Exerciţiu cu şi despre daisymiller

Nu îi ştiu faţa – n-am văzut filmu’ (Oare s-a făcut vreunul? Trebuie să se fi făcut. PS: Am aflat ca există un film din 1974.) –, dar îi am mereu chipul dinaintea ochilor. Era inocentă (adică: naivă, ignorantă şi pură – Peter Conn). Şi umbla prin Europa pe banii părinţilor. Era, cum s-ar spune, de bani gata. Şi a nimerit tocmai pe vatra fostei republici a lui Calvin. E vorba despre acea republică unde comercianţii au fost – în sfârşit – trecuţi în rândul cetăţenilor respectabili, fiind scăpaţi de sub spectrul denunţării ca paraziţi sociali (treabă de Ev Mediu).

Tatăl lui Daisy Miller era comerciant. Din tată în fiu. Aşa se explică faptul că tânăra domniţă are bani pentru sejur european. Nu se poate ignora, aşadar, că familia Miller îi datorează câte ceva din statutul ei bătrânului Calvin.

Dar nu pot scăpa de faptul că tânăra era inocentă şi că a trebuit să plătească pentru asta. Nu la Geneva, ci la Roma.
Dacă era mai puţin inocentă şi-ar fi dat seama că pe ea, pe Daisy (margaretă), o atrage... Winterbourne (hotarul iernii)? Cine ştie. Poate că e doar artificiu de autor. Domnul H. James voia să lucreze cu cât mai multe instrumente. Şi locaţiile trebuiau alese încât să fie grele de istorie. Numele, semnificative.
Dar e mai mult de atât. Sunt convins. Toţi daisymiller-ii sunt atraşi de winterbourne. Da, am spus toţi, nu toate. Revin mai târziu la asta. Să explic de ce cred că există această atracţie irezistibilă de care pomeneam. Fiindcă fiecare vrea să-şi testeze limitele. Fiecare crede despre sine că este imun la viroze. Dar nu sesizează că virozele nu sunt cele cunoscute (iar costă „inocenţa”!), ci străvechi, versate, trecute prin istorie şi şlefuite de mama focului.
Plus că toţi daisymiller-ii au specificul de a se crede buricul pământului, fără să o afirme răspicat sau, uneori, fără să conştientizeze. Sunt bolnavi de autodeterminare, iar această boală vor să şi-o ducă până la ultimele consecinţe, confundând-o, în fapt, cu o fundamentală calitate. Autoritatea este pentru ei atât de pulverizată, încât îşi sunt singuri autoritate. Problema lor e că aşa nu se poate trăi „în pace cu toţi oamenii”. Nici măcar cu obiectele. Să spunem că în euforia generată de beţia puterii pe care o deţine, careva aruncă un bumerang şi apoi se întoarce în cealaltă parte. În virtutea naturii sale, bumerangul va face cale întoarsă la un moment dat, nimerind în preaimportanta existenţă... „inocentă” la proprietăţile obiectului din dotare.

Cine să le spună tuturor daisymiller-ilor cum funcţionează bumerangul? Sau ce e acela un bumerang... Trebuie să rişte cineva să-i salveze de... „inocenţă”. Mama lui Daisy priveşte fascinată, şi la fel de naivă, spre fetiţa ei. Dar naivitatea nu stă bine bărboşilor (Leon Daudet apud Steinhardt), nici doamnelor cu fete de măritat. Însă, uite, că se întâmplă. Virtutea ignoranţei a zămislit şi a dat naştere unor arătări ciudate care nu prea fac diferenţa între Geneva şi Roma, ci ştiu doar că le plac: prăjitura, dansul, voia bună, flirtul şi luxul. Sau poate, în variante mai actuale: haleala, maneaua, banii, clubul, tipele/tipii beton etc (update-ul terminlogic e doar orientativ, pentru a facilita paralelismul).
Daisymiller-ii sunt dezinhibaţi, cu limba dezlegată. Exprimarea lor este exagerată, catastrofică. Echilibrul li se pare echivalent cu monotonia. Suferă de anarhism funciar. Nu se revoltă împotriva normei, ci nu ştiu/ nu-i interesează norma. De fapt, lumea începe cu ei. Tot ce trece de anul naşterii lor reprezintă preistorie, unde secolul I nu diferă cu nimic de secolul XIV sau XIX.

Risc o prospecţie în imaginarul religios al genealogiei domnişoarei de la care am pornit divagaţiile: bunicul-miller (o fi fost chiar morar!?) credea în Dumnezeu şi în sfinţenia muncii; tatăl-miller (sigur nu mai era doar morar) credea în sfinţenia muncii şi în banii câştigaţi, păstrând, poate, urme ale credinţei în Dumnezeu; fata-miller (s-a păstrat numele devenit renume, în rest...) credea în... mai credea? Nu avea probleme existenţiale, banii veneau la timp şi în rate grase. Nu cred să se fi găsit amprenta unor frământări de conştiinţă în psihicul ei. Spleen-ul îi era alungat de dis-tracţiile disponibile pe piaţă. Fără vreo limită morală. Plictiseala care o încearcă pe Daisy este, cred, o formă de akedie (http://www.crestinortodox.ro/akedia_-c364-p17-new.html). Iar akedia e culpă. Din această stare ieşirea este posibilă doar în plan spiritual, fiindcă acolo e rădăcina problemei. Dar daisymiller-ii se ascund în zgomot perpetuu, ca să nu le iasă în cale propriul suflet.

Am promis că explic trecerea de la Daisy Miller la daisymiller. Susţin, parafrazând-o pe Ada Milea, că Daisy Miller n-a murit/ Istoria ne-a păcălit/... Daisy Miller e o şcoală/Daisy Miller e o boală. Şi asta voiam să demonstrez, făcând aceste salturi şi zigzaguri.
Ea a întemeiat o şcoală a ratării pe motive de supraevaluare de sine. Numai că şcoala ei a adunat între timp repetenţi care au ratat... ratarea. Şi au deveni exemple. Şcoala ei a fost trădată, lecţia cruntă primită de către Daisy a fost suprimată din „manuale”, pentru a nu descuraja autodeterminarea şi reconfigurarea autorităţii, plecând de data asta doar de la ideea centralităţii individului (care individ nu mai este de multă vreme in-dividus, dar asta e altă poveste). Iar repetenţia ridicată la rang de (auto)realizare maximă a personalităţii poartă nume diverse (positive thinking, emancipare, libertate de exprimare etc.), este o religie neoficial(izat)ă şi ai cărei adepţi nu sunt nicicând acuzaţi de prozelitism.

Mai trebuie observat că daisymiller-ii nu mor de la contactul cu realitatea, ci de la întâlnirea cu cei proveniţi din acelaşi topos, dar care au apucat să-şi facă nişte retuşuri culturale. Ei judecă aspru, ei au ajuns, în sfârşit, ceea ce daisymiller-ii „inocenţi” credeau despre ei înşişi că sunt dintotdeauna: buricul pământului. Vă mai amintiţi de Otilia (cea din Enigma Otiliei), care avea tutori numeroşi, toţi voind să îi fie părinţi? Cam aşa se întâmplă şi cu Daisy. Toţi vor să-i moşească „renaşterea culturală”, dar nimeni nu vrea să se murdărească pe mâini cu rebuturile ingnoranţei sale. Asistând catarthic la tragedia fetei, moraliştii simt cum se purifică.
E clar că ea nu fusese o sfântă (de aceea să nu fi rezistat viruşilor din amfiteatrul roman?). E cert că a ştiut că riscă, dar s-a simţit puternică. De parcă viruşii ar fi ţinut cont de părerea ei. Eh. Dar o simplă spălare pe mâini, fie ea şi metaforică sau subconştientă, nu înlătură urma unei resposabilităţi colective. Iar asta se vede fie şi numai din faptul că moartea ei a fost resimţită ca răzbunare a moralei încălcate.

Aşadar daisymiller-ii sunt insideri. Şi se întâlnesc cu alţi insideri, renegaţi sau doar aclimatizaţi pe un teren ostil. Şi riscă să moară. Toţi îşi au rădăcinile în acelaşi areal şi suferă de aceleaşi moşteniri genetice, doar că unii au de partea lor „experienţa” şi îşi permit să repudieze „ignoranţa”. Gestul lor poate însemna şi eliminarea „ignoranţilor” odată cu purificarea lor. Dar cine să-i judece?

Toate accentele acestei incursiuni infidele prin nuvela lui Henry James nu reprezintă trădări decât în literă. În spiritul scrierii consider că sunt justificate. Cu certitudine însă toate stârnesc ecouri familiare, flash-back-uri, bad memories.
Eu cred că Daisy Miller ar trebui continuată cu un proces public. Să se vadă cine se mai face vinovat de sfârşitul fetei. Unde s-a greşit. Cine şi cum o putea ajuta. Putea să fie altul deznodământul? Dacă da, când trebuia intervenit?
Vă întreb în acest spirit: ce facem cu daisymiller?

Fiindcă, revin (patetic şi teatral) daisymiller există. Este un model îmbogăţit şi denaturat de la tiparul originar, dar nu mai puţin real. Priviţi, spre exemplu, în biserica pe care o frecventaţi.
Şi atunci cum procedăm: căutăm vinovaţi şi îi pedepsim exemplar. Bun. Aşa se cade în orice societate. Se şi simte un vânt de normalitate adiindu-ne prin nări şi umflându-le. Pieptul se ridică inspirând a primăvară. Se face... normal. Doar că primăvara trebuie SĂ VINĂ, nu SĂ FIE ADUSĂ. Oamenilor nu le e dat să aducă primăvara. Înseamnă că ar putea fi vorba de un miros de... seră. Că totul se petrece la comandă. S-ar putea că am confundat responsabilităţile şi am încercat să forţăm o înviere. Ca să ne simţim bine. S-ar putea să fie vorba de o cosmetizare a organismului social care să nu aibă nimic demn. S-ar putea, altfel spus, să fi fost cei care au ridicat piatra, ca să lovească.
Suntem „nevinovaţii” care ajung să ucidă daisymiller-i? Doar ca să-şi poată deschide o seră unde să respire aparenţa desăvârşirii? Am adus, se pare, iarna peste lume şi am mutat viaţa (cu de la noi putere) într-un spaţiu steril (în ambele accepţiuni majore ale termenului).

Nu ţine această rezolvare. Mai priviţi o dată, fără mânie şi fără spirit justiţiar-educativ (strict în această ordine). Deoarece daisymiller moare de mâna alor săi. Probabil că asta e marea tragedie.
Să înşirăm câteva ipoteze cu totul plauzibile. Tânăra a preluat de undeva modelul „ignoranţei”. A avut cândva, undeva modele, nu s-a ivit din senin cu aceste „calităţi”. Mama ei nu tresare deloc la gesturile fetei. Fata, de altă parte, nu îşi impune vreo limită. Curajul ei merge mână în mână cu nebunia. Şi putem continua cu „pe de o parte... mama, tata, contextul” şi „pe de altă parte... Daisy”. Cert e că zona analizată capătă o culoare tot mai incertă, se apropie de inevitabilul GRI. E intervalul în care responsabilităţile se suprapun, se amestecă. Şi e aria în care intervine (sau ar trebui să intervină) transfigurarea.
Daisymiller se poate salva numai pe urma unor relaţii în care sesizează miracolul transfigurării prin iertare, prin bunătate, prin jertfă etc. Fiindcă are alergie la normă, dar tânjeşte după înţelegere şi după comunicare. Ignoranţa oricât de accentuată, volubilitatea oricât de impetuoasă, catastrofismul oricât de exacerbat nu anulează sufletul, nu anihilează nevoia de a nu fi singur. Tocmai pentru că Cineva a decis (oricât de incomod ar fi acest adevăr pentru daisymiller) că „nu este bine ca omul să fie singur”. Existenţa sa este una religioasă prin definiţie. Şi relaţională. E de presupus, astfel, ca de aici să-i vină şi izbăvirea.