Bestseller şi boală

Lanţul de librării care s-a ocupat de lansarea ultimului (oare?) volum din seria Harry Potter a donat o suma importantă – nu s-a precizat cât – unei organizaţii care se ocupă de consiliere. Pricina acestei subite generozităţi este că s-ar putea ca vrăjitoraşul principal sau „hoaverii” lui să moară şi copiii-cititori să sufere crize depresive. Am rămas mut. E ca şi când ai şti că faci un rău cuiva şi l-ai despăgubi în avans. Sigur nu se va sesiza nicio instanţă – oricât de (ptiu!) corectă politic – cu privire la acest gest premeditat.

Ceva rău s-a întâmplat însă. „Fanii” lui Harry Potter au ajuns să nu mai facă diferenţa dintre realitate şi poveste. Da, este ştiut că la vârsta copilăriei capacitatea de fantazare şi identificare cu personajele este foarte mare. Dar acum, mi se pare, s-a trecut peste o limită, lumile nu mai sunt autonome, ficţiunea devine alternativă la viaţă. Copiii au început să se îmbolnăvească de la poveşti? E sinistru! Capacităţile lor empatice au fost forţate către patologic. Pentru a rămâne în aria realităţii – şi normalităţii – e nevoie de o temelie psihică solidă. Oare copiii ăştia au pierdut-o? Sau e vorba de o modă răspândită prin isterie colectivă?

Nu ştiu dacă jocurile video au şi ele vreun amestec în confuzia mentală ce pare să prolifereze. Faptul că se poate interveni în configuraţia unei lumi – virtuale – pentru a o distruge sau rearanja să fi creat impresia că şi virtualul poate (re)configura în mod nemijlocit realul?

Dar nici maturii nu stau mai bine. Tot în topul vânzărilor s-a situat şi Codul lui Da Vinci (penibil titlu, sub raport ştiinţific). Şi o grămadă de indivizi (care se consideră grownups) au dat năvală să „verifice datele” domnului Brown. Unii, se ştie, şi-au pierdut „credinţa”. Se regăseşte acelaşi tipar. Doar că oamenii mari au avut nevoie de un gen de ficţiuni mai convingător, mai cu pretenţii. Însă, în esenţă, şi ei au amestecat realul cu imaginarul.

A trecut moda celor care trăiau „cu capul în nori”: adică erau distraţi, idealişti şi trăiau mult în imaginaţie. Acum se poartă confuzia.

Mereu ficţiunea şi-a revendicat fidelitatea faţă de realitate, recunoscându-se însă ca „joc secund”. Când statutul de copie după realitate era încălcat, intervenea discernământul cititorului. Era un joc în care literatura încerca să se arate cât mai verosimilă, iar cititorul îi descifra tainele şi îi dezvăluia rupturile de viaţa reală, îi descoperea „meşteşugul” şi „mecanismele”. Acest discernământ s-a atrofiat însă. Intelectul şi activitatea psihică în general au suferit nişte transformări care au fisurat delimitările real/imaginar. În limbaj popular, despre asemenea oameni se spune că „s-au dilit”.

(Sus: http://www.wallpaperbase.com/wallpapers/movie/harrypotter/harry_potter_8.jpg;
la mijloc: http://www.illiterarty.com/files/www.illiterarty.com/img/11/da_vinci_code.jpg
jos: http://www.uspharmacist.com/ce/anxiety/image1.jpg)