Iluzii
Dino Buzzati - Cuirasatul "Tod"
Există şi robi ai libertăţii. O asemenea ciudăţenie este posibilă când libertatea devine zeu şi, parafrazându-i pe C. S. Lewis sau Fr. Mauriac, totodată demon.
Marinarii de pe Cuirasatul „König Friedrich II” sunt astfel de robi ai libertăţii. Ei sunt, în fapt, robii unei iluzii.
Dar să ne ocupăm puţin de firul narativ. Hugo Regulus este un căpitan de vas, trecut în rezervă şi lucrând la seviciul „Personal” în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Intrigat de redirecţionarea a sute de militari către misterioasa „Eventualitate 9000”, după terminarea războiului, fostul ofiţer (scăpat de judecată datorită problemelor de sănătate) începe o investigaţie pe cont propriu. Rezultatele se lasă mult timp aşteptate, până când, pe urma unor coincidenţe şi întâlnind un personaj misterios într-o crâşmă infectă dintr-un port, ajunge la concluzia că misiunea secretă ascundea realizarea unei nave de răzvoi de proporţii gigantice. Fostul său subaltern, Utnermeyer, convocat şi el pentru grandiosul proiect ultrasecret, după război revine – cu o inexplicabilă întârziere în Germania natală –, dar va manifesta comportamente şi atitudini bizare, în contradicţie cu firea lui de dinainte. Aceste ciudăţenii vor culmina cu tentativa ratată de suicid. În perioada spitalizării este vizitat de Hugo Regulus, care asistă la fragmente de mărturisiri în timpul crizelor de delir ale lui Untermeyer şi consemnează ceea ce s-a petrecut la bordul cuirasatului misterios.
După o îmbarcare glorioasă – şi benevolă – explicată ca gest ce conservă ultima fărâmă de libertate a Germaniei, situaţia se deteriorează continuu. Aşteptările echipajului sunt înşelate de către căpitan. Nava nu luptă pentru nimic, nu caută nimic, ci pluteşte practic fără scop, camuflându-şi prezenţa într-un nor de aburi. Libertatea devine o idee ce justifică marşul forţat şi fără finalitate. Dicatura personală a comandantului stârneşte dorinţa de revoltă, zvonuri despre nebunia lui, spaime, miraje etc. Marinarii îşi numesc propria navă Tod – Moarte.
Dar moartea căpitanului readuce speranţa ca se va renunţa la aventura pe mările sudului (unde pluteau de multă vreme deja) şi întoarecerea spre nord, spre casă. Însă noul căpitan – fostul secund, despre care umbla vorbă că ar plănui o revoltă la un moment dat – preia obsesia predecesorului său. Ba mai mult, acestei călătorii fără finalitate, el îi suplimentează semnificaţia, prezentând-o ca ofrandă spirituală ce trebuie să beneficieze de virtutea discreţiei: „o jertfă nu poate ajunge la picioarele Domnului atotputernic dacă nu este săvârşită în taină”. Această declaraţie solemnă vine să susţină şi să justifice muţenia absolută ce li se cere cu privire la cuirasat celor care vor (totuşi!) să debarce.
Un incident minor, dar cu multe implicaţii, vine ca punct final – şi contrapunct ideatic – al discursului. Noului comandant secund îi cade monoclul în mare, când vrea să salute. Atunci, pe marinari îi cuprinde „un sentiment de cumplită singurătate” şi oamenii se uită „cu ură către munţii întunecoşi”.
Cei care debarcă văd, ulterior, cum uriaşa maşinărie care îi purtase atâta vreme şi care întrunea în sine semnificaţii atât de importante acum, este atacată şi înghiţită de nişte... năluci de dimensiuni incredibile.
Dar dacă marele cuirasat poate fi distrus de o nălucă, probabil că el însuşi a fost... o nălucă. Într-o interpretare parabolică, năluca libertăţii a fost înghiţită de cea a spaimelor. Psihanalitic vorbind, conştientul oprimat şi supus aşteptării fără capăt, lipsei de sens, pustiului existenţial, este înghiţit de fantasmele coşmareşti ale inconştientului.
Marinarii, indiferent că au optat pentru debarcare sau au rămas la bord, participaseră la o falsificare a adevărului, la o himeră susţinută colectiv. Când lentila cade în mare, ei urăsc realitatea munţilor. Preferă, într-un gest masochist, dar care justifică rostul lor pe lume, bursa zvonurilor care alimentează cu promisiuni roz-bombon, pe de o parte nevoia acută de semnificaţie personală, iar pe de altă parte, criza de sens a existenţei. Mai bine colportări despre avioane de care trebuie să te fereşti, despre femei la bord, revolte, fiindcă toate astea dau un scop (chiar dacă foarte limitat) vieţii de pe vas.
Cum idealul iniţial a fost uitat, se poate recurge la subterfugii cu valoare compensatorie, dar care se păstrează sub conul de lumină al iluziei originare. Libertatea a devenit, aşadar, un demon ce reclamă supunere şi ofrande. Una dintre cele mai crunte jertfe (prin implicaţiile psihice, morale şi existenţiale) aduse pe altarul zeului este autoamăgirea.
Lărgind puţin sfera, merită observat că sistemele – cu cât se vor mai stăpâne peste existenţele individuale – se specializează în livrarea de arsenal pentru automăgiri ispititoare şi teribil de bine machiate: standarde morale absolute, puterea de a învinge totul, iubirea fără limite, inteligenţa fără frontiere etc. Toate lucruri bune, de altfel, atâta vreme cât îşi păstrează locul şi rostul.
