe aceeaşi temă la: http://balkansnet.org/mandy.html .

(Sus: http://www.hotnews.ro/images/articole/img_69533.jpg;
jos: http://www.nato.int/pictures/review/9902/b9902-32.jpg)

Nostalgie cu Habarnam

Nikolai Nikolaevici Nosov, Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, trad. Nina Gafiţa, desene de Alexei Laptev, Ed. Ion Creangă (Bucureşti)&Ed. Raduga (Moscova), 1986.

Sunt nostalgic de câte ori îmi amintesc de Habarnam. Nu era el tocmai ceea ce se cheamă un pitic model, dar, surprins de „iureşul vieţii”, a reuşit să ajungă de treabă. Lucru ce nu-i poate fi trecut cu vederea.

Dar dincolo de povestea iniţierii lui în viaţă – ce-mi place să folosesc clişeele astea – rămâne povestea pur şi simplu. O poveste spusă frumos, din care nu ai cum să nu reţii măcar amănunte. Că, de exemplu, maşinile lor – cu care circulă din Oraşul Florilor în Oraşul Verde sau în Oraşul Zmeelor – funcţionează cu apă minerală şi sirop. Cum de nu mă gândisem că reacţia din pahar ar putea fi valorificată? Ei, dar să vedeţi când au zburat cu balonul inventat de Ştietot. Da, există şi antonimul lui Habarnam. Iar între ei sunt: Şurubel şi Piuliţă (musai împreună), fraţii Probabil şi Posibil (tot nedespărţiţi), Gogoaşă, Limonadă, Acuarelă, Guslă, Pilulă, Bombănilă, Zăpăcilă, Glonţişor şi – ce ar fi un vânător fără credinciosul său ogar? – căţelul Strop. Dar şi alţii.

Ca să nu mai spun de prichinduţele din Oraşul Verde, cu nume gingaşe şi fantaste: Ochi-Albaştri, Fulg-de-Nea, Mierinana, Stăncuţa, Margareta, Brăduţa, Bondocica etc.

Cei din Oraşul Florilor nu ştiau că există prichinduţe, erau o „subcultură închisă”. Iar povestea surprinde tocmai momentul interacţiunii între cele două... planete. Şi ce mai seamănă lumea lor cu lumea noastră! Seamănă exact cu perioada în care băieţii şi fetele devin conştienţi că sunt diferiţi unii de alţii şi trebuie să înveţe cum să se poarte cu „ceilalţi”. Ca în viaţa reală – nu că a lor ar fi mai puţin reală, dar aşa considerăm noi – piticii vor deprinde bunele maniere şi vor izbuti chiar gesturi de tandreţe faţă de prichinduţe. Acestea din urmă se vor lăsa convinse – în urma dovezilor incontestabile – că, deşi nu prea înţeleg de ce preferă să aibă geamurile protejate cu storuri de lemn, în loc să înceteze să mai joace fotbal (asta se întâmplă în Oraşul Zmeelor), totuşi piticii nu sunt nişte prostănaci, cum păreau, ci pot fi chiar haioşi şi prietenoşi. Să vedeţi cum au cules fructe împreună – treaba asta nu e uşoară când merele sunt cât tine de mari.

M-am cam întins la vorbă şi l-am pierdut pe Habarnam pe drum. Ar fi păcat, fiindcă el e singurul care apare nominal în titlul cărţii. Ţin neapărat să precizez că năstruşnicul pitic avea o imaginaţie debordantă. S-ar fi putut face prozator (că poet aveau). Dar poate că atunci mulţi dintre confraţii lui ne-pitici n-ar mai fi fost la fel de celebri. Poate că d-na J. K. Rowling şi al ei Harry Potter n-ar fi... cine ştie? Habarnam însă a rămas un pitic simpatic, căruia i s-au iertat relatările fanteziste pe motiv că era lăudăros.

Dar nu mai zic nimic ca să nu divulg povestea. De fapt, degeaba am zis eu tot ce am zis, dacă nu citiţi, n-aveţi de unde să ştiţi cum e.

(Imaginea coperţii: http://www.igu.ro/latrecut/wp-content/uploads/2006/03/habarnam.jpg; Celelalte imagini şi textul carţii: http://habarnam.org/?to=habarnam)

Obligatoriu de citit

Ziarele de scandal, paginile mondene, curiozităţile adunate de peste tot sunt, în general, refuzate de oamenii cu o anumită ţinută intelectuală şi cu un anumit coeficient de inteligenţă. Este normal ca atunci când gradul de educaţie creşte, interesul pentru copilul Angelinei Jolie cu Brad Pitt sa scadă, tinzând asimptotic la 0.
Cu toate acestea, poate că articolele de acest gen ar merita oarecare atenţie, fiindcă ele dezvăluie simptome ale lumii contemporane. Simptomele presunun o boală reală sau prezumtivă. Şi nu voi renunţa la aceasta sugestie. Dar se poate vorbi şi despre fapte cu valoare simbolică, evenimente reprezentative pentru o anumită tendinţă sau profeţind noi tendinţe.
Observând cum sunt scrise aceste articole, se detaşează, dincolo de stilistica specifică, o atitudine. Ziaristul (oare i se poate spune aşa?) care se ocupă de aceste subiecte le tratează ca şi cum ar avea dreptul inalienabil să-şi bage nasul în toate problemele intime ale „vedetelor”. Nu există nicio sugestie că vreun imperativ moral sau deontoligic ar putea determina o urmă de respect pentru viaţa particulară. Totul trebuie descoperit, descusut, interpretat de obicei răuvoitor (fără nici un fel de limite sau scrupule) şi expus pe larg unui public avid de picanterii şi voyerist până la isterie.
Odată remarcată această atitudine a „presei”, cititorul va fi ori mai circumspect, ori se va conforma (complăcea) sugestiei implicite de lectură, adoptând aceeaşi paradigmă. În acest din urmă caz, articolul nu va mai fi unul ce furnizează informaţii, ci direct opinii. Paginile sunt pline de „adevăruri” subînţelese cum ar fi că idealul femeilor este să nu aibă decât maxim 40 de kilograme, iar al bărbaţilor să umble din dormitor în dormitor. Nimeni nu are voie să se îndoiască de veridicitatea acestor presupoziţii. Femeia emancipată e musai să se arate cu slujbă prosperă (pe cât posibil să fie plecată 10 ore pe zi de acasă), cu copii crescuţi printr-un ingenios artificiu acrobatic între slujbă, gradiniţă şi (ramoliţii) părinţi/socri.
Mergând pe firul vârstei mai sus, puteţi citi sfaturi pentru adolescente, care, în virtutea necesarei educaţii sexuale, sunt sfătuite de pe la 12 ani ce masculi să caute, pe care să-i lase să o „fericească” într-o noapte de pomină. Dar (câtă emoţionantă grijă!!!) să se ferească de SIDA cu prezervative, însă nu se suflă nici o vorbă că sexul este anormal la o anumită vârstă şi asta pe considerente medicale şi psihologice, iar nu din cauza „îngustimii” morale sau religioase a babacilor.
Tot din paginile mondene se mai poate afla, de exemplu, că divele caută locuri ferite pentru a-şi aduce pe lume odraslele, că „îşi fac cuib”, într-un stil similar animalelor ce cuibăresc. E un lucru pozitiv această întoarcere la nevoia de intimitate. Însă, într-un articol despre un astfel de eveniment, se precizează cu mirare (poate ciudă şi consternare) că autorităţile dintr-o ţară au asigurat protecţia unui cuplu „împedicându-i chiar pe jurnalişti să perturbe sejurul” celor vizaţi. Vă închipuiţi dumneavoastră? Adicătelea chiar şi jurnaliştii au fost opriţi să de buzna peste... celebrităţi! Câtă nedreptate pe lumea asta!!!
E înspăimântător să citeşti în subtexul acestor articole. Afli din altă parte că fanii (auzi, dom’le) nu sunt de acord cu căsătoria dintre X şi Y. Poate că tot fanii dictează şi care ar trebui să fie următoarea mişcare într-un cuplu: cât să reziste şi când să se destrame. Că doar d-aia sunt fani pe lumea asta. Şi cine eşti tu, mucea!, să insulţi armata fanilor dispuşi să-ţi sară în cap şi să dea buzna în casă peste tine? Poate că or fi ei puţin maniaci şi că se cred Ludovic al XIV-lea sau Cristofor Columb, dar asta nu înseamnă că trebuie să le ignori părerile, ţâcă!
Tot vedetele (nu vorbim aici despre români) dau uneori tonul şi atrag atenţia asupra unora dintre problemele serioase ale contemporaneităţii. Lăsăm la o partea preocupările penibile pentru viaţa oropsită a şoarecilor de laborator sau centrele cosmetice pentru câini. Există staruri preocupate de chestiuni serioase cum ar fi sărăcia ţărilor africane sau traficul de fiinţe umane, de războaiele civile sau ameninţarea minelor antipersoană.
Nu discut şi nu cunosc motivaţiile celor care se apleacă spre astfel de probleme, dar este un fapt că ei fac o breşă în amnezia generală a statelor civilizate, deschizând opiniei publice perspectiva unor adevăruri crunte şi incontestabile.
Dezumanizarea civilizaţiei occidentale este evidentă în cazurile emblematice ale celebrităţilor show-biz. Privind la rece, este dezolant să ştii că există clinici speciale pentru animale în foarte multe ţări vestice, în timp ce în mii de oraşe şi sate sărace oamenii mor din cauză că nu au un nenorocit de vaccin. Inechitatea este grotescă. Probabil că occidentalii îşi confecţionează realităţi sau, pur şi simplu, nu mai disting problemele adevărate, din pricina bunăstării existente. Lucru de mirare într-o epocă în care informaţia circulă foarte repede. S-ar putea să se fi pierdut un simţ sensibil la suferinţa altora. Este posibil ca problema să fie una de inteligibilitate. Empiric vorbind, pare-se că orice îmbunătăţire a situaţiei economice şi sociale este însoţită de o creştere a insensibilităţii sociale. Foarte greu se poate menţine receptivitatea la sărăcie, odată ce sărăcia nu mai reprezintă o ameninţare.
În altă ordine de idei, dintr-un soi de infantilism emoţional mai mult sau mai puţin cultivat, tot „starurile” sunt cele care, aşa ca în filme, cred în dragostea ideală. Trist că frustrarea unor ratări se concretizează în divorţuri fără număr şi fără măsură. Afli, astfel, că oamenii ăştia trăiesc o angoasă, o spaimă perpetuă. Fuga dintr-un pat în altul nu este admirabilă, nici exemplară (sau nu s-ar cuveni să fie), dar este o nefericită opţiune curativă. Personal nu cred într-un libido atât de dezvoltat, care să reclame cu stringenţă satisfacţie zilnică la infinit şi cu orice preţ (cred că se întâmplă doar în cazuri patologice). Dar cred într-un gol, într-o absenţă înfiorătoare, insuportabilă, care determină comportamente bizare şi alegeri proaste.
Rubricile mondene nu sunt, aşadar, o chestie uşor de categorisit. Şi uneori merită atenţie, însă lectura se cuvine făcută într-o cheie atipică pentru „spiritul veacului” şi pentru năravul legalist. Da, ne cunoaştem spiritul justiţiar şi punitiv. Dar din ăsta găsim destul în infern, nu-i musai să puricăm noi paradisul de... paraziţii care, chipurile, s-ar putea infiltra (nenorociţii!).

(Sus: http://retiredhorses.org.uk/zimg/cartoon/reading-newspaper.jpg; la mijloc: Dave Rustad - http://www.rivertowns.net/rustad/dr016.htm; jos: http://oneyearbibleimages.com/pride.gif)

Mai mult harnici decât darnici

Nu ştiu să fie în Scriptură vreun loc unde să se ceară creştinilor să-i verifice pe cerşetorii cărora le dau bani, să instituie un procedeu de evaluare a săracilor şi să acorde sprijin numai celor care merită. Nici nu ştiu să existe reţete cu valabilitate universală, legi despre cum şi cât, unde şi cui, de ce şi ce să dai. Dar îmi amintesc că se spune, în contextul dărniciei, că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta. Şi că generozitatea trebuie să fie însoţită de discreţie.
Dar acum am ajuns să judece fundaţiile „nevoile sociale” ale „persoanelor defavorizate”. Iar fundaţiile sunt instituţii. Însă Isus (încă) mai vorbea persoanelor când zicea: am fost gol şi M-aţi îmbrăcat.
Instituţiile, cu un aer doct şi ton didactic, ne spun că trebuie să lucrăm la „schimbarea mentalităţii”. Mie unul parcă îmi seamănă cu „duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”. Sau poate că mi se pare.
Samariteanul milostiv nu se spune că ar fi făcut un curs de educaţie civică celui căzut între tâlhari. Putea, parcă Steinhardt zice, să se întrebe dacă nu cumva o fi fost şi el vreun tâlhar care, acum, a ajuns victima fârtaţilor săi. Poate că era un moment numai bun pentru evanghelizare.
Nu, nu cred, oricât de incomod ar fi – şi este! – că rostul dărniciei se confundă cu imperativul schimbării mentalităţilor. „Oricui îţi cere, dă-i...” Atât.
Cristos are nevoie de bani sau de îmbrăcăminte. Iar dacă omul care i-a primit trage o beţie, treaba lui. De ce să-i cer lui desăvârşirea de care eu nu sunt în stare şi pe care nu mi-o impun? Fiindcă, după părerea mea, e simplu: responsabil sunt doar pentru faptele mele, nu pentru faptele lui. Desigur că s-ar putea ridica obiecţia că astfel se cultivă dezinteresul, indiferenţa. Nu. Dimpotrivă, din prea mult interes, se poate ajunge la manipulare. Esenţial mi se pare următorul lucru: oricâţi bani i-aş da unui cerşetor, acest fapt nu mă îndreptăţeşte să devin stăpânul lui, să-i constrâng voinţa, să-i subminez libertatea. Schimbarea mentalităţii nu e cinstit să se facă prin constrângeri financiare. Nu l-ar transforma asta pe cel nevoiaş într-un profitor, iar pe binefăcătorul lui, în manipulator?
Iată un raţionament interesant: cerşetorul/săracul e mai vizibil când îşi risipeşte banii, puţini, pe care îi câştigă, dându-i pe ţigări şi băutură. Excesele celorlalţi sunt mai puţin învederate şi, în orice caz, tolerate în virtutea faptului că „faci ce vrei cu banii tăi”. Este drept, creştinenşte vorbind, să fie aşa? Este cinstit să ne luăm de cel sărac pentru că risipeşte şi să ne holbăm la Ferrari-ul celui bogat? Se pare că se desprinde o concluzie nu mai puţin interesantă: săracul trebuie să fie mai responsabil decât bogatul. Dar parcă în Scriptură cele mai multe avertismente erau în dreptul celor avuţi. Nu cumva s-a produs o mutaţie? Avem vreun interes să favorizăm această răsturnare?
Ajungem astfel să ne apropiem mai degrabă de imaginea unui creditor, decât de cea a unui creştin milos. Ne comportăm ca o bancă ce acordă credite doar celor care îi respectă condiţiile şi impunerile.
Sunt periculoşi oamenii-instituţii, care oferă soluţii instituţionale problemelor de viaţă creştină. Sunt şi mai periculoşi când pretind că ei sunt vocea lui Dumnezeu pe pământ, cel puţin pentru domeniul de care se ocupă. Până una alta, în aproape toate fundaţiile, ei primesc bani pentru... efortul lor. Şi instituţiile lor costă, trebuie întreţinute, au cheltuieli. Angajaţii lor depind de aceste forme de organizare. Există „politici” care trebuiesc respectate. Toate astea sunt motive – suficiente, cred – pentru a recepta cu circumspecţie recomandările ce vin dintr-acolo. Da, ştim că şi Biserica este o instituţie, dar avem certitudinea că este divino-umană. Nici o alta nu mai beneficiază de acelaşi statut. Şi chiar şi aşa, a comis destule erori pe care le-a recunoscut sau le va recunoaşte. Atunci ce pretenţii de infailibilitate poate să emită o fundaţie sau o asociaţie? Nu mi-am propus demonizarea organizaţiilor cu scop caritabil, ci e vorba de o tentativă de a sugera demarcarea unor teritorii şi competenţe. E o punere în discuţie.
Zona în care se manifestă caritatea creştină este (ÎNCĂ!), în Romania, deschisă acţiunilor individuale discrete. Va fi mult mai dificil, probabil, să găseşti un sărac prin preajmă în vreo 10-20 de ani. Iar triada rugăciune-post-facere de bine s-ar putea să aibă de suferit.

(Sus: Tintoretto - Sf. Nicolae: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/a/af/Nikolaus_von_Myra01.jpg; jos: El Greco - Sf. Martin şi cerşetorul: http://mexplaza.udg.mx/wm/paint/auth/greco/greco.st-martin-beggar.jpg)

Iluzii

Dino Buzzati - Cuirasatul "Tod"

Există şi robi ai libertăţii. O asemenea ciudăţenie este posibilă când libertatea devine zeu şi, parafrazându-i pe C. S. Lewis sau Fr. Mauriac, totodată demon.
Marinarii de pe Cuirasatul „König Friedrich II” sunt astfel de robi ai libertăţii. Ei sunt, în fapt, robii unei iluzii.
Dar să ne ocupăm puţin de firul narativ. Hugo Regulus este un căpitan de vas, trecut în rezervă şi lucrând la seviciul „Personal” în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Intrigat de redirecţionarea a sute de militari către misterioasa „Eventualitate 9000”, după terminarea războiului, fostul ofiţer (scăpat de judecată datorită problemelor de sănătate) începe o investigaţie pe cont propriu. Rezultatele se lasă mult timp aşteptate, până când, pe urma unor coincidenţe şi întâlnind un personaj misterios într-o crâşmă infectă dintr-un port, ajunge la concluzia că misiunea secretă ascundea realizarea unei nave de răzvoi de proporţii gigantice. Fostul său subaltern, Utnermeyer, convocat şi el pentru grandiosul proiect ultrasecret, după război revine – cu o inexplicabilă întârziere în Germania natală –, dar va manifesta comportamente şi atitudini bizare, în contradicţie cu firea lui de dinainte. Aceste ciudăţenii vor culmina cu tentativa ratată de suicid. În perioada spitalizării este vizitat de Hugo Regulus, care asistă la fragmente de mărturisiri în timpul crizelor de delir ale lui Untermeyer şi consemnează ceea ce s-a petrecut la bordul cuirasatului misterios.
După o îmbarcare glorioasă – şi benevolă – explicată ca gest ce conservă ultima fărâmă de libertate a Germaniei, situaţia se deteriorează continuu. Aşteptările echipajului sunt înşelate de către căpitan. Nava nu luptă pentru nimic, nu caută nimic, ci pluteşte practic fără scop, camuflându-şi prezenţa într-un nor de aburi. Libertatea devine o idee ce justifică marşul forţat şi fără finalitate. Dicatura personală a comandantului stârneşte dorinţa de revoltă, zvonuri despre nebunia lui, spaime, miraje etc. Marinarii îşi numesc propria navă Tod – Moarte.
Dar moartea căpitanului readuce speranţa ca se va renunţa la aventura pe mările sudului (unde pluteau de multă vreme deja) şi întoarecerea spre nord, spre casă. Însă noul căpitan – fostul secund, despre care umbla vorbă că ar plănui o revoltă la un moment dat – preia obsesia predecesorului său. Ba mai mult, acestei călătorii fără finalitate, el îi suplimentează semnificaţia, prezentând-o ca ofrandă spirituală ce trebuie să beneficieze de virtutea discreţiei: „o jertfă nu poate ajunge la picioarele Domnului atotputernic dacă nu este săvârşită în taină”. Această declaraţie solemnă vine să susţină şi să justifice muţenia absolută ce li se cere cu privire la cuirasat celor care vor (totuşi!) să debarce.
Un incident minor, dar cu multe implicaţii, vine ca punct final – şi contrapunct ideatic – al discursului. Noului comandant secund îi cade monoclul în mare, când vrea să salute. Atunci, pe marinari îi cuprinde „un sentiment de cumplită singurătate” şi oamenii se uită „cu ură către munţii întunecoşi”.
Cei care debarcă văd, ulterior, cum uriaşa maşinărie care îi purtase atâta vreme şi care întrunea în sine semnificaţii atât de importante acum, este atacată şi înghiţită de nişte... năluci de dimensiuni incredibile.
Dar dacă marele cuirasat poate fi distrus de o nălucă, probabil că el însuşi a fost... o nălucă. Într-o interpretare parabolică, năluca libertăţii a fost înghiţită de cea a spaimelor. Psihanalitic vorbind, conştientul oprimat şi supus aşteptării fără capăt, lipsei de sens, pustiului existenţial, este înghiţit de fantasmele coşmareşti ale inconştientului.
Marinarii, indiferent că au optat pentru debarcare sau au rămas la bord, participaseră la o falsificare a adevărului, la o himeră susţinută colectiv. Când lentila cade în mare, ei urăsc realitatea munţilor. Preferă, într-un gest masochist, dar care justifică rostul lor pe lume, bursa zvonurilor care alimentează cu promisiuni roz-bombon, pe de o parte nevoia acută de semnificaţie personală, iar pe de altă parte, criza de sens a existenţei. Mai bine colportări despre avioane de care trebuie să te fereşti, despre femei la bord, revolte, fiindcă toate astea dau un scop (chiar dacă foarte limitat) vieţii de pe vas.
Cum idealul iniţial a fost uitat, se poate recurge la subterfugii cu valoare compensatorie, dar care se păstrează sub conul de lumină al iluziei originare. Libertatea a devenit, aşadar, un demon ce reclamă supunere şi ofrande. Una dintre cele mai crunte jertfe (prin implicaţiile psihice, morale şi existenţiale) aduse pe altarul zeului este autoamăgirea.
Lărgind puţin sfera, merită observat că sistemele – cu cât se vor mai stăpâne peste existenţele individuale – se specializează în livrarea de arsenal pentru automăgiri ispititoare şi teribil de bine machiate: standarde morale absolute, puterea de a învinge totul, iubirea fără limite, inteligenţa fără frontiere etc. Toate lucruri bune, de altfel, atâta vreme cât îşi păstrează locul şi rostul.

(Imaginea: http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Flying_Dutchman%2C_the.jpg)

Suferinţele dedublării

Dublul de F. M. Dostoievski

Publicat în 1846, romanul Dublul a stârnit controverse încă de la început, fiind întâmpinat cu aprecieri „aproape unanim negative”[1]. Trecerea anilor a adus, desigur, şi perspective favorabile de lectură, însă romanul a rămas un subiect de disensiuni critice pentru exegeţii lui Dostoievski, fie ei din secolul XIX sau XX.
Autorul însuşi era de acord că „Romanul acesta nu mi-a reuşit, e cert, însă ideea sa era destul de luminoasă şi niciodată n-am dezvoltat în literatură o idee care s-o întreacă în seriozitate pe aceasta. În schimb, forma romanului am ratat-o cu desăvârşire.”[2] Exista, se ştie, şi o intenţie a autorului de a reface, de a da un roman cu o structură complet nouă în care să valorifice ideea din Dublul.
Dar despre ce este vorba în Dublul? Un funcţionar, consilier titular, se trezeşte ca de obicei, într-o dimineaţă obişnuită şi „alergă la oglinjoara de pe scrin” pentru a se examina să vadă dacă arată cum se cuvine. Scena aminteşte, desigur, de Kovaliov care, la un examen asemănător, constată stupefiat că nu mai are nas (Nasul – Gogol). Iakov Petrovici Goliadkin – acesta este numele „eroului nostru” – nu constată însă nici o neregulă.
După ce îşi numără, „pentru a suta oară în ultimele două zile”, „mângâietorul teanc de bancnote” (şi Akaki Akakievici îşi admira cu mult drag mantaua!) şi constată că sunt „şapte sute cincizeci de ruble în asignate”, se îmbracă meticulos şi pleacă de acasă în cupeul închiriat pentru o zi (contra sumei de douăzeci şi cinci de ruble, adică 1/30 din averea sa totală – e important acest amănunt). Două întâlniri neprevăzute îi strică buna dispoziţie. Mai întâi nişte colegi cu rang inferior îl zăresc şi îl salută, dar el se ascunde în fundul trăsurii, iar ceva mai târziu, dintr-o trăsurică elegantă îl căută cu privirea Andrei Filipovici, chiar şeful lui Goliadkin. Surprins şi intimidat de această situaţie, Iakov Petrovici ezită, dă din colţ în colţ, neştiind cum să reacţioneze, hotărând în cele din urmă să nu-şi salute superiorul, dar „cu mâna ridică automat pălăria”. Ca să se poată linişti, îşi spune că putea foarte bine să fie altcineva în locul său, un altul care doar să îi semene leit. Şi chiar şi-ar fi dorit să poată fi înlocuit, substituit de altcineva care, deoarece se simţea teribil de inconfortabil pentru postura în care fusese văzut.
Timiditatea care a suprimat demnitatea unui gest voluntar şi ferm de salut îl supără şi-l determină să treacă mai întâi pe la medicul său, Krestian Ivanovici. Aici are loc o discuţie care-l nedumereşte pe medic. Pacientul vorbeşte cu bâlbâieli şi efuziuni despre onestitatea, independenţa şi drumul său în viaţă, despre egalitatea lui cu „toţi ceilalţi”, dar şi despre intrigi şi duşmani care îi vor răul. Doctorul îl sfătuieşte să iasă din izolare, să îşi schimbe radical felul de viaţă, să-şi „forţeze caracterul”, devenind activ social.
După această întrevedere, care l-a nemulţumit mai degrabă decât i-a folosit, Goliadkin decide că e momentul pentru cumpărături (e, probabil, primul act de shopping addiction din literatură). Cu un „zel prodigios” a târguit mărfuri în mai multe magazine fără să achite însă nimic şi fără să lase vreun acont, ci numai promisiuni. Când se reinstală în cupeu, constată că din toate cele târguite se alesese doar cu o pereche de mănuşi şi un flacon de parfum. Ăstimp îi reîntâlneşte pe colegii care-l zăriseră pe stradă şi le declară solemn: „Până în prezent, domnilor, de fapt, nu m-aţi cunoscut.” Un adevăr care se va dovedi extrem de costisitor pentru personaj.
Îşi continuă apoi drumul către reşedinţa lui Olsufi Ivanovici, unde fusese invitat la masă – pentru acest eveniment închiriase cupeul. Aici are loc nenorocirea: nu este primit! Din nefericire pentru el, Goliadkin nu se dă bătut, ci intră pe scara de serviciu, aşteptând un moment prielnic pentru a se înfăţişa la balul dat în cinstea zilei onomastice a Klarei Olsufievna, fiica lui Olsufi Ivanovici. Pentru personajul nostru urmează iarăşi o deliberare complicată cu sine însuşi cu privire la lucrul cel mai bun de făcut. Hotărârea va fi să lase totul baltă şi să plece acasă, dar, chiar în acel moment, ţâşni din ascunzătoare şi pătrunse în încăperea în care avea loc sărbătoarea. Împiedicându-se şi poticnindu-se, ajunse până în faţa sărbătoritei (cu care spera că s-ar putea căsători la un moment dat, asigurându-şi în felul acesta ascensiunea în ierarhiile administraţiei ruse). Penibilă nu e doar intrarea lui, dar şi încercările de a se justifica sfârşesc în ridicol. Singura salvare i-ar mai putea veni de la un ipotetic accident: dacă, ar cădea candelabrul şi el ar salva-o pe Klara Olsufievna… Fantasmagorie de adolescent care se imaginează salvatorul fetei intangibile. În final este condus discret, dar ferm, spre uşă şi scos afară.
„Distrus cu desăvărşire”, Goliadkin rătăceşte pe străzile Petersburgului, prin vântul rece de noiembrie, fugind de el însuşi, dorind să scape de umilinţa la care a fost supus, e dezorientat, disperat şi confuz. Resimte acut doar îngrozitoarea sa prăbuşire socială proaspăt consumată. Cu inima sfâşiată şi sleit de puteri, are un moment impresia că cineva îi stă alături, lângă parapetul unui pod. Nu după mult timp, zări un trecător îmbrăcat ca şi el, a cărui apariţie îl nelinişti. Însă îl cuprinse groaza când, după câteva minute, călătorul care trecuse în sens opus pe lângă el, revenea acum din faţă, iar când ajunseră suficient de aproape încât să-şi vadă feţele, Goliadkin constată că „îl cunoştea parcă bine de tot”. Urmă o cursă halucinantă în care Iakov Petrovici, pornit în goană spre casă, realiză cu surprindere că trecătorul merge în faţa lui şi că intră pe strada lui, că se opreşte în faţa clădirii în care locuieşte el, că urcă pe scara lui şi că… intră în acelaşi apartament! Privindu-l cum stătea în tolănit în propriul pat, Goliadkin recunoscu în persoana celuilalt „un alt domn Goliadkin, dar absolut indentic cu el”, adică “dublul său sub toate aspectele”.
Când se trezi a doua zi, Iakov Petrovici se grăbi spre biroul unde lucra, în speranţa că i se va infirma în vreun fel tot ceea ce trăise cu o seară înainte. Din păcate, Goliadkin-junior tocmai fusese angajat ca funcţionar al biroului, ba încă făcuse şi o bună impresie superiorilor, chiar şi „excelenţei-sale”.
În seara aceleaşi zile, cei doi Goliadkin revin în casa lui Goliadkin-senior, pentru că „dublul” nu avea unde să stea, iar „eroul nostru” este dispus la reconciliere. Toată seara au băut împreună, au promis să urzească planuri împotriva duşmanilor, povestindu-şi vieţile (destul de asemănătoare, de altfel). Fără rost însă, fiindcă de a doua zi, domnul Goliadkin-junior se insinuează peste tot, luând locul tizului său în toate activităţile. O asemenea comportare alimentează cu dovezi mania persecuţiei de care suferă Iakov Petrovici şi îi răneşte profund orgoliul.
Noul Goliadkin este linguşitor, abil, „trepăduş” care ştie să se facă plăcut de către superiori, să le caute compania şi să o obţină, să devină, altfel spus, tot ce şi-ar fi dorit vechiul Goliadkin, dar pe căi pe care exigenţa morală a acestuia din urmă nu le poate accepta.
Ultima umilinţă îl ajunge pe Goliadkin-senior în urma unei scrisori trimise, chipurile, de Klara Olsufievna, care-l roagă să o aştepte cu trăsura pregătită ca să o răpească de acasă, fiindcă părinţii vor s-o căsătorească, împotriva voinţei ei, cu un om pe care nu-l iubeşte. Criticând, în dialogul cu sine însuşi, astfel de apucături nesănătoase ale fetelor, Iakov Petrovici se duce totuşi la casa cu pricina şi aşteaptă să vadă ce se va petrece. Dar se va dovedi că totul a fost o înscenare pusă la cale de Goliadkin-junior şi după o scenă din care nu pricepe dacă este reabilitat social sau nu, Goliadkin este luat sub privirile curioase ale tuturor celor prezenţi şi dus la ospiciu.

În analiza romanului, criticii s-au situat pe poziţii dintre cele mai diverse, de la negarea completă a unei dedublări până la situarea ei pe plan socio-psihologic sau pe plan metafizic.
Luând, spre exemplu, ca punct de plecare teoria lui Clément Rosset[3], realul însuşi este un dublu al unei alte lumi. Omul, la rândul său, este chipul şi asemănarea Celuilalt, în sens biblic, fiind deja un dublu. Însă în plan terestru el beneficiază de o unicitate ireductibilă. În momentul în care se dedublează este condamnat, pentru că imaginea ucide modelul în virtutea unicităţii despre care pomeneam. Astfel că dedublarea nu este posibilă, este sortită eşecului. Dacă aplicăm în cazul lui Goliadkin această teorie ca metodă de lucru, eşecul său trebuie constatat pe două planuri. Mai întâi pentru că, o dată ce este obligat să se confrunte cu propria imagine, doar unul din cei doi poate să supravieţuiască, iar apoi pentru că evitarea destinului deja prescris e posibilă doar printr-un gest de ieşire din viaţă, printr-un gest fatal. În concluzie dedublarea este ratată, i se refuză personajului, încercarea va fi sancţionată de însuşi modelul existenţial. Ea se poate petrece totuşi pe terenul iluziei…
Teoria lui Rosset interesează însă mai puţin când vine vorba de analiza proceselor de conştiinţă care însoţesc dedublarea (reală sau iluzorie) a personajului. Iar analiza propusă în continuare se va axa în principal pe observarea transformărilor şi frământărilor personajului – pentru care dedublarea este reală – şi nu pe demonstrarea posibilităţii sau imposibilităţii dedublării. Altfel spus, acceptăm convenţia literară propusă de autor.
Conflictul interior al lui Goliadkin este devastator pentru personaj. Dar acest conflict nu se instalează brusc, ci cunoaşte o anumită dezvoltare, fie şi numai spaţială. Albert Kovacs vorbeşte despre existenţa a două universuri care se ciocnesc în personalitatea eroului principal[4]. Primul univers ar fi cel al straturilor superioare ale societăţii, iar al doilea ar fi cel al adevăratelor valori umane. Problema este – dincolo de abordarea cu substrat materialist-dialectic a criticului – faptul că primul univers are o consistenţă socială evidentă, în timp ce al doilea este foarte vag delimitat din acest punct de vedere. Mai mult, Goliadkin este un însingurat încă de la început, un individ puţin sociabil, care cu greu se potriveşte unei încadrări sociale, indiferent de criterii. Putem însă reţine, din distincţia făcută de Kovacs, existenţa a două universuri axiologice sau morale care se înfruntă în conştiinţa personajului.
Dar până a ajunge să se înfrunte cele două sisteme, ele trebuie să fie aduse pe acelaşi teren. Goliadkin este un funcţionar venit din afara Petersburgului (dintr-un sat) şi aspiră la funcţii administrative care să-i aducă o poziţie respectabilă, să-i afirme un statut social demn. Însă ierarhia este cvasiinaccesibilă pentru un outsider de tipul său, ascensiunea se poate face numai adoptând o morală extrem de laxă, deci renunţând la imperativele conştiinţei. La acestea trebuie adăugate şi metehnele personajului: orgoliu, timiditate – într-o nefericită combinaţie – şi mania persecuţiei (oarecum consecutivă primelor două). În ambiţia lui născută din orgoliu – sau „amor propriu”, cum îl numeşte personajul însuşi – găsim motivaţia aspiraţiilor sociale. Însă etica sa strictă, dublată de nenorocita timiditate îi barează succesul pe care îl jinduieşte.
Ca soluţie contra timidităţii, ar avea nevoie de unul exact ca el, dar care să nu fie el. Această constatare o face când nu ştie cum să reacţioneze la întâlnirea cu şeful, după ce închiriase – pentru a face impresie – cupeul. Dar şi pentru satisfacerea orgoliului ar fi nevoie de un altul care să adopte o moralitate flexibilă, să poată face compromisuri, să ştie să linguşească. Fiindcă domnul Goliadkin face un titlu de glorie din sinceritatea sa şi se declară cu totul împotriva celor care „lustruiesc parchetul”. Virtuţile sunt împletite destul de complicat cu păcatele, deci nu se poate vorbi de o polarizare explicită de tip bine-rău. Moralitatea, oricât de virtuoasă în sine, este însoţită de orgoliul propriei superiorităţi. Acelaşi orgoliu reclamă o situaţie socială superioară, dreptul la un loc în viaţă.
„Eroul nostru” este atras de anonimatul mulţimii, să fie adică şi el unul dintre toţi ceilalţi, dar, atenţie!, nu mai prejos decât ei. Însă îl ispiteşte, în acelaşi timp, şi edificiul birocratic cu privilegiile şi demnitatea pe care o conferă funcţiile superioare ale ierarhiilor, dar acestea i-ar putea deveni şi lui accesibile numai prin impostură. Aşadar, dacă motivele dedublării pleacă din social, conflictul care se iscă este unul moral şi psihologic, ceea ce va determina o sciziune a personalităţii personajului.
Şi apare, se în-fiinţează acest dublu dorit şi urât în acelaşi timp. Deşi, poate ar fi mai bine spus că se îm-pieliţează(?!). Pentru că presupunerea „legăturii cu diavolul devine inevitabilă”[5]. Toate referirile eufemistice la Goliadkin-junior, precum şi expresii aluzive („şi-a vârât coada”, „poate că tocmai el este tartorul”) fac trimitere la repertoriul lexical comun folosit pentru denumirea Diavolului, a demonicului. Dacă aşa stau lucrurile, mania persecuţiei, obsesia că există nişte duşmani care uneltesc împotriva sa, de care suferă Goliadkin-senior, au o bază. Se poate discuta, într-adevăr, dacă această bază aparţine realităţii sau este numai rodul unei minţi care ţine mereu să-şi justifice comportamentele, să le întemeieze pe argumente plauzibile.
E aproape inevitabilă, în acest punct, paralela cu Mantaua lui Gogol. Uneltirea demonică împotriva omului neajutorat, a funcţionarului mărunt, nesemnificativ este discutată într-o interesantă interpretare (la Mantaua) a lui Laszlo Tikos[6]. Gerul cu personalitate care îl determină pe Akaki Akakievici să recurgă la croitorul Petrovici are un corespondent în vântul parcă viu, şi complotist la rândul lui, care îl ia în primire pe Iakov Petrovici după ce este dat afară de la petrecere. Aura demonică a croitorului răspunde în Dublul haloului întunecat ce îl înconjoară pe Goliadkin-junior. Şi se mai poate continua de exemplu cu prezenţa distantă şi copleşitoare a „exceleţei-sale” (funcţionar cu rang superior ce apare mereu cu acest „nume” în roman) care nu-i acordă nici un fel de ajutor (atât de mult sperat) lui Goliadkin, respectiv înaltul funcţionar care nu face nimic pentru recuperarea mantalei lui Akaki Akakievici.
N-ar fi lipsit de interes, probabil, să apelăm şi la onomastica personajului, doar se cheamă Iakov… „înşelător” adică, se spune în Vechiul Testament. Iakov (Iacob) Patriarhul şi-a înşelat fratele, socrul, e un om alunecos, care ştie să scape, să se descurce, dar încercând, în acelaşi timp, să se păstreze în proximitatea lui Dumnezeu. Un personaj echivoc ne-dedublat fizic, dar suficient de împărţit sufleteşte încât să fie evidentă duplicitatea. Totul însă până la lupta cu îngerul care pune capăt duplicităţii şi îi determină schimbarea numelui – Iacob devine Israel.
De această dată, Iakov Petrovici nu mai are parte de o luptă cu îngerul, ci de una cu mult mai veche, instaurată ca o „consecinţă a păcatului originar”[7], lupta cu sine însuşi, dedublarea sinelui. Societatea nu-i poate oferi binecuvântarea de care are parte Patriarhul la finalul luptei. Pentru Goliadkin soluţia este ospiciul. Patologia lui, presimţită de la început şi prevestită de numeroase semne, este confirmată şi se iau măsuri în consecinţă.
Altfel spus, viaţa lui se împarte între un model social inacceptabil moraliceşte şi aderenţa obsesivă la nevoia de semnificaţie dobândită ca urmare a unei funcţii mai înalte în administraţie. Pentru astfel de probleme societatea timpului său nu are soluţii şi binecuvântări, ci doar condamnări prin comitere sau omitere. S-ar putea deduce, de aici, că responsabilitatea este una exclusiv socială, dar nu trebuie uitat că originea conflictului implică şi participarea activă a personajului principal. Deci nu putem vorbi despre un individ inocent distrus de societatea burgheză inumană, cum pare să sugereze Kovacs în studiul său[8]. În general, personajele lui Dostoievski sunt un amestec ambiguu de vicii şi virtuţi, de păcate capitale şi inocenţă cerească, dar greu – practic imposibil – delimitabile unele de altele. Dacă admitem că apogeul creaţiei dostoievskiene l-ar reprezenta sufletul karamazovian, atunci se poate miza cu hotărâre pe ideea de mai sus.
De altă parte, „coexistenţa şi interinfluenţa reciprocă”[9] contestă o posibilă condiţionare socială a individului. Coexistenţa şi interinfluenţa reciprocă sunt trăsături ce decurg din capacitatea lui Dostoievski de a a-şi reprezenta „etapele în simultaneitatea lor”, preferând „a îmbrăţişa întregul conţinut [al universului] ca simultan şi a descifra relaţiile reciproce stabilite într-un anumit moment dat”[10]. În romanele dostoievskiene se confruntă conştiinţe care întruchipează idei. În cazul romanului analizat, pe teritoriul aceleaşi conştiinţe încearcă să se afirme două idei simultan, egal împărtăşite, fiind necesară scindarea.
Crizele personajelor dostoievskiene îşi au originea, dincolo de mândria şi smerenia ce le împarte sufletul, în nevoia acută de comunicare[11]. Aceasta consideră romanciera franceză că ar fi nevoia ce stăruie undeva în străfundul fiecărui suflet înfăţişat de romancierul rus.
Dublul dovedeşte o capacitate de analiză psihologică deosebită pentru cei 24 de ani ai autorului. Valeriu Cristea vorbeşte între altele de un „manual (complet) de psihologie a timidului”[12]. Ezitările perpetue, concentrarea absurdă în momente cheie pe amănunte nesemnificative, specifice lui Goliadkin, fac parte din arsenalul de autoapărare a timidului.
Reprezentative sunt – după V. Cristea – două scene. Prima e cea în care, după ce a decis raţional să renunţe să intre la petrecere, acţionează faptic exact împotriva acestei decizii, deoarece „ca să se poată îndrepta efectiv într-o direcţie, personajul trebuie să opteze pentru direcţia contrară, ca să se păcălească într-un fel, să-şi abată atenţia de la lucrul pe care îi vine atât de greu să-l facă”[13]. Cea de a doua scenă semnificativă se consumă după ce este compromis definitiv din cauza gafelor pe care le face când intră neinvitat în casa „onorabilei gazde”. Personajul şi-ar dori să cadă candelabrul şi el să o salveze pe Klara Olsufievna, dobândindu-şi astfel dreptul de egalitate cu ceilalţi. „Ca orice timid lipsit de curaj social, eroul povestirii speră să se revanşeze pe terenul curajului propriu-zis, al înfruntării bărbăteşti, directe.”[14]

Dublul continuă tema omului mic, a funcţionarului mărunt prezentă şi în Oameni sărmani, primul roman al lui Dostoievski. Se poate stabili, fără-ndoială, o evidentă filiaţie gogoliană acestei teme, dar tratarea va fi originală. De asemenea, descendenţa lui Kafka pe această linie este destul de evidentă, Alberto Moravia considerând că „acest scurt roman [Dublul] ar putea fi, pe bună dreptate, calificat drept kafkian…”[15]
Tema dublului, chiar dacă nu sub forma din Dublul, va fi reluată şi în alte romane ale lui Dostoievski. Cea mai amplă dezvoltare având-o în Fraţii Karamazov, unde Ivan propune mai multe explicaţii pentru dedublare.

Romanul are un „aer confesiv” deoarece, deşi naratorul este unul exterior, perspectiva care predomină este cea a lui Goliadkin. El este urmărit cu insistenţă, văzut dinăuntru, dar şi din afară – în canonica tradiţie realistă. Această tradiţie este totuşi contestată de apariţia fantastică a lui Goliadkin-junior. Naratorul nici nu pare să se sinchisească foarte tare de verosimilitatea faptelor. Titlurile capitolelor din varianta iniţială par să sprijine această presupoziţie. Dacă în capitolul IV totul este „absolut verosimil”, intervine „o întâmplare cu totul inexplicabilă” în capitolul V, pentru a se ajunge, în ultimul capitol, la „sfârşitul acestei istorii cu totul neverosimile”. Acest joc al verosimilului-neverosimilului ar merita o dezvoltare suplimentară mai amplă.
Se cuvine menţionat însă că fantasticul acestei opere este aproape un accident în contextul întregii creaţii, fiindcă la Dostoievski „fantasticul trebuie căutat nu în supranatural, ci în mai real (s.a.)”[16], şi chiar şi în romanul Dublul „fantasticul are o funcţie didactică”[17], fiind astfel justificat.
Se poate vorbi aşadar, în cazul lui romancierului rus, mai degrabă de un fantastic-consecinţă decât de un fantastic-unealtă (cu excepţia mai sus amintită). Afirmaţia se bazează pe acel mai real care înseamnă că elementele inexplicabile sunt descoperite sondând profunzimea realităţii, a sufletului. E, astfel, un fantastic ce decurge din excesul de real, din întemeierea realităţii în paradox. La temelia vieţii nu stă logica, ci, dimpotrivă, se află mai mult iraţional decât suntem îndeobşte dispuşi să acceptăm.
Se poate conchide că romanul Dublul îşi merită cu prisosinţă atenţia acordată pentru că întruchipează una dintre ideile fundamentale ale lui Dostoievski, determinantă pentru toată opera lui, revenind cu ecouri în toate romanele mari. Poate că din seriozitatea ideii să fi decurs şi sublinierea îngroşată de care are parte în acest roman de tinereţe.

[1] Tamara Gane în F. M. Dostoiesvki, Opere, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 562
[2] F. M. Dostoievski apud Tamara Gane în F. M. Dostoiesvki, Opere, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 562
[3] Clément Rosset – Le real et son double. Essai sur l’illusion, Gallimard, 1976
[4] Albert Kovacs – Poetica lui Dostoievski, Bucureşti, 1987, p. 78-79
[5] Valeriu Cristea, Tânărul Dostoievski, Bucureşti, 1971, p. 85
[6] cf. Laszlo Tikos, “A Search for Identity” - www.samizdat.com/gogol.html
[7] Valeriu Cristea – op.cit., Bucureşti, 1971, p. 86
[8] cf. Albert Kovacs – op. cit, p. 80, 88
[9] M. Bahtin – “Dante şi romanul polifonic al lui Dostoievski” în Secolul XX, nr 4, 1969, p. 63-66
[10] id., ibid., p. 63
[11] Nathalie Sarraute – “De la Dostoievski la Kafka” în Secolul XX, nr 4, 1969, p. 104
[12] Valeriu Cristea – op. cit., p. 87
[13] id., ibid., p. 90
[14] id., ibid., p. 92
[15] Alberto Moravia – “Odyseea fără calităţi” în Secolul XX, nr 4, 1969, p. 110
[16] Valeriu Cristea – op. cit., p. 97
[17] id., ibid., p. 98

(Imaginea: http://www.diamantopoulos.ch/gal58g.html)

Instituţia laviţei

– observaţii subiective –

Un sat din Bihor.
Cum nu toate casele au o laviţă în uliţă, prezenţa acestui obiect nu poate fi subînţeleasă, ci se pretează unei discuţii. Absenţa laviţei nu este un simplu accident, cel puţin dacă ne referim la casele construite înainte să pătrundă spiritul capitalist în sat. Un sătean care nu are laviţă transmite un mesaj implicit: nu are timp să petreacă în faţa uşii, consideră că a sta pe laviţă este o pierdere de vreme. Este vorba deci, despre un ins dedicat muncii, harnic-foc. Ziua lui este fără repaos, momentele de destindere sunt privite cu suspiciune. În consecinţă relaxarea se consumă într-o intimitate cvasiconspirativă şi este pasibilă oricând de mustrări de conştiinţă.
Alt tip de mesaj ce se „citeşte” în absenţa laviţei este legat de nesociabilitatea celui care îşi refuză acest obiect în faţa casei. Aceasta nu înseamnă neapărat izolare, ci semnifică o limitare voluntară la spaţiul social al familiei. Concomitent este vorba şi despre o invitaţie implicită la socializare în interior, care, deja, se desfăşoară după alte reguli decât cele de la poartă.
Însă absenţa laviţei mai poate fi consecinţa unei situaţii financiare precare sau marcă a unei perioade de tranziţie (de obicei, sătenii care au casa în construcţie nu au laviţă...). Există şi cazuri, mai rare, când laviţa lispeşte doar aparent, din pricini pragmatice (lipsa unui spaţiu adecvat, teama de furturi etc.), dar este adusă din curte, de fiecare dată când e necesar.
Dar şi laviţa, ca obiect propriu-zis, merită oarecare atenţie. O laviţă îngrijită şi solidă este semn al gradului mare de utilizare ce i se acordă. În general, casele arătoase au laviţă bună în faţă, este o chestiune de blazon, de consecvenţă. Tot astfel, foarte rar o casă mai sărăcăcioasă va avea laviţă „de lux”. Ar fi ostentativ şi nepotrivit, ar „râde lumea”.
Este ştiut, aşadar, că lumea evaluează şi comentează chiar şi laviţa. Ca urmare, fie că există fie că nu, se stabileşte un dialog la acest nivel între individ (de obicei bărbatul-gazdă, considerat ca voce autorizată a familiei) şi lume, adică obştea sătească. Inevitabil laviţa este astfel un icon ce intermediază o comunicare socială.
Ca instituţie neoficială a satului, laviţa are valenţe multiple, roluri diverse, destul de bine conturate şi confirmate tacit.
Laviţa are, întâi de toate, o destinaţie practică, este concepută ca spaţiu de relaxare şi distracţie casnică. Aproape invariabil de ea se leagă bârfa, „gura satului” care poate avea consecinţe serioase. Oricum ar fi însă, o bârfă bună distrează şi are rol cathartic. Când e altul vorbit există şanse să scapi tu... pentru o vreme.
Se poate observa că fiecare laviţă coagulează în jurul ei grupuri cu opinii, interese sau principii comune. Aceste grupări pot fi conjuncturale sau bazate pe relaţii mai adânci, de rudenie sau prietenie. Evident, orice grup care se adună exclude implicit sau explicit pe alţi potenţiali participanţi. Se stabilesc nişte limite, nişte diferenţe între cei care stau la o laviţă sau alta. Cel mai bine sesizează acest aspect copiii, care, deşi nu ţin cont de idiosincraziile maturilor, când se ceartă, declară ritos că „nu mai merg la laviţa lui X” sau că „nu-l mai primesc pe Y pe laviţa noastră”.
Laviţa este un exerciţiu democratic, fiindcă oamenii îşi manifestă liber opţiunile faţă de diferite grupuri. Se formează chiar mici parlamente care discută soarta satului sau a ţării, în timp ce toată lumea mănâncă, nu arareori, seminţe. Decizii se iau rar şi trebuie întărite prin alte forme de întrevedere, în alte spaţii. Altfel totul se rezumă la o discuţie fără consecinţe practice.
Momentul din zi când se stă pe laviţă beneficiază de o atenţie deosebită. Cine stă, cu regularitate, dimineaţa pe laviţă este fie bolnav, fie leneş. Nici un sătean integru fizic, psihic sau social nu-şi permite luxul de a fi văzut stând pe laviţă la o oră matinală, decât accidental şi atunci cu justificări. Amiezile de vară, dimpotrivă, sunt momente propice ieşirii în uliţă, pe laviţă. Căldura impune încetarea activităţilor şi laviţa oferă spaţiu pentru o binemeritată odihnă. Seara este însă momentul optim pentru a sta pe laviţă. Iar dintre zilele săptămânii, duminica, bineînţeles.
Laviţa are a face şi cu viaţa religioasă a satului. Cine alege laviţa în locul bisericii (de orice culoare denominaţională ar fi ea), are o problemă cu sufletul. Un creştin căruia îi pasă de sufletul său, e clar, nu îşi poate îngădui să fie văzut sau să se ştie alegând laviţa în locul slujbei religioase. Prin deducţie, laviţa devine în astfel de situaţii un loc al păcatului, un spaţiu necurat şi întinat. Există un dialog implicit, care se poartă în spatele cuvintelor între cei care se duc la biserică şi cei care aleg laviţa. „Unde mergi?” „La biserică. Nu vii şi tu?” „Nu, că...” Dincolo de acest schimb de replici se adăposteşte un întreg univers de concepţii şi idei: „Iar nu vine păcătosul ăsta la biserică.” „Nici el nu-i mai bun, chiar dacă merge la biserică în fiecare duminică.” „Ce are el cu mine că nu mă duc?” „Săracu’, ar vrea să vină, dar i-e ruşine.” Etc.
Laviţa este şi unul dintre locurile recomandabile unde se întâlnesc îndrăgostiţii. Ei demonstrează astfel că nu au nimic de ascuns, că totul este la vedere şi că exclud promiscuitatea. Nu prea există intimitate, dar e vorba tocmai despre transparenţă şi obedienţă faţă de moravurile publice. Totuşi, încălcătorii acestor moravuri uzează de acelaşi spaţiu pentru scopurile lor. După o anumită oră, seara, laviţa oferă paravan pentru mai orice. Fiind în afara casei şi, totodată, în imediata ei vecinătate, laviţa nu e în totalitate nici spaţiu public, nici privat. Ambiguitatea aceasta conduce în unele situaţii la ambiguitate morală.
Fiind cu destinaţie preponderent socială, iar nu familială, laviţa exclude problematicile familiale. Orice familie cu respect de sine nu îşi aduce problemele să fie discutate pe laviţă. Orice conflict matrimonial care ajunge în uliţă devine spectacol savurat şi dezaprobat în acelaşi timp şi în egală măsură, exemplu negativ pentru toţi vecinii. Faptul de a ieşi cu necazul pe laviţă e semnul unei crize grave. Sau a unui caracter deficitar şi, desigur, blamabil.
Pedepsele care se aplică în perimetrul acestei instituţii, în general copiilor, au, de asemenea, un pronunţat caracter social. A trimite copilul în casă sau în curte echivalează cu a-l priva de accesul la activităţi colective.
Disocierea sau dezaprobarea opiniilor celorlalţi poate lua forma concretă a părăsirii laviţei. De altfel, mişcările actanţilor care stau pe laviţă sunt atent monitorizate de către fiecare participant. Dacă intrarea într-un grup de pe o laviţă poate fi absolut întâmplătoare, ieşirea trebuie pregătită, fiindcă dobândeşte semnificaţii. O plecare nejustificată şi intempestivă produce întrebări şi comentarii. Ca în orice instituţie, e necesară o demisie, un previz, o explicaţie. Tot astfel, orice refuz de a participa la o invitaţie a unui grup de o laviţă se cere justificată, fiind oricum semnificată de către cel care adresează invitaţia.
Ca poiana lui Iocan, orice laviţă are lideri de circumstanţă sau cu tradiţie. Bătrânii au încetat să mai fie autorităţi incontestabile, dar deţin în continuare un rol privilegiat între participanţi. „Şeful” laviţei e maestru de ceremonii, dar are şi drept de veto în chestiunile discutate. El poate decide suspendarea sau abordarea unui subiect. Uneori tot el este şi cel care „sparge bălciul”. Replicile definitive la care apelează sunt din registrul bunului-simţ (e.g.: „Îi târzâu. Hai şi merem în casî.” „S-o lăsat umbrilii, amu putem lucra.” Etc.) Desigur că rolurile nu sunt definitive nici măcar în cadrul unei singure „sesiuni”, dar mereu se redistribuie în funcţie de participanţi şi necesităţi.
Există chiar şi un „departament de servicii” publice. E limpede că seminţele nu se prăjesc singure sau, chiar neprăjite, nu ajung prin propriile eforturi la cei de pe laviţă. Uneori gospodinele folosesc astfel de întruniri pentru a-şi demonstra măiestria culinară (în general cu mostre simbolice, dar suficiente pentru a atesta calitatea produsului şi pentru a stârni interesul suratelor pentru o reţetă şi pe cel al bărbaţilor pentru o porţie mai consistentă).
Laviţa e mai mult decât banca din parc, e mai mult decât obiectul destinat relaxării ocazionale. Laviţa are un rol social destul de bine conturat. Pentru sătenii obişnuiţi cu această instituţie, absenţa ei creează oarecare nelinişte şi frustrare.
Vremurile recente au marcat un exod... spre interior, spre casa cu televizor şi, eventual, Digi TV. Laviţa a căzut în dizgraţie socială, a rămas în paragină. Revenirile la bătrâna instituţie neoficializată se petrec mereu cu nostalgia unei anamneze fericite. E cert însă că talk-show-urile, telenovelele şi alte programe suspinogene anesteziază nevoia de laviţă. Nu e un regret personal, decât în măsura în care „Iartă-mă”, „Din dragoste”, „Surprize...” trăiesc din manipularea unor emoţii legitime, supralicitându-le şi denaturându-le. Altfel, e o constatare la rece.

(Imaginea: http://arts.iasi.roedu.net/cucuteni/tabara/2002/CostacheSiriteanu/)

Exerciţiu cu şi despre daisymiller

Nu îi ştiu faţa – n-am văzut filmu’ (Oare s-a făcut vreunul? Trebuie să se fi făcut. PS: Am aflat ca există un film din 1974.) –, dar îi am mereu chipul dinaintea ochilor. Era inocentă (adică: naivă, ignorantă şi pură – Peter Conn). Şi umbla prin Europa pe banii părinţilor. Era, cum s-ar spune, de bani gata. Şi a nimerit tocmai pe vatra fostei republici a lui Calvin. E vorba despre acea republică unde comercianţii au fost – în sfârşit – trecuţi în rândul cetăţenilor respectabili, fiind scăpaţi de sub spectrul denunţării ca paraziţi sociali (treabă de Ev Mediu).

Tatăl lui Daisy Miller era comerciant. Din tată în fiu. Aşa se explică faptul că tânăra domniţă are bani pentru sejur european. Nu se poate ignora, aşadar, că familia Miller îi datorează câte ceva din statutul ei bătrânului Calvin.

Dar nu pot scăpa de faptul că tânăra era inocentă şi că a trebuit să plătească pentru asta. Nu la Geneva, ci la Roma.
Dacă era mai puţin inocentă şi-ar fi dat seama că pe ea, pe Daisy (margaretă), o atrage... Winterbourne (hotarul iernii)? Cine ştie. Poate că e doar artificiu de autor. Domnul H. James voia să lucreze cu cât mai multe instrumente. Şi locaţiile trebuiau alese încât să fie grele de istorie. Numele, semnificative.
Dar e mai mult de atât. Sunt convins. Toţi daisymiller-ii sunt atraşi de winterbourne. Da, am spus toţi, nu toate. Revin mai târziu la asta. Să explic de ce cred că există această atracţie irezistibilă de care pomeneam. Fiindcă fiecare vrea să-şi testeze limitele. Fiecare crede despre sine că este imun la viroze. Dar nu sesizează că virozele nu sunt cele cunoscute (iar costă „inocenţa”!), ci străvechi, versate, trecute prin istorie şi şlefuite de mama focului.
Plus că toţi daisymiller-ii au specificul de a se crede buricul pământului, fără să o afirme răspicat sau, uneori, fără să conştientizeze. Sunt bolnavi de autodeterminare, iar această boală vor să şi-o ducă până la ultimele consecinţe, confundând-o, în fapt, cu o fundamentală calitate. Autoritatea este pentru ei atât de pulverizată, încât îşi sunt singuri autoritate. Problema lor e că aşa nu se poate trăi „în pace cu toţi oamenii”. Nici măcar cu obiectele. Să spunem că în euforia generată de beţia puterii pe care o deţine, careva aruncă un bumerang şi apoi se întoarce în cealaltă parte. În virtutea naturii sale, bumerangul va face cale întoarsă la un moment dat, nimerind în preaimportanta existenţă... „inocentă” la proprietăţile obiectului din dotare.

Cine să le spună tuturor daisymiller-ilor cum funcţionează bumerangul? Sau ce e acela un bumerang... Trebuie să rişte cineva să-i salveze de... „inocenţă”. Mama lui Daisy priveşte fascinată, şi la fel de naivă, spre fetiţa ei. Dar naivitatea nu stă bine bărboşilor (Leon Daudet apud Steinhardt), nici doamnelor cu fete de măritat. Însă, uite, că se întâmplă. Virtutea ignoranţei a zămislit şi a dat naştere unor arătări ciudate care nu prea fac diferenţa între Geneva şi Roma, ci ştiu doar că le plac: prăjitura, dansul, voia bună, flirtul şi luxul. Sau poate, în variante mai actuale: haleala, maneaua, banii, clubul, tipele/tipii beton etc (update-ul terminlogic e doar orientativ, pentru a facilita paralelismul).
Daisymiller-ii sunt dezinhibaţi, cu limba dezlegată. Exprimarea lor este exagerată, catastrofică. Echilibrul li se pare echivalent cu monotonia. Suferă de anarhism funciar. Nu se revoltă împotriva normei, ci nu ştiu/ nu-i interesează norma. De fapt, lumea începe cu ei. Tot ce trece de anul naşterii lor reprezintă preistorie, unde secolul I nu diferă cu nimic de secolul XIV sau XIX.

Risc o prospecţie în imaginarul religios al genealogiei domnişoarei de la care am pornit divagaţiile: bunicul-miller (o fi fost chiar morar!?) credea în Dumnezeu şi în sfinţenia muncii; tatăl-miller (sigur nu mai era doar morar) credea în sfinţenia muncii şi în banii câştigaţi, păstrând, poate, urme ale credinţei în Dumnezeu; fata-miller (s-a păstrat numele devenit renume, în rest...) credea în... mai credea? Nu avea probleme existenţiale, banii veneau la timp şi în rate grase. Nu cred să se fi găsit amprenta unor frământări de conştiinţă în psihicul ei. Spleen-ul îi era alungat de dis-tracţiile disponibile pe piaţă. Fără vreo limită morală. Plictiseala care o încearcă pe Daisy este, cred, o formă de akedie (http://www.crestinortodox.ro/akedia_-c364-p17-new.html). Iar akedia e culpă. Din această stare ieşirea este posibilă doar în plan spiritual, fiindcă acolo e rădăcina problemei. Dar daisymiller-ii se ascund în zgomot perpetuu, ca să nu le iasă în cale propriul suflet.

Am promis că explic trecerea de la Daisy Miller la daisymiller. Susţin, parafrazând-o pe Ada Milea, că Daisy Miller n-a murit/ Istoria ne-a păcălit/... Daisy Miller e o şcoală/Daisy Miller e o boală. Şi asta voiam să demonstrez, făcând aceste salturi şi zigzaguri.
Ea a întemeiat o şcoală a ratării pe motive de supraevaluare de sine. Numai că şcoala ei a adunat între timp repetenţi care au ratat... ratarea. Şi au deveni exemple. Şcoala ei a fost trădată, lecţia cruntă primită de către Daisy a fost suprimată din „manuale”, pentru a nu descuraja autodeterminarea şi reconfigurarea autorităţii, plecând de data asta doar de la ideea centralităţii individului (care individ nu mai este de multă vreme in-dividus, dar asta e altă poveste). Iar repetenţia ridicată la rang de (auto)realizare maximă a personalităţii poartă nume diverse (positive thinking, emancipare, libertate de exprimare etc.), este o religie neoficial(izat)ă şi ai cărei adepţi nu sunt nicicând acuzaţi de prozelitism.

Mai trebuie observat că daisymiller-ii nu mor de la contactul cu realitatea, ci de la întâlnirea cu cei proveniţi din acelaşi topos, dar care au apucat să-şi facă nişte retuşuri culturale. Ei judecă aspru, ei au ajuns, în sfârşit, ceea ce daisymiller-ii „inocenţi” credeau despre ei înşişi că sunt dintotdeauna: buricul pământului. Vă mai amintiţi de Otilia (cea din Enigma Otiliei), care avea tutori numeroşi, toţi voind să îi fie părinţi? Cam aşa se întâmplă şi cu Daisy. Toţi vor să-i moşească „renaşterea culturală”, dar nimeni nu vrea să se murdărească pe mâini cu rebuturile ingnoranţei sale. Asistând catarthic la tragedia fetei, moraliştii simt cum se purifică.
E clar că ea nu fusese o sfântă (de aceea să nu fi rezistat viruşilor din amfiteatrul roman?). E cert că a ştiut că riscă, dar s-a simţit puternică. De parcă viruşii ar fi ţinut cont de părerea ei. Eh. Dar o simplă spălare pe mâini, fie ea şi metaforică sau subconştientă, nu înlătură urma unei resposabilităţi colective. Iar asta se vede fie şi numai din faptul că moartea ei a fost resimţită ca răzbunare a moralei încălcate.

Aşadar daisymiller-ii sunt insideri. Şi se întâlnesc cu alţi insideri, renegaţi sau doar aclimatizaţi pe un teren ostil. Şi riscă să moară. Toţi îşi au rădăcinile în acelaşi areal şi suferă de aceleaşi moşteniri genetice, doar că unii au de partea lor „experienţa” şi îşi permit să repudieze „ignoranţa”. Gestul lor poate însemna şi eliminarea „ignoranţilor” odată cu purificarea lor. Dar cine să-i judece?

Toate accentele acestei incursiuni infidele prin nuvela lui Henry James nu reprezintă trădări decât în literă. În spiritul scrierii consider că sunt justificate. Cu certitudine însă toate stârnesc ecouri familiare, flash-back-uri, bad memories.
Eu cred că Daisy Miller ar trebui continuată cu un proces public. Să se vadă cine se mai face vinovat de sfârşitul fetei. Unde s-a greşit. Cine şi cum o putea ajuta. Putea să fie altul deznodământul? Dacă da, când trebuia intervenit?
Vă întreb în acest spirit: ce facem cu daisymiller?

Fiindcă, revin (patetic şi teatral) daisymiller există. Este un model îmbogăţit şi denaturat de la tiparul originar, dar nu mai puţin real. Priviţi, spre exemplu, în biserica pe care o frecventaţi.
Şi atunci cum procedăm: căutăm vinovaţi şi îi pedepsim exemplar. Bun. Aşa se cade în orice societate. Se şi simte un vânt de normalitate adiindu-ne prin nări şi umflându-le. Pieptul se ridică inspirând a primăvară. Se face... normal. Doar că primăvara trebuie SĂ VINĂ, nu SĂ FIE ADUSĂ. Oamenilor nu le e dat să aducă primăvara. Înseamnă că ar putea fi vorba de un miros de... seră. Că totul se petrece la comandă. S-ar putea că am confundat responsabilităţile şi am încercat să forţăm o înviere. Ca să ne simţim bine. S-ar putea să fie vorba de o cosmetizare a organismului social care să nu aibă nimic demn. S-ar putea, altfel spus, să fi fost cei care au ridicat piatra, ca să lovească.
Suntem „nevinovaţii” care ajung să ucidă daisymiller-i? Doar ca să-şi poată deschide o seră unde să respire aparenţa desăvârşirii? Am adus, se pare, iarna peste lume şi am mutat viaţa (cu de la noi putere) într-un spaţiu steril (în ambele accepţiuni majore ale termenului).

Nu ţine această rezolvare. Mai priviţi o dată, fără mânie şi fără spirit justiţiar-educativ (strict în această ordine). Deoarece daisymiller moare de mâna alor săi. Probabil că asta e marea tragedie.
Să înşirăm câteva ipoteze cu totul plauzibile. Tânăra a preluat de undeva modelul „ignoranţei”. A avut cândva, undeva modele, nu s-a ivit din senin cu aceste „calităţi”. Mama ei nu tresare deloc la gesturile fetei. Fata, de altă parte, nu îşi impune vreo limită. Curajul ei merge mână în mână cu nebunia. Şi putem continua cu „pe de o parte... mama, tata, contextul” şi „pe de altă parte... Daisy”. Cert e că zona analizată capătă o culoare tot mai incertă, se apropie de inevitabilul GRI. E intervalul în care responsabilităţile se suprapun, se amestecă. Şi e aria în care intervine (sau ar trebui să intervină) transfigurarea.
Daisymiller se poate salva numai pe urma unor relaţii în care sesizează miracolul transfigurării prin iertare, prin bunătate, prin jertfă etc. Fiindcă are alergie la normă, dar tânjeşte după înţelegere şi după comunicare. Ignoranţa oricât de accentuată, volubilitatea oricât de impetuoasă, catastrofismul oricât de exacerbat nu anulează sufletul, nu anihilează nevoia de a nu fi singur. Tocmai pentru că Cineva a decis (oricât de incomod ar fi acest adevăr pentru daisymiller) că „nu este bine ca omul să fie singur”. Existenţa sa este una religioasă prin definiţie. Şi relaţională. E de presupus, astfel, ca de aici să-i vină şi izbăvirea.

Lumea creştină a machiavelismului relativ

Nicolae Steinhardt, Cartea împărtăşirii, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1995

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.
Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Intenţie şi rezultat
Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă acest lucru, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc, în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.
Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache, sau vede absurdul Ionescian anticipat în Căldură mare. Personajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Calităţile sufletului românesc
Iertarea este „pragul paradisului” zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, o dată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.
Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.
La rândul ei, neseriozitatea este calitatea care permite distanţarea de absolutul intangibil. Ne referim aici la absoluturi concepute de om. Fiindcă odată cu întruparea lui Hristos, orice seriozitate în raport cu idealurile umane este periculoasă, susţine Karl Barth, teologul protestant citat în sprijinul argumentării. „Nenorocita seriozitate” este cea „datorită căreia aşa-zişii buni mai vârtos decât aşa-zişii răi îşi acresc viaţa şi fac din lume un iad”.
Cele lumeşti sunt relative, iar acest fapt îl simt foarte bine personajele caragialiene. Ele se detaşează de tot ce este prea serios, fiindcă ştiu sau, mai degrabă, simt instinctiv că e foarte greu de stabilit o dreptate absolută. Dar acest simţ al relativizării vine, de fapt, dintr-un „creştinism nesolemn şi neştiut, un creştinism latent, intrat în obiceiuri şi fapte mărunte” (p. 39). Este vorba, mergând mai departe, de un simţ înnăscut al moderaţiei care temperează şi atenuează efectul practic al oricărei teorii, oricât de apetistantă ar fi ea. Acesta este lucrul pe care, susţine autorul, nu l-a înţeles Maiorescu şi anume că pentru orice fond nou va exista perpetuu reflexul de a-l reduce la o formă care nu poate să afecteze straturile de adâncime. Este o modalitate de protecţie izvorâtă din înţelepciune, o distanţă pe care şi-o ia organismul social român, „o fidelitate faţă de glasul inimii şi al instinctului”. (p. 55)
Blândeţea, care nu e legată de prostie în mod obligatoriu, la care se adaugă acel Iartă-mă-te-iert de la care a plecat discuţia autorului, situează prsonajele lui Caragiale într-un paradis nedesăvârşit, cu siguranţă, însă „o lume creştină a machiavelismului relativ” (p. 84). Aici se relevă şi secretul scrisori: nostalgia paradisului. Cuvintele magice Iartă-mă-te-iert suprimă domnia Legii şi a fricii, strămutând personajele din finalul scrisorii sub semnul milei şi al fericirii. Pupat-toţi-Piaţa-Endependenţi are acelaşi sens fundamental, al împăcării apocatastazice. Răul a fost doar un rol pe care personajele l-au jucat, nu se permanentizează nu devine constitutiv sufletului lor. Într-adevăr aspiraţia la paradis este una strâmbă şi compromisă, denaturată, dar care păstrează ceva din sensul ei creştin autentic, primar.
Ospăţul final face trecerea către cel de al doilea eseu, care mai descoperă o caracteristică semnificativă a sufletului românesc: Călătorului îi şade bine cu drumul. E vorba despre comesenie, pornind de la nuvela ononimă a lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Această comesenie însemnă de fapt că fericirea se poate realiza numai în prezenţa celuilalt. Alteritatea nu înseamnă iad, ci, dimpotrivă, rai, bunădispoziţie. Ne pare... bine (era cât pe ce să zic „rău”), domnule Sartre!
Polemizând cu evlavioşii prefăcuţi, Steinhardt evidenţiază că masa are un loc important în Scriptură, Împărăţia cerurilor fiind în numeroase rânduri comparată cu o masă. Hristos însuşi e prezentat mereu ca invitat la mesele unor oameni din diverse pături sociale. Până şi lucrarea pământească a Mântuitorului a început cu transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii.
Ospăţul nu înseamnă desfrâu, ci bunăvoinţă şi bucurie a insului multiplicată prin prezenţa celorlalţi. Mergând mai departe, pâinea şi vinul sunt elementele pe care le foloseşte taina împărtăşirii. A vorbi despre pâine şi vin însemnă a vorbi în acelaşi timp despre viaţa biologică, dar şi despre cea spirituală, vinul simbolizând o înălţare din necesar şi concret spre supraterestru.
În altă ordine de idei, răspunzând puriştilor care se revoltă văzând preocuparea altora pentru cele ale pântecelui, Steinhardt îl citează pe N. Berdiaev care afirmă că pâinea celuilalt este o datorie spirituală.

Românii stau aşadar între Orient şi Occindent, luând totul à la légère, nelăsându-se contaminaţi de imperativele lui time is money, de valorificarea economică a fiecărei secunde disponibile, de profit. Această înţeleaptă relativizare aduce un aer oriental peste valorile occidentului, însă fără să le tăgăduiască în spiritul pesimist al filozofiei orientale. Sufletul românesc îşi însuşeşte noţiunile apusene, dar considerându-le trecătoare, nepermiţându-le să devină absolute, luându-şi o distanţă neserioasă faţă de angajarea totală.
Tocmai acest punct de fragil echilibru, unde Legea absolută este abolită în favoarea omeniei, fără a se ajunge însă la infracţiune şi răutate, deci fără a leza libertatea celuilalt, acest punct spuneam, unde iertarea binevoitoare este posibilă şi fericirea înseamnă împărtăşire cu altul, este condiţia paradisului. „Fericiţi cei blânzi....” sau „Şi ne iartă nouă... precum iertăm şi noi”? Poate că e loc să fie invocate şi aceste texte sacre...

Acum, un cititor al eseului scris de Steinhardt se va întreba aproape inevitabil în ce vreme a scris autorul acest text. Şi aproape fără voia lui, cititorul va face raportări la ceea ce trăieşte, fiindcă e vorba, până la urmă, despre aceeaşi naţie pe care o vede în formele ei particulare zi de zi în tramvai, pe stradă sau în apartamentul de deasupra. Şi toate aceste constatări generoase, argumentate logic şi existenţial trebuiesc confruntate cu o realitate imediată nu neapărat încântătoare. Nu altfel procedează editorul (I. Vartic) care, într-o intervenţie plasată la mijlocul cărţii încearcă să facă trecerea între cele două eseuri – Secretul Scrisorii pierdute şi Călătorului îi şade bine cu drumul – dar se împotmoleşte în real, ajungând la concluzia că şmecherii despre care vorbea monahul au invadat cu totul societatea actuală. E astfel imposibilă întâlnirea la pragul paradisului în acel Iartă-mă-te-iert, deoarece nimeni nu se mai consideră astăzi vinovat.
A fost atunci Steinhardt un idealist al românismului? Ar fi scris la fel dacă trăia după ’89? N-ar fi schimbat nimic din acest eseu? Ar fi pus totul la trecut ca să condamne prezentul, aşa cum ştim din comentariile didactice că a făcut Eminescu? Sau ar fi ars pur şi simplu manuscrisul într-un moment de mâhnire?
Îmi permit riscul să susţin că eseul ar fi rămas neschimbat, fiindcă vizează ceva ce timpul şi timpurile nu pot să modifice. Un argument suplimentar ar fi că autorul lui a făcut puşcărie şi a văzut suficientă răutate, ca să nu poată fi bănuit de idealizare a compatrioţilor săi.
Un om care după ce iese din puşcărie scrie Jurnalul fericirii nu şi-ar fi modificat esenţial „depoziţia” despre Secretul Scrisorii pierdute nici dacă vedea mineriadele. Şi n-ar fi exclus să aibă dreptate. Manipularea prin mijloacele mass-media nu poate fi trecută cu vederea. Iar răul care stă la loc de cinste şi conduce, în timp ce binele este călcat în picioare, nu ar avea cum să-l surprindă pe un creştin care cunoaşte foarte bine vorbele înţeleptului Ecclesiat.
Chiar dacă se referă la calităţi potenţiale, consider că autorul ar crede suficient în ele şi în realitatea lor, încât să rămână consecvent cu ceea ce a afirmat. Poate că ar fi avut material suplimentar pentru a îmbogăţi capitolul despre şmecheri. Din aceste considerente apreciez ca insuficient fundamentată – şi exprimând mai degrabă un punct de vedere personal – convingrea editorului că Steinhardt ar proceda altfel dacă ar scrie acum.