Mai mult harnici decât darnici

Nu ştiu să fie în Scriptură vreun loc unde să se ceară creştinilor să-i verifice pe cerşetorii cărora le dau bani, să instituie un procedeu de evaluare a săracilor şi să acorde sprijin numai celor care merită. Nici nu ştiu să existe reţete cu valabilitate universală, legi despre cum şi cât, unde şi cui, de ce şi ce să dai. Dar îmi amintesc că se spune, în contextul dărniciei, că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta. Şi că generozitatea trebuie să fie însoţită de discreţie.
Dar acum am ajuns să judece fundaţiile „nevoile sociale” ale „persoanelor defavorizate”. Iar fundaţiile sunt instituţii. Însă Isus (încă) mai vorbea persoanelor când zicea: am fost gol şi M-aţi îmbrăcat.
Instituţiile, cu un aer doct şi ton didactic, ne spun că trebuie să lucrăm la „schimbarea mentalităţii”. Mie unul parcă îmi seamănă cu „duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”. Sau poate că mi se pare.
Samariteanul milostiv nu se spune că ar fi făcut un curs de educaţie civică celui căzut între tâlhari. Putea, parcă Steinhardt zice, să se întrebe dacă nu cumva o fi fost şi el vreun tâlhar care, acum, a ajuns victima fârtaţilor săi. Poate că era un moment numai bun pentru evanghelizare.
Nu, nu cred, oricât de incomod ar fi – şi este! – că rostul dărniciei se confundă cu imperativul schimbării mentalităţilor. „Oricui îţi cere, dă-i...” Atât.
Cristos are nevoie de bani sau de îmbrăcăminte. Iar dacă omul care i-a primit trage o beţie, treaba lui. De ce să-i cer lui desăvârşirea de care eu nu sunt în stare şi pe care nu mi-o impun? Fiindcă, după părerea mea, e simplu: responsabil sunt doar pentru faptele mele, nu pentru faptele lui. Desigur că s-ar putea ridica obiecţia că astfel se cultivă dezinteresul, indiferenţa. Nu. Dimpotrivă, din prea mult interes, se poate ajunge la manipulare. Esenţial mi se pare următorul lucru: oricâţi bani i-aş da unui cerşetor, acest fapt nu mă îndreptăţeşte să devin stăpânul lui, să-i constrâng voinţa, să-i subminez libertatea. Schimbarea mentalităţii nu e cinstit să se facă prin constrângeri financiare. Nu l-ar transforma asta pe cel nevoiaş într-un profitor, iar pe binefăcătorul lui, în manipulator?
Iată un raţionament interesant: cerşetorul/săracul e mai vizibil când îşi risipeşte banii, puţini, pe care îi câştigă, dându-i pe ţigări şi băutură. Excesele celorlalţi sunt mai puţin învederate şi, în orice caz, tolerate în virtutea faptului că „faci ce vrei cu banii tăi”. Este drept, creştinenşte vorbind, să fie aşa? Este cinstit să ne luăm de cel sărac pentru că risipeşte şi să ne holbăm la Ferrari-ul celui bogat? Se pare că se desprinde o concluzie nu mai puţin interesantă: săracul trebuie să fie mai responsabil decât bogatul. Dar parcă în Scriptură cele mai multe avertismente erau în dreptul celor avuţi. Nu cumva s-a produs o mutaţie? Avem vreun interes să favorizăm această răsturnare?
Ajungem astfel să ne apropiem mai degrabă de imaginea unui creditor, decât de cea a unui creştin milos. Ne comportăm ca o bancă ce acordă credite doar celor care îi respectă condiţiile şi impunerile.
Sunt periculoşi oamenii-instituţii, care oferă soluţii instituţionale problemelor de viaţă creştină. Sunt şi mai periculoşi când pretind că ei sunt vocea lui Dumnezeu pe pământ, cel puţin pentru domeniul de care se ocupă. Până una alta, în aproape toate fundaţiile, ei primesc bani pentru... efortul lor. Şi instituţiile lor costă, trebuie întreţinute, au cheltuieli. Angajaţii lor depind de aceste forme de organizare. Există „politici” care trebuiesc respectate. Toate astea sunt motive – suficiente, cred – pentru a recepta cu circumspecţie recomandările ce vin dintr-acolo. Da, ştim că şi Biserica este o instituţie, dar avem certitudinea că este divino-umană. Nici o alta nu mai beneficiază de acelaşi statut. Şi chiar şi aşa, a comis destule erori pe care le-a recunoscut sau le va recunoaşte. Atunci ce pretenţii de infailibilitate poate să emită o fundaţie sau o asociaţie? Nu mi-am propus demonizarea organizaţiilor cu scop caritabil, ci e vorba de o tentativă de a sugera demarcarea unor teritorii şi competenţe. E o punere în discuţie.
Zona în care se manifestă caritatea creştină este (ÎNCĂ!), în Romania, deschisă acţiunilor individuale discrete. Va fi mult mai dificil, probabil, să găseşti un sărac prin preajmă în vreo 10-20 de ani. Iar triada rugăciune-post-facere de bine s-ar putea să aibă de suferit.

(Sus: Tintoretto - Sf. Nicolae: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/a/af/Nikolaus_von_Myra01.jpg; jos: El Greco - Sf. Martin şi cerşetorul: http://mexplaza.udg.mx/wm/paint/auth/greco/greco.st-martin-beggar.jpg)