Marinarii de pe Cuirasatul „König Friedrich II” sunt astfel de robi ai libertăţii. Ei sunt, în fapt, robii unei iluzii.
Dar să ne ocupăm puţin de firul narativ. Hugo Regulus este un căpitan de vas, trecut în rezervă şi lucrând la seviciul „Personal” în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Intrigat de redirecţionarea a sute de militari către misterioasa „Eventualitate 9000”, după terminarea războiului, fostul ofiţer (scăpat de judecată datorită problemelor de sănătate) începe o investigaţie pe cont propriu. Rezultatele se lasă mult timp aşteptate, până când, pe urma unor coincidenţe şi întâlnind un personaj misterios într-o crâşmă infectă dintr-un port, ajunge la concluzia că misiunea secretă ascundea realizarea unei nave de răzvoi de proporţii gigantice. Fostul său subaltern, Utnermeyer, convocat şi el pentru grandiosul proiect ultrasecret, după război revine – cu o inexplicabilă întârziere în Germania natală –, dar va manifesta comportamente şi atitudini bizare, în contradicţie cu firea lui de dinainte. Aceste ciudăţenii vor culmina cu tentativa ratată de suicid. În perioada spitalizării este vizitat de Hugo Regulus, care asistă la fragmente de mărturisiri în timpul crizelor de delir ale lui Untermeyer şi consemnează ceea ce s-a petrecut la bordul cuirasatului misterios.
După o îmbarcare glorioasă – şi benevolă – explicată ca gest ce conservă ultima fărâmă de libertate a Germaniei, situaţia se deteriorează continuu. Aşteptările echipajului sunt înşelate de către căpitan. Nava nu luptă pentru nimic, nu caută nimic, ci pluteşte practic fără scop, camuflându-şi prezenţa într-un nor de aburi. Libertatea devine o idee ce justifică marşul forţat şi fără finalitate. Dicatura personală a comandantului stârneşte dorinţa de revoltă, zvonuri despre nebunia lui, spaime, miraje etc. Marinarii îşi numesc propria navă Tod – Moarte.
Dar moartea căpitanului readuce speranţa ca se va renunţa la aventura pe mările sudului (unde pluteau de multă vreme deja) şi întoarecerea spre nord, spre casă. Însă noul căpitan – fostul secund, despre care umbla vorbă că ar plănui o revoltă la un moment dat – preia obsesia predecesorului său. Ba mai mult, acestei călătorii fără finalitate, el îi suplimentează semnificaţia, prezentând-o ca ofrandă spirituală ce trebuie să beneficieze de virtutea discreţiei: „o jertfă nu poate ajunge la picioarele Domnului atotputernic dacă nu este săvârşită în taină”. Această declaraţie solemnă vine să susţină şi să justifice muţenia absolută ce li se cere cu privire la cuirasat celor care vor (totuşi!) să debarce.
Un incident minor, dar cu multe implicaţii, vine ca punct final – şi contrapunct ideatic – al discursului. Noului comandant secund îi cade monoclul în mare, când vrea să salute. Atunci, pe marinari îi cuprinde „un sentiment de cumplită singurătate” şi oamenii se uită „cu ură către munţii întunecoşi”.
Cei care debarcă văd, ulterior, cum uriaşa maşinărie care îi purtase atâta vreme şi care întrunea în sine semnificaţii atât de importante acum, este atacată şi înghiţită de nişte... năluci de dimensiuni incredibile.
Dar dacă marele cuirasat poate fi distrus de o nălucă, probabil că el însuşi a fost... o nălucă. Într-o interpretare parabolică, năluca libertăţii a fost înghiţită de cea a spaimelor. Psihanalitic vorbind, conştientul oprimat şi supus aşteptării fără capăt, lipsei de sens, pustiului existenţial, este înghiţit de fantasmele coşmareşti ale inconştientului.
Marinarii, indiferent că au optat pentru debarcare sau au rămas la bord, participaseră la o falsificare a adevărului, la o himeră susţinută colectiv. Când lentila cade în mare, ei urăsc realitatea munţilor. Preferă, într-un gest masochist, dar care justifică rostul lor pe lume, bursa zvonurilor care alimentează cu promisiuni roz-bombon, pe de o parte nevoia acută de semnificaţie personală, iar pe de altă parte, criza de sens a existenţei. Mai bine colportări despre avioane de care trebuie să te fereşti, despre femei la bord, revolte, fiindcă toate astea dau un scop (chiar dacă foarte limitat) vieţii de pe vas.
Cum idealul iniţial a fost uitat, se poate recurge la subterfugii cu valoare compensatorie, dar care se păstrează sub conul de lumină al iluziei originare. Libertatea a devenit, aşadar, un demon ce reclamă supunere şi ofrande. Una dintre cele mai crunte jertfe (prin implicaţiile psihice, morale şi existenţiale) aduse pe altarul zeului este autoamăgirea.
Lărgind puţin sfera, merită observat că sistemele – cu cât se vor mai stăpâne peste existenţele individuale – se specializează în livrarea de arsenal pentru automăgiri ispititoare şi teribil de bine machiate: standarde morale absolute, puterea de a învinge totul, iubirea fără limite, inteligenţa fără frontiere etc. Toate lucruri bune, de altfel, atâta vreme cât îşi păstrează locul şi rostul.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu