Povestea tulburătoare a harului

Philip Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale harului, traducere de Anton Horvath, Cluj-Napoca, Ed. Aqua Forte, 2004.

Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.

Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.

Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.

Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi “de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii “reali”, nu pentru cei “buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.

Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că “oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.

Iertarea se naşte din har

Harul aduce cu sine iertarea. Iertarea este un act voluntar şi activ, ea marchează ieşirea din ciclul învinuirii şi durerii. Beneficiile misterioase ale iertării le resimte în primul rând omul care iartă. Analizând rosturile şi semnificaţiile sacrificiului, René Girard observă că orice violenţă este răzbunată, iar răzbunarea, la rândul ei, cere altă răzbunare, iar din această spirală se iese doar dacă există un “ţap ispăşitor”, o victimă care să nu mai ceară să fie răzbunată. Acest sacrificiu ultim devine astfel punctul final al violenţei şi premisa păcii. Temeiul iertării creştine este iertarea lui Dumnezeu în Cristos – mielul ispăşitor, dacă mi se permite translaţia. Cu toate acestea, harul rămâne un scandal, o nedreptate şi, nu de puţine ori, o imposibilitate. Dar Dumnezeu nu e contabil, cum spune Steinhardt, ci e boier, oferă cu generozitate. (Diavolul ţine socoteala amănunţită, altfel nici nu ar putea să fie “pârâşul”, e clar că are o memorie foarte precisă a păcatelor înfăptuite de oameni.) Dumnezeul matematic pe care L-a cunoscut autorul în tinereţile lui este o deformare, o caricatură a adevărului.

În lume acţionează două principii fundamentale: al harului şi al înstrăinării de har sau, în termenii pe care îi foloseşte Simone Weil, greautatea (sau gravitaţia) – care trage totul în jos, înclusiv sufletul – şi harul, singura forţă antigravitaţională. Autorul urmăreşte felul în care cele două principii modelează realitatea morală, socială, politică, economică, medicală, culturală. Oriunde există oameni şi forme de organizare socială există şi manifestări ale harului sau ale înstrăinării de har. Relaţiile sunt arealul predilect în care se poate constata prezenţa sau absenţa harului care influenţează fundamental atitudinea şi raportarea la celălalt.

Iertarea este posibilă, chiar dacă foarte dificilă, nu doar între indivizi, ci şi între naţiuni. Unul dintre exemplele notorii este cel al germanilor şi evreilor. De asemenea, etniile se pot ierta, punând capăt masacrelor. Oricine vrea să ierte o poate face, chiar dacă nu i s-au cerut niciodată scuze. Şi oricine doreşte poate deprinde meşteşugul dificil şi inconfortabil al iertării.

Harul şi moravurile publice

Philip Yancey atinge probleme deosebit de sensibile şi disputate. Mulţi dintre creştinii americani (şi nu doar americani!) sunt contrariaţi de declinul moravurilor publice. Şi mulţi dintre ei clamează cu severitate judecata iminentă a lui Dumnezeu. Homosexualii sunt poate cea mai odioasă categorie. Şi autorul se vede obligat să înregistreze manifestări ale creştinilor care par să fi uitat cu desăvârşire de har când militează împotriva drepturilor acestei minorităţi sexuale. Nu mai puţin spinoasă este problema avorturilor. Şi împotriva mamelor care-şi ucid pruncii se dezlănţuie adevărate cruciade care vrea să pună imediat în practică dreptatea divină. Toţi “luptătorii” vin cu texte scripturale şi teologii tranşante, vituperând împotriva oricui nu dovedeşte aceeaşi intransigenţă sau încearcă examinări nuanţate.

Dar există şi creştini care, fără să aprobe vreun moment imoralitatea sexuală sau avortul, reuşesc să distingă între păcat şi păcătos, slujind omului. Organizaţii creştine asigură asistenţă mamelor care şi-au ucis pruncii nenăscuţi sau homosexualilor bolnavi de SIDA.

Harul şi politica

Autorul ia în dezbatere apoi un alt subiect fierbinte: relaţia dintre stat şi biserică. Conflictul dintre cele două entităţi rezidă în aceea că una funcţionează exclusiv pe principiul harului, în timp ce cealaltă afirmă legea, deci înstrăinarea de har. Deşi, îndeobşte, cercurcurile evanghelice sunt foarte convinse de nevoia separării celor două instituţii, nu puţini sunt credincioşii care consideră că statul ar trebui să legifereze moralitatea. Iar pentru a obţine restaurarea morală prin acte normative, sunt dispuşi să facă politică sau lobby politic, transformându-se în adevăraţi “exterminatori morali”. Dar acest raţionament s-a dovedit falimentar, de exemplu, în perioada interbelică. Mulţi creştini care deplângeau imoralitatea societăţii au susţinut regimul nazist. Mă gândesc că şi unii ortodocşi fervenţi aveau simpatii legionare, la un moment dat. Dar sunt şi evanghelici pe care i-am auzit regretând regimul comunist pentru că interzicea avortul, homosexualitatea, concubinajul, era mai moral.

Philip Yancey face observaţia, nu foarte comodă, că Isus şi apostolii puteau foarte bine să ia poziţie în foarte multe probleme de interes politic, dar nu făcut-o. Autorul afirmă că biserica ar trebui să se manifeste ca o “conştiiţă a societăţii”, fiind, totodată, o fereastră spre lumea de sus, nu oglindă a lumii de jos. Intimitatea prea mare în relaţia cu statul, susţine Yancey în ton cu bătrânul G. K. Chesterton, face mult rău Bisericii şi mult bine statului: “E dificil, dacă nu imposibil, să comunici mesajul harului pe coridoarele puterii”.

În ultimă instanţă, harul “nu converteşte numaidecât o întreagă lume ori societate, însă curăţă, fără îndoială, atmosfera”. Porunca fundamentală – şi acţiunea ei cea mai subversivă – este iubirea aproapelui.

Cartea este interesantă ca lectură şi datorită referinţelor culturale foarte diverse: de la Dostoievski sau Kierkegaard, la Luther şi Gabriel Garcia Marquez; de la Tolstoi sau John Donne, la Shakespeare, Hemingway (şi relaţia cu familia sa puritană) ori laureaţi de Nobel precum Updike şi Fr. Mauriac; de la Pascal, C.S. Lewis şi Sf. Augustin, la Graham Greene, Teresa de Avila sau Calvin etc. Sunt aduse în discuţie şi filme: Ospăţul Babettei, Forest Gump, Ultimul împărat, Căinţa, Ironweed. Fără a intra în analize profunde, autorul uzează de toate trimiterile pentru a ilustra harul sau absenţa lui în manifestările culturale.

Autorul nu pune limite şi graniţe în ce priveşte manifestările harului demonstrate în acţiunile unor oameni de credinţe şi confesiuni diferite: Papa Ioan Paul al II-lea, Maica Tereza, preotul catolic Jerzy Popielusko, Marin Luther King Jr., Tony Campolo, F. W. De Klerk, Billy Graham, Millard Fuller (Habitat for Humanity), Chuck Colson (Prison Felowship) sau alţii. Dar există, din nefericire, şi contraexemple precum Calvin, Jerry Falwell, Randall Terry, Ralph Reed.

Merită remarcată traducerea, făcută într-o limbă română elegantă şi cursivă. Nu se resimt în lectură nici frazarea cu specific anglo-saxon, nici calchierile forţate care dau bătăi de cap unui număr nu foarte mic de traducători din zona editurilor evanghelice. Domnul Anton Horvat merită, cred eu, aprecieri pentru felul inspirat în care facilitează accesul românilor la acest text. Mai trebuie adăugat şi faptul că, la final, traducătorul propune o versiune nouă a foarte cunoscutului imn creştin “Măreţul har”. Mai apropiată de textul original, această varianta dovedeşte remarcabile calităţi stilistice.

NU cu Atlassib

Vreți să fiți umilit/ă și să vă simțiți tratat/ă ca un animal? Vreți să nu știți nici la ce oră veți pleca, nici la ce ora veți sosi? Vreți să fiți mințit/ă, dezinformat/ă și beștelit/ă? Toate acestea sunt acum posibile: CĂLĂTORIȚI CU ATLASSIB.
Șoferii lor se poartă execrabil. Din Oradea am plecat cu întârziere de 1 oră. Din Arad, cu întârziere de 4 ore. Nimeni nu și-a cerut scuze nici măcar formal. În schimb, au fost nesimțiți cât încape.
Am primit repartizare pe loc, dar locurile nu sunt numerotate și, am aflat la fața locului, 'oricum nu se respectă'. Când am cerut respectarea propriilor promisiuni și precizări, am primit jigniri.
La întoarcere (alt șofer, aceeași companie de transport) ne-a anunțat pe fundal de manele și muzică populară de foarte proastă calitate că vom primi o masă gratuită în Ungaria. În Ungaria ni s-a spus că oprirea este de 20 de minute. Dar nimic despre masă.
Dacă vreți să circulați în străinătate și trebuie să mergeți cu autocarul, EVITAȚI ATLASSIB! Încercați alte companii, întrebați-i pe prieteni, vecini, cunoscuți și încercați altceva. Poate că în alte părți se cere și un minim de bun-simț la angajare.

Ce facem cu Andrei Ciurea?

Un băiat de 12 ani s-a sinucis (citiţi aici). Iată cum sună biletul de adio: „Îmi pare rău că ne despărţim certaţi. Cu înmormântarea mea nu o să aveţi probleme pentru că vine omul ăla cu banii pe lemne. Soră-mea, tu să te ţii de şcoală. Mamă, tu să ai grijă de tine că lumea e rea. Să aveţi grijă de căţel.”

Desigur că „fenomenul migraţiei” forţei de muncă româneşti a fost ţinta unui studiu. Iar la finalul cercetării respective se propun soluţii instituţionale. Cum că şcoala... cum că statul... Sunt sigur că domnul ministru al şcolilor a auzit recomandările şi, în stilu-i caracteristic, va identifica o soluţie foarte precisă la această problemă.

Dar părinţii? Nu de la ei se trage toată povestea asta? Ba da, însă nimeni nu-i poate opri să plece. Încrengătura determinărilor e foarte complicată. Nu există doar un singur motiv care îi mână pe părinţi să îşi abandoneze copiii, ca să lucreze în Spania, Italia sau alte destinaţii europene.

Există însă câteva constante. Cei care pleacă se simt vinovaţi că-şi lasă copiii cu neamuri, bunici sau naşi de treabă. Aşa că îşi copleşesc odraslele părăsite cu gadget-uri scumpe şi ziduri frumoase. Ceva urât se întâmplă. Oamenii ăştia îşi diminuează rolul la simpla aprovizionare cu produse şi finanţare. Nu mai pot avea timp de afecţiune, nici de educaţie pentru copiii lor. Şcoala – nenorocita şi umilita şcoală – trebuie să compenseze acest deficit. Dar e imposibil. Asta ar trebui să se ştie şi să se spună. Şcoala nu oferă dragoste decât în cazuri rare şi, oricum, în doze limitate de capacitatea unui profesor sufletist. Dar nici nu ţine de menirea şcolii să fie furnizoare de suport afectiv. Pentru asta există familia.

Altă constantă ţine de tulburările comportamentale ale copiilor părăsiţi. Am văzut elevi care, deşi aveau capacitate intelectuală bună, nu aveau chef de şcoală, nimic nu le stârnea interesul (şi aici nu mă refer la programa sufocantă, ci la chestiuni care stârnesc interesul oricărui copil). Crize de bulimie, nesimţire, violenţă, dispoziţii pesimist-depresive (e cam devreme să fii pesimist chiar din clasa a V-a, nu?), oscilaţii foarte mari în pregătirea pentru ore (aceeaşi fetiţă putea să ia 10 sau 3 la acelaşi tip de test anunţat dinainte cu câteva săptămâni), încredere prostească în puterea de convingere pe care banii părinţilor ar avea-o asupra oricui, tendinţa de manipulare, sentimente de vinovăţie foarte dezvoltate, autocompătimire, manifestări cu tentă paranoică... Şi mereu laitmotive precum: mama vine peste 2 luni din Spania, tata nu a mai fost acasă de 1 an, nu mă înţeleg cu bunica etc.

Ce mi se pare ciudat – şi iată încă o constantă – e că biserica tace mâlc. Şi cea majoritară, mai preocupată de manifestări publice impresionante, şi cele minoritare, prinse în tot felul de trebi administrative şi dispute. Da, cu siguranţă există excepţii: preoţi şi pastori inimoşi, sensibili la problemele societăţii. Dată fiind amploarea fenomenului însă, ar fi fost de dorit să existe nişte iniţiative pe scară largă, venite de sus în jos.

Nu de alta, dar e vorba de viitorul ţării ăsteia. Şi, mai specific – şi, totodată, mai creştinesc – e vorba de nişte copii care suferă şi care nu se simt iubiţi. Ştim că pe politicieni îi doare în fund de viitor, de copii, de orice nu aduce un profit de imagine şi voturi. Dar biserica parcă ar trebui să arate altfel şi să se poarte altfel.

Mai ştie biserica ce roluri au părinţii în zilele noastre? Nu clişee, că ne-am săturat. Ştim alea cu „nu cruţa nuiaua...”, „copii, ascultaţi de părinţii voştri...”, „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta....”, „nu întărătaţi la mânie...” (apropo, ce mai înseamnă asta?). Toate astea nu sunt decât poveri la gâtul copiilor, care nu înţeleg decât că trebuie să încaseze bătaie, să fie obedienţi şi să nu-şi înjure părinţii. Dar ce rost mai au părinţii între criza financiară şi criza afectivă? Uneori am impresia că bisericile au învăţat numai cum să-i primească pe părinţii reveniţi CU BANI. Că nu e bine să-i critice prea aspru, fiindcă sunt o sursă de fonduri. Că e bine să-i aşeze în locuri cu vizibilitate, deoarece s-au dovedit „ispravnici pricepuţi”. Că e bine să le dea de lucru în biserică, fiindcă, altfel, pierd oameni „cu potenţial”. Atitudinea puritană face loc banului, necesar pentru finanţarea „lucrării lui Dumnezeu” (Cerceii au voie, că doar sora e soţia fratelui X, care susţine „lucrarea”. Penibil! Măcar dacă nu urla fratele pastor de la amvon în urmă cu ceva vreme că podoabele sunt „lumeşti”. PS: Problema podoabelor mi-e indiferentă. Ba chiar îmi plac, dacă nu sunt ostentative.). Asta mi-e uneori impresia. Dar poate că e doar o impresie. Şi că e doar a mea.

Cazul lui Andrei Ciurea e cutremurător. Porumbeii şi căţelul nu l-au putut opri să se sinucidă. Din nefericire, copilul ăsta a avut luciditatea să-şi înţeleagă situaţia: că nu poate exista fără iubire. Şi nu s-a minţit – precum adulţii – că porumbeii şi câinele (sau casa, banii, poziţia socială, meseria, „fanii”) ar putea suplini această lipsă fundamentală. I-a spus mamei lui că se va sinucide dacă ea pleacă. Şi s-a luat în serios.

Bisericile evanghelice nu se roagă pentru morţi. Iar cele tradiţionale, deşi se roagă, au câteva excepţii, între care şi sinucigaşii. Şi atunci cum rămâne cu Andrei Ciurea? Că n-a făcut decât să înţeleagă în felul lui tragedia fiinţei umane şi s-a comportat ca orice om de bun-simţ. Şi poate chiar nu ştia că există speranţă, că iubirea nu se termină odată cu mama lui. De ceilalţi „Andrei” cine (mai) are grijă?

Ce este ratingul?

Ratingul suntem noi. Ăia care belim ochii le televizor, mai ales seara. Noi suntem „punctele” pe care le încasează o televiziune sau alta pentru că ne-a ţinut lângă subiectul pe care l-a prezentat.

Rating mare la „Din dragoste” înseamnă că am fost mai mulţi lăcrămoşi în seara respectivă şi că în „prime time” am decis să ne exhibăm vulnerabilitatea emoţională în faţa lui Mircea Radu şi mucii în şerveţele de unică folosinţă sau în batiste cu dungi pe margini, după caz. „Prime time” înseamnă că atunci numărul celor care stau lipiţi cu ochii de ecran e cel mai mare.

Pe rating nu-l interesează motivele pentru care privitorii stau grămadă la „sticlă”, ci doar cum pot fi ţinuţi acolo cât mai mult. Ratingul nu are moralitate, dacă telespectatorii n-au, dar are dacă şi ei au.

Ratingul este adevărată democraţie. Ceea ce stârneşte interesul publicului adăpostit în faţa televizorului se dezvăluie imediat curiozităţii lui. Dacă jumătate din ţară ar decide că nu mai vrea telenovelă, atunci ratingul ar negri de supărare când unii ar insista să „bage” telenovelă, iar, în final, n-aţi mai auzi de Marielena Juan Milagros Casandra Alejandro Soledad sau Bety decât de la mam-mare, rămasă nostalgică primelor iubiri „de corason”. Dacă ratingul nu l-ar mai vrea pe Becali, Becali ar putea să nu mai apară la televizor sau să apară foarte rar. Dar ratingul îl vrea tare pe Becali, fiindcă el îi creşte indicele de fericire şi atunci domnul Becali este solicitat să ne adune pe toţi în faţa ecranului, ca să facem laolaltă „puncte”.

Dar ratingul poate fi nasol pentru cei mai orgolioşi. Dacă afli că te-ai uitat la o emisiune cu rating mare, asta înseamnă, implicit, că ai gusturi şi interese similare cu „masele”. Pentru acest tip de privitori sunt recomandate televiziunile „de nişă”, cu rating mic, dar select.

Chiar dacă nu pare la prima vedere, ratingul deţine şi grade de (in)cultură. Când maneaua face rating, e semn că anumită lume se uită la televizor. Dacă Pleşu face rating... atunci e semn că s-a apucat de manele sau că a decis să comenteze ştirile de la ora 5.

Pe rating nu-l interesează nimic decât să crească. Nici religia, dar se dă în vânt după ea, dacă îl urcă; nici cultura, dar o ia cu perfuzia, dacă îl saltă la indice; nici sănătatea, dar pică bine câte-un Ciomu sau câte-un mort pe masa de operaţie; nici violenţa, dar o transmite nudă prin tunul de electroni sau o lăţeşte cât toată „plasma” de pe perete.

Ratingul urăşte un singur lucru – televizorul închis. Iar mai mult decât un televizor închis urăşte o casă fără televizor.

Ratingul este dezinteresat financiar. Nu trebuie să îi plăteşti nimic. Nu-i dai nici măcar 1 RON. Dar, cu toate acestea, e paradoxal parcă: tu stai, el creşte. Ratingul e cea mai interesantă meserie. Când nu faci decât să faci ce îţi place (nu?) el sporeşte. Pe spezele odihnei tale.

Ratingul are o latură maternă dezvoltată luxuriant şi fără discernământ: el ne dă tot ce cerem, fără să-l intereseze cu adevărat ce avem nevoie. Ratingul e mama noastră proastă şi indecent de generoasă. Oferă tot, fără să ceară nimic în schimb. De fapt, vrea ceva. Puţină fidelitate. Dar, la atâta bunăvoinţă, e şi greu să-i refuzi un mic serviciu.

Protecţia animalelor

Iubitorii de animale au hotărât că nu mai pot îndura violenţa care se abate asupra necuvântătoarelor şi au iniţiat o campanie pentru drepturile acestora din urmă. Nimic rău în sine, în aceast demers împotriva cruzimii şi maltratării. Dar m-am săturat de aceasta afecţiune patologică, manifestată în forme groteşti şi dezumanizate.

Da, se reproşează celor care bat animalele că sunt brute, că n-au inimă, că le lipseşte sensibilitatea. Aşa o fi. Nu contest. Dar aş vrea să aflu şi eu un lucru: cum le spune ălora care îşi plimbă câinii fără botniţă şi fără lesă prin parcuri pline de copii? Cum le spune celor care îşi duc necuvântătoarele iubite pe iarbă sau, pur şi simplu, în stradă, ca să-şi facă nevoile? Şi, pe cât punem pariu că ăştia nu sunt nici cazuri izolate, nici excepţii care confirmă că, în general, stăpânii se poartă onorabil (cu restul oamenilor).

Că treaba vine cam aşa: de atâta dragoste pentru animale, nu mai există niciun fel de respect faţă de om. Câinele nu trebuie să fie „traumatizat” cu lesă, ci poate să muşte pe cine vrea, apoi se vor lua măsuri, desigur.

Maidanezii agresivi sunt, nu o dată (întrebaţi la orice firmă de hingheri; eu am întrebat), protejaţi de inşi „iubitori de animale”, care, până să-i salveze, se declară stăpânii patrupedelor, apoi nu se mai sinchisesc câtă mizerie fac sau pe cine atacă „protejaţii” lor.

Nu, n-am niciun chef să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât mulţi dintre stăpânii lor sunt nişte nesimţiţi cărora nu le pasă de nimic altceva decât de „odoarele” lor (mergeţi, în Oradea, pe malul Crişului ca să va documentaţi „în teren”). Nu vreau să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât toţi parcă am avea datoria să iubim câini sau să cocoloşim pisici care, în schimb, ne umplu trotuarele, parcurile, scările şi magazinele de rahat şi păr.

N-am nimic împotriva animalelor, fiindcă am crescut cu ele. Dar ştiam destul de bine că au locul lor precis. Că există spaţii interzise animalelor şi, foarte clar, că oamenii sunt mai importanţi decât animalele. Iar când în curte ajungea un copil, câinele trebuia să stea în lanţ, în ciuda „traumelor psihice” pe care le presupune „robia”.

Mi-am zis şi eu năduful, dar nu cred că există vreo şansă ca lucrurile să se schimbe. Societatea e prea anormală, ca să rişte decizii care să favorizeze şi omul. Animalele au ajuns un fel de... minoritate discriminată, care trebuie să ia locul discriminatorilor, în centrul sistemului. Avem şanse ca, peste o vreme, cei care nu deţin animale să fie consideraţi cu persoane cu... dizabilităţi relaţionale.

Mi-e lehamite de această „campanie” gălăgioasă pentru că există lucruri mult mai grave şi mai serioase care se consumă în tăcere şi în anonimat. Ştiaţi, de exemplu, că în cazul bolnavilor de hepatita C, doar 1 din 100 (!?) beneficiază de tratament în România – numărul bolnavilor fiind estimat la peste 600.000. Iar motivul este... lipsa banilor. Ce se întâmplă cu restul? Simplu, fac ciroză şi mor! E disproporţionat zgomotul ăsta. Dar face audienţă! Şi asta e tot ce contează. Pe când suferinzii unami sunt „silenţioşi”, mor ştiuţi doar de familiile lor, nefilmaţi de nimeni. Cine să apere nişte hepatici, nu?

O societate care îşi lasă oamenii să moară din lipsă de fonduri (!?), şi nu se revoltă la acest gând, urlă în gura mare că un ţicnit a bătut o vacă sau că un beţiv a lovit cu piciorul o pisică. Aş prefera să moară mai multe animale şi să trăiască mai mulţi oameni. Parcă totuşi ar fi mai echitabil şi mai aproape de rostul omului pe lume.

Două numere din ID

Deşi cu destulă întârziere, vreau să semnalez câteva articole interesante din Idei în dialog (pe site se poate citi doar cu abonament).
Mai întâi articolul: Educaţia, marele pariu al momentului (în ID, nr. 8, august, 2007) semnat de Mihai Maci (care predă la Facultatea de Filosofie din Oradea) despre starea învăţământului românesc. Autorul porneşte de la analiza făcută de Comisia Prezidenţială, insistând că una dintre problemele de fond ale şcolilor româneşti e că sunt orientate spre un feedback imediat la cerinţele pieţei. Producţia de specialişti pare să fie preocupare majoră a sistemului educaţional. Această modă însă pierde din vedere formarea omului, care devine parte dintr-un mecanism şi atât. Articolul merită atenţia celor interesaţi de problemele educaţiei, şi nu spun asta dintr-un patriotism local, ca să vadă alţii că şi la Oradea mai gândesc oamenii.

În acelaşi număr şi Dan C. Mihăilescu - Nu ne vedem dar ne ştim. Un ton melancolic şi nostalgic. Veţi vedea ce şi de ce, dacă citiţi.

În numărul pe septembrie (ID, nr. 9, septembrie, 2007) sunt mai multe articole pe care le-aş recomanda.
Ioan I. Ică Jr. scrie un articol (Vatican - radiografia unei autodefiniri) care analizează documentele prin care Biserica Romano-Catolică s-a definit pe sine, în special în ultimul secol. Autorul face observaţia că nici măcar Papa Ioan Paul al II-lea nu a renunţat vreun moment (în plan teologic) la afirmarea unicităţii şi primatului Bisericii Romei în raport cu Bisericile Ortodoxe "locale, surori" şi cu, atenţie, "comunităţile ecleziale" protestante, de orice denominaţiune.
Chiar dacă ultimul document emis de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a stârnit proteste, mesajul lui, spune diaconul sibian, nu este unul nou, ci în total acord cu ceea ce BRC a susţinut chiar şi la Conciliul Vatican II, care, de fapt, trebuie interpretat în lumina Concilului de la Vatican I, iar nu invers, cum au crezut şi unii teologi catolici.

Neapărat de văzut, de către cei care mai au intenţia să voteze, articolul lui Adrian Cioflâncă - Reconvertirea nomenclaturii uteciste. Merită aruncată măcar o privire pe lista de nume ale foştilor utecişti de nădejde, care au contribuit cu elogii şi servicii semnificative la cultul lui Ceauşescu şi progresul socialismului. Cel mai sonor: Ion Iliescu. Dar trebuie văzuţi şi ceilalţi, ajunşi azi, în principal, pe la PSD şi PC. (Adrian Cioflâncă este unul dintre experţii care au lucrat la elaborarea Raportului Tismăneanu.)

H.-R. Patapievici - Legitimarea anticreştinismului prin redefinirea centrului. Articolul expune mecanismele prin care autoproclamatul CNCD face tot ce poate ca să scoată creştinismul în afara vieţii publice şi în afara normalităţii.

Cristorealism, curent christic sau... ce?

Cum moderatorii grupului Cuvinte la Schimb au fiecare blog propriu (Jurnalul scrierii iubirii şi Lumea Adam(a)ică), discuţia recent iniţiată pe listă, a ieşit şi afară. Lucrul nu poate fi decât bun, fiindcă numărul potenţialilor cititori este mai mare şi dezbaterea ar putea beneficia de o desfăşurare mai amplă.

În consecinţă, am decis să formulez o replică la ceea ce s-a discutat până acum şi să o postez, la rândul meu, tot la liberă vedere. N-am pretenţia de coerenţă, ci am intenţionat o survolare a subiectului.

De unde pornim?

Definirea unui curent literar cu rădăcini evanghelice ar trebui să vadă care sunt reperele la care se raportează. Mainstream-ul autohton? Nişele inaugurate de alţii? (Mă distrează termenii ăştia foarte folosiţi în ultima vreme.) Curente literare cu caracter universal? Raportări la experienţe similare din alte culturi?

Deschid aici o paranteză. Reperul „Ioan Alexandru” nu se poate susţine, pentru că el nu a conturat o estetică, ci o atitudine religioasă. De aici i s-a tras marginalizarea, care n-a venit unilateral, din partea ortodocşilor. Şi nu aş fi foarte sigur că era o marginalizare generalizată, ci cred sunt oameni (ortodocşi sau evanghelici) care îl apreciază.

La sub-cultura evanghelică – eu cred că există o subcultură, chiar în sensul peiorativ care nu place – e greu să te raportezi, fiindcă ancorele posibile aici sunt doar de ordin dogmatic. Şi o delimitare polemică nu îşi are rostul. O estetică în răspăr cu „direcţia” generală (a predicuţelor, versificaţiilor etc.) riscă fie să coboare într-un vid din care absentează tocmai obiectul discuţiei, fie să se înfumureze într-o atitudine autosuficientă. Echilibrul e posibil numai în plan moral-religios. Estetic încă nu există un reper semnificativ. Dar pot fi căutate în afara României.

Nu e necesară o raportare la contextul eclesial. Spun asta fără nicio urmă de ranchiună sau de răzvrătire. Pretenţia de a face poezie sau literatură pentru uzul evanghelicilor s-ar putea solda cu un compromis nefericit.

Mă tare îndoiesc de faptul că biserica evanghelică din România are în acest moment un mesaj major şi consistent de transmis culturii româneşti. Ce se poate întâmpla, în cel mai fericit caz, este să-şi facă auzită vocea. Dar, de obicei, nu răspunde decât cu puritanismul băţos şi monologal la aproape orice problemă existentă. (Excepţii fericite au început să apară, între care cea mai la îndemână sunt blogurile.) Faptul se datorează, desigur, adevărului incontestabil că Scriptura are răspuns la toate problemele vieţii şi, prin extensie, ceea ce înţelegem noi din Scriptură este răspunsul la problema ridicată. Ca exemplu menţionez că biserica evanghelică nu ştie dacă e voie sau nu e voie să rupi logodna. Vladimir Pustan nu e de acord, fiindcă e ca şi cum ai rupe căsătoria, zice el. Dar nici nu poţi să locuieşti sub acelaşi acoperământ cu logodnica pentru că nu eşti încă un singur trup cu ea. La fel susţine şi dr. Paul Negruţ, după ştiinţa mea, dacă nu şi-a schimbat poziţia între timp. Pe când dr. Iosif Ţon admite să fie ruptă logodna. Ca să vezi coerenţă de viziune... Da, ştiu, nu e necesar să mi se amintească, noi propovăduim soluţia la problema fundamentală a omului: mântuirea sufletului. Dar la fel fac şi ceilalţi creştini, chiar dacă noi contestăm valabilitatea discursului lor şi mai ales eficacitatea lui.

Cred că se cuvine făcută o precizare, vizavi de unul dintre lucrurile afirmate de Ionatan. Criticii şi criticioşii nu trebuie amestecaţi de-a valma într-o aşa-numită cultură ortodoxă majoritară. Fiindcă unii dintre ei au alergie la orice semn de religiozitate în literatură, alţii sunt catolici declaraţi (sau greco-catolici) şi destul de puţini îşi manifestă adeziuni fără rezervă la discursul naţionalist-ortodox extremist. Chiar dacă toţi ar fi împotriva evanghelicilor, programatic (lucru pe care refuz să îl cred), nu se justifică etichetarea colectivă a lor.

Cine suntem?

Mai întâi suntem nişte individualităţi dotate cu mai mult sau mai puţin talent artistic. Dar, înainte de asta, suntem creştini la nivele diferite de maturitate spirituală. Manifestarea noastră se leagă neapărat şi inevitabil atât de talent cât şi de viaţa spirituală.

Un curent literar nu poate impune nivelul de spiritualitate al fiecărui membru, asta nu face nici măcar biserica. Trebuie să fie loc pentru mai mulţi, nimeni nu este etalon.

Suntem fiinţe pământeşti expuse unui foarte mare risc (săracii de noi! :D). Riscul de a lucra foarte mult cu cuvinte. Iar de aici decurg o sumedenie de posibilităţi: orgoliului celui care spune altora, iluzia că Dumnezeu vorbeşte prin fiecare dintre scrierile noastre, impresia că suntem mai de soi decât „autorii laici”, pretenţia că suntem cei mai apropiaţi de Dumnezeu.

Ar trebui să adoptăm o atitudine consecventă vizavi de piaţa culturală cu toate ale ei. Dacă e dispreţ, dispreţ să rămână. Că altfel, poate se trezeşte unul cu un premiu şi atunci începem să vedem „oportunitatea” pe care o avem să vorbim lumii despre... Propun o prudenţă cât de cât egală, care să profite de ceea ce are şi să nu dispreţuiscă strugurii, numai pentru că nu-i sunt accesibili.

Suntem o mişcare subterană încă. N-am scos capul foarte tare, nici ca manifestare publică, nici ca prezenţă estetică viguroasă.

Cui ne adresăm?

Nu cred în culturalizarea mediului evanghelic. Mi se pare o utopie şi o acţiune cu potenţial efect nociv, în acelaşi timp. Strungarul trebuie să existe cu „maneaua” lui pocăiască, fără să se simtă presat să înţeleagă poezia cu vers alb sau să se culturalizeze. Asta este o tendinţă nivelatoare care, chiar dacă vrea aducerea tuturor la un numitor comun înalt, este la fel de dăunătoare ca orice nivelare: va tăia capete sau va lungi oase. Şi vom fi toţi... montruos de frumoşi.

Nu îmi plac tendinţele publicitare ale mediului evanghelic. Nu mai există loc pentru cineva care să vrea să caute, să sape, să ardă de interes. Totul vine la tavă şi eşti obligat să îngurgitezi, să aduni, până ţi se face lehamite. În plus, trebuie să îţi şi placă, fiindcă altceva... nu mai este. Aici e totul! Aş prefera metoda seducţiei: araţi puţin, foarte puţin. Chiar nu mai trebuie lăsaţi oamenii să înseteze? Nu mai trebuie ascuns nimic? Totul tre’ să fie gol şi descoperit?

Să spunem că ne adresăm românilor. Îi considerăm ortodocşi? Îi considerăm necreştini? Trebuie să îi considerăm cumva?

Aş pleca de la ideea că trebuie luat în calcul, în primul rând, umanul care ne leagă şi ne nivelează. Dacă există ceva ce am putea spune Omului, atunci merită.

Ce spunem?

Dacă tot e să existe o direcţie literară, un curent, susţin că acesta n-ar trebui să se delimiteze dogmatic, ci să articuleze o estetică decentă, afirmativă, dialogală, nebelicoasă. Sunt de acord să fie polemică, dar prin conţinut, iar nu prin retorică. Iar dacă totuşi se vrea polemică şi în formă, să polemizeze cu direcţii literare, nu cu Biserica Ortodoxă (intolerantă cu noi !?), nici cu bisericile de provenienţă (care, vezi dragă?, nu ne înţeleg geniul... carpatin).

„Sinteza adâncurilor cereşti cu adâncurile omeneşti” (Emanuel Guralivu) este o chestiune teoretică, ce nu lămureşte, ci s-ar putea, ca, fără intenţia autorului, să încurce. Adâncurile cereşti nu ne sunt accesibile, decât pe măsura credinţei noastre şi a momentului spiritual în care ne aflăm. Ţin să precizez aici că nu cred că poetul/scriitorul beneficiază (în virtutea faptului că este poet) de un surplus de revelaţie, nici măcar de o înţelegere superioară, ci, mai degrabă, de capacitatea de a exprima un lucru pe care şi alţii l-au „simţit”, dar nu au reuşit să-l aproximeze în cuvinte. Nu sunt dispus să discutăm despre un rol profetic al scriitorului decât după ce analizăm vocaţia profetică a preotului/pastorului, spre exemplu. Adâncurile omeneşti, de altă parte, trimit aproape în linie dreaptă către psihanaliză. Iar din atare sinteză... nu ştiu dacă mi-ar plăcea ce anume se naşte.

„Întrebarea sinceră” (E. G.) nu este în mod necesar şi meritorie. Mai de dorit e întrebarea bine pusă, corect pusă, întrebarea care merge direct la esenţa problemei. De acord aici cu Emanuel, că literatura nu este obligată să dea şi răspunsul (cel puţin asta înţeleg din ideea că răspunsul nu trebuie să fie contrafăcut). Ba chiar e de dorit ca răspunsul să vină din căutarea individuală, din întâlnirea cu omului cu Dumnezeu. Oricum, adevăratele răspunsuri spirituale au întotdeauna ceva transcendent în raport cu literatura şi viaţa. Dar, dacă există un răspuns, nu e cazul să fie dosit, doar din teama de a nu oferi răspunsuri.

„Se interzice artistului trucarea echilibrului” (E. G.) Ideea e inaplicabilă în practică. Ce înseamnă echilibru? Cine îl defineşte? Pe ce criterii îl defineşte? Cine decide că echiliburul a fost „trucat”? Lipsesc „judecătorul” şi „cadrul legislativ”.

Şi haideţi să lăsăm termenul „îndumnezeire” în contextul lui teologic precis. Nu e cazul să uzăm de el aici, doar ca să îl avem în repertoriu.

Într-un inventar al realităţilor care pot determina articularea unui mesaj se pot trece o grămadă de subiecte, de la iubire şi moarte, la frumuseţe şi natură. Se pot reconfigura noţiuni ca libertate, autenticitate, erotism, revoltă, angoasă, iraţional, creaţie, siguranţă, iubire, patriotism, eroism etc. – toate afectate de trecerea prin modern-isme.

M-aş feri mereu de orice elitisme explicite sau implicite, fiindcă poetul nu e superior (dar, desigur, nici inferior) „fratelui simplu”, adică celui ce tunde iarba sau celui ce ţine contabilitate.

Cine vorbeşte?

Oricine, atâta vreme cât reuşeşte să întrunească adeziunea activă sau măcar pasivă a unei majorităţi semnificative. Portrete-robot m-aş feri să fac.

Ce propun?

O analiză a ceea ce s-a scris şi se scrie pe Cuvinte la schimb. Toată povestea nu are niciun sens dacă nu se regăseşte în texte, măcar în germene. Poate că nu există nimic valoros în creaţiile celor de la ClaS, poate că există foarte mult. În ipoteza de lucru cred că trebuie admise ambele variante. Grupul nu se construieşte numai de acum înainte, numai pornind de la un program. El are o istorie de aproape 7 ani. Se desprinde o constantă, un numitor comun (la nivel estetic) oricât de firav din cele 2 volume şi din mesajele existente pe ClaS? În opinia mea, de aici se poate constitui un punct de plecare.

Nu consider prioritar în acest moment să existe un nume. Iar dintre cele două propuse nu votez pentru vreunul. Amândouă păcătuiesc prin clamarea numelui lui Cristos şi rechiziţionarea lui pentru uzul personal. Nu pot aproba asta. Mă tem să nu fie o „luare în deşert”, pentru că nu vom fi tot timpul cristici, oricât de mult ne-am dori asta. Atunci mai bine să nu afişăm pe firma noastră un ideal, ca să nu-l comprimitem şi în ochii altora. (Există o grupare, cred că evanghelică, prin SUA, care-şi spune The Church of Christ – nu mormonii. Celelalte biserici ale cui or fi fiind atunci? Riscăm aceeaşi ipostază ridicolă, cred eu.) Dar nu mă opun nici efortului de a stabili un titlu.

Apoi susţin ideea unei retorici care nu înfierează alte confesiuni doar pentru că sunt numeroase, intolerante sau mai ştiu eu cum. De asemenea, nu mă interesează nici să ne victimizăm. Am citit autori catolici excelenţi, ortodocşi fenomenali. Mult mai aproape de noi, la SSJ scria Alina Simion (ea a fost o vreme şi membră a ClaS) şi scria alături de baptişti, penticostali etc. Şi scria bine. Tot în SSJ i-a apărut un articol unui prieten foarte bun (Florin Betea), care, ortodox şi el, nu scrie rău şi nici nu mănâncă evanghelici la micul dejun. Există şi contra-exemple, sunt convins. Tocmai de aceea cred că nu se poate discuta cu generalizări.

Bolnavii

Viaţa apare ca o colecţie de evenimente, legate între ele doar prin faptul că se întâmplă aceleiaşi persoane. Sensul vieţii nu decurge din evenimentele ca atare, ci este atribuit de o conştiiţă exterioară ce reflectă asupra celor petrecute şi le plasează într-o perspectivă cu o anumită coerenţă. Cum nevoia de sens este fundamentală, fiecare om îşi caută sensul vieţii şi îşi construieşte o perspectivă cu privire la cele trăite. În această istorie personală foarte importante se dovedesc a fi acţiunile personale voluntare, fiindcă ele nu ţin de supranaturalul imprevizibil, nici de voia sorţii, nici de destin, nici de catastrofe naturale (decât, poate, într-o paradigmă foarte îngustă a predestinării absolute), ci sunt consecinţa unor decizii şi consfinţesc responsabilităţi consecutive deciziilor.

Este dificil astfel pentru un om trecut de o anumită vârstă să facă paşi înapoi, să recunoască eşecuri fundamentale. Piedicile vin atât din capacitatea fantastică de autoamăgire omenească, cât şi din dificultatea psihică a mărturisirii unor erori. Deşi parcursul unor personalităţi contestate pare să ţină de o rezistenţă psihică deosebită, alta este realitatea. Din punct de vedere creştin, tăria ţine de a recunoaşte adevărul, de a-l trăi şi de a-l mărturisi. Personalitatea puternică nu calcă peste cadavre, ci evită să producă distrugeri în jur. Iar când vine vorba despre propriile erori, caracterul se dovedeşte în onestitatea cu care sunt admise şi regretate, indiferent de costuri. Imaginea publică este mai degrabă o găselniţă şi un construct al celor slabi, care se asund în spatele ei ca să scape de intemperii şi, concomitent, să-şi păstreze privilegiile pe care le-au dobândit într-o viaţă de „eforturi şi privaţiuni”.

„Bătrânii” societăţii româneşti nu arată niciun fel de înţelpciune de viaţă. Indiferent de locul unde se află, foarte puţini dintre ei au onestitatea să se dea la o parte pentru mizerii morale sau pentru acte grave împotriva semenilor lor. Marele Bălăceanu-Stolnici a tăcut mâlc despre relaţiile sale cu securitatea. Mona Muscă declara fără echivoc, şi părea foarte convingătoare, că n-a făcut niciodată poliţie politică. Dan Voiculescu nu se lasă „intimidat”, deşi se ştie că semna cu „Felix”. Şi pe Mircea Ionescu-Quintus tot alţii au trebuit să-l descopere.

E mai bine s-o lăsăm în pace, fiindcă politica oricum umblă cu condicuţă, dar sunt locuri unde lumina ar fi trebuit să pătrundă. Defunctul Patriarh al României nu a suferit prea tare pentru felul în care s-a purtat în timpul regimului comunist. O retragere temporară şi gata, înapoi în faţă. Preotul Iustin Marchiş a tăcut multă vreme, spre stupoarea multora (mă număr printre ei). Mi-aş fi dorit să iasă toţi preoţii ofiţeri sau colaboratori în faţa enoriaşilor şi să-şi mărturisească rătăcirile morale. La fel cum mi-aş fi dorit ca toţi baptiştii care au făcut pactul cu diavolul să nu se justifice în niciun fel, ci să se demaşte singuri. Iar toate astea să se fi întâmplat în 1990, în primele luni de libertate. Au existat şi excepţii, acestea ies din discuţie de la sine, fiindcă s-au prescris.

Dar se pare că nu conştiinţa şi setea de adevăr sunt punctele forte ale „generaţiei” în discuţie. Fiindcă prea mulţi parazitează în continuare acelaşi organism social pe care îl exploatau şi înainte de ’89. Acest tip de „bătrâni” formează o specie pe care aş vrea s-o văd eradicată, nu fizic, ci moral, public şi instituţional. Tot din aceeaşi categorie fac parte cei care cred că li se cuvine să stea pe scaun în tramvai şi autobus. Nu li se cuvine, decât pentru că au peri albi şi atât. Nu există alt temei pentru respectul datorat generaţiei expirate decât faptul că a acumulat un anumit număr de ani, bunul-simţ şi harul creştin. Stimată generaţie „venerabilă”, nu aveţi niciun merit colectiv pentru a reclama consideraţia celor ce vin după dumneavoastră. Aveţi însă nevoie de iertarea generaţiilor pe care le-aţi condamnat cu deciziile dumneavoastre măreţe. Sau cu absenţa vreunei decizii.

Generaţia de tineri mai zurbagii sau mai liniştiţi, mai lingăi sau mai verticali încă mai are şansa să facă un lucru bun: sesizând că, esenţial, nu e plămădită dintr-un material mai de calitate, să îşi ierte înaintaşii cu modestie. Nu cu gesturi melodramatice şi automăgulitoare, nu cu pompă şi ură, ci în linişte, cu seriozitate, ba chiar, aş îndrăzni, cu profesionalism.

Însă acest demers ar trebui să conţină neapărat un element. Nu e nevoie, deşi s-ar putea contraargumenta eficient, de exprimarea regretului celor iertaţi, nici de o cerere de absolvire venită din partea lor. Trebuie musai văzut însă ce anume se iartă, care sunt faptele şi consecinţele acelor fapte. Cu toată iertarea, „bătrânii” responsabili trebuie să suporte urmările. Dacă nu vor să şi le asume, este problema lor, dar într-o societate organizată după legi, se cuvine ca orice cade sub incidenţa legii să suporte rigorile ei. Aici intervine profesionalismul, în fapt, fiindcă examinarea răului săvârşit este laborioasă şi se cere făcută fără parti-pris-uri, fără patimă şi vendetă. Nu, nu sunt de acord să se uite! Numai să se ierte, dar cu o memorie colectivă foarte activă, care să înregistreze lucid tot ce se iartă tocmai pentru a înţelege cât mai exact circumstanţele agravante sau atenuante, consecinţele şi măsurile reparatorii posibile.

Un ministru fericit

Iată un ministru care ştie că nu ştie, dar e mândru că nu ştie şi nici nu vrea să ştie. Că doar, ceea ce nu cunoaşte ’mnealui ţine de filosofia învăţământului (a se citi cuvintele în italice rar şi pe un ton grav, aproape solemn).

Se miră, oarecum, că este criticat de către doi foşti miniştri ai educaţiei/învăţământului, cu toate că unul dintre cei doi este recunoscut ca iniţiatorul şi, se pare, singurul care a reformat cu sens învăţământul românesc.

În plus, domnul ministru este mândru că nu îl interesează strategiile, ci doar problemele punctuale, fiindcă are bani să le rezolve. Şi să mai spună cineva că banii n-aduc fericirea...

Din tainele interminabilei reforme a învăţământului

S-a aprobat eliminarea examenului de capacitate (testare naţională). În anul şcolar viitor vor conta tezele unice. Dar urmează să se ţină seama, pe viitor, de notele primite la 18 (?) teze din ultimii trei ani de studiu.

Aşadar, şpaga nu se mai dă la gramadă şi o singură dată, ci trei ani la rând, individual fiecărui profesor cu care odrasla dă vreo teză. Se numeşte fidelizare. Se asigură, astfel, şi un al doilea obiectiv de multă vreme vizat de către instituţiile de învăţământ preuniversitar: se întreţine o relaţie foarte... „caldă” între şcoală şi părinţi. Sugerăm reintroducerea trimestrelor, care va asigura cel puţin trei întâlniri cu fiecare părinte. Dar, spre deosebire de şedinţele cu părinţii, unde unii nu veneau deloc, acum participarea va fi sigură, iar întâlnirile, neoficializate, mult mai eficiente şi la subiect.

De asemenea, se va introduce un spirit competitiv real. Se vor selecta de la sine cei care ştiu să negocieze un plocon decent şi rămân în sistem şi cei care nu ştiu (sau, mai ştii?, nu vor) şi renunţă. Obiective atinse pe linie. Felicitări, domnule ministru şi domnilor/doamnelor directori ministeriali!

Plânsul

Afară toată lumea plângea cuminte. Plângea în şir indian, în formaţie de atac, în cerc, în semicerc, în careu. Fiecare avea ce să-şi aducă aminte ca să poată plânge. Nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a gândit vreun moment că nu ar avea pentru ce să plângă. Jelania aceasta generală s-a decretat din cauza secetei, în speranţa că omul, în sfârşit, ar putea constitui el însuşi o resursă naturală pentru planetă.

De fapt, ştiu asta din culise, ideea cu seceta a fost un pretext, nimic mai mult. Lumea voia să plângă, avea deja lacrimile în voce, în privire, în gât. Numai bune de expectorat. Să vă spun cum se face: iei trecutul personal, îl mărunţeşti cu mare atenţie, îl treci prin câteva site foarte fine, care nu lasă grăunţele mai mari să treacă, şi ce se alege îţi dă fiori şi lacrimi cât încape.

Cele mai bune pentru plâns sunt eşecurile din trecut. Oricine a mâncat măcar un om la viaţa lui. L-a întins pe pâine, l-a ridicat în par, l-a pus în ţeapă, l-a băgat la apă, l-a strâns cu uşa, l-a prins la colţ. Metodele diferă în funcţie de imaginaţie. Dar toţi suntem canibali, s-o recunoaştem până nu ne pârăşte sângele din ţărână. Ca pe moşul nostru, Cain. Chiar dacă ar vrea domniile-voastre să se revendice de la Abel, el n-a răzbit. Toate ratările se aglomerează în sită şi stau acolo hidoase, fără ruşine, desfrânate şi arţăgoase, gata să sară la bereghata viitorului. Ieşite din coşmeliile puturoase, ca nişte clovni impostori, se dau în spectacol. Au ele plăcerea asta scârboasă şi grotescă să atârne, să fie târâte şi să urle ca să fie auzite.

M-am tot gândit aşa: cât încă sunt viu înseamnă că nu sunt mort. Da, veţi zice, foarte profundă cugetare. Şi veţi surâde ironic, apoi îngăduitor, apoi cu îngrijorare. Poate m-am ţicnit şi parcă vi se face puţin milă. Ha! Las’ pe mai târziu. Revin la ideea mea, dacă sunt viu, nu sunt mort. Ştiţi că mai mult face un căţel viu decât un leu mort? Uite, eu sunt căţelul, pot să latru, să mă gudur, s-o uşchesc afară, să urlu la lună, să mârâi la nepoftiţi, să fiu fidel. Caut stăpân. Cât mai pot să latru, pot să mă ataşez şi eu cuiva, mă aciuez pe la vreo bătătură. Aţi auzit de Ciobănilă? Bine, n-aveţi chef de lecţii de literatură. Păcat, Ciobănilă nici nu făcea literatură... În fine. Cât sunt viu – oricât de căţel aş fi – am un viitor. Şi nimeni nu-mi poate lua inima din piept ca s-o pună pe leul defunct (ăla cu care mă comparam mai înainte). Cât sunt viu, pot să alerg în soare, na!

Ei, că veni vorba! Bine că veni vorba despre soare. Că m-am luat cu... lătratul ăsta sau ce-o fi fost. Voiam să menţionez că toată povestea asta cu plânsul se petrece pe timp de noapte. Aşa e ritualul. Ca la hoţiile tradiţionale: pe-ntuneric. Cum dă geana zorilor, cum lumea se luminează la faţă. Şi oamenii nu mai bocesc aşa ca disperaţii, ci plâng mai relaxaţi. Se lasă pe spate, îşi întind braţele, picioarele, pleoapele şi se uită unii la alţii. Şi nu ştiu exact cum se întâmplă, dar încep să se ierte. Râd. Cu toate lacrimile, râd. Şi soarele cade aşa în ei, ca-ntr-un ulcior. Iar pe deasupra vezi cum se ridică aburi. Din păr li se desprind lilieci şi se afundă în pământ cu ciudă.

Ehei...

Asta era. Cred. Dimineaţa toţi ne amintim că suntem vii, că putem „lătra” şi ne putem zbengui. Şi atunci răsună un fel de descărcări electrice, se despovărează amărăciunea. Abia spre dimineaţă lacrimile încep să fie de calitate, pierd din sare şi devin dulci, ca roua. Cât trăieşti înveţi tot felul de reţete şi de lucruri utile. E clar acum pentru oricine că lacrimile de noapte se aruncă în mare, ea se descurcă mai uşor cu distilatul. Numai cele de dimineaţa se varsă direct pe pământ, ca să nu-l pustiim ca proştii. Şi nici să plângi pe tine nu-i treabă, te faci saramură nu alta. Gândiţi-vă numai... toată noaptea pic, pic, pic... ţi se acreşte, inevitabil, îţi intră sarea la loc prin piele şi ajungi salină. Ca muierea lui Lot, săracu’. Săraca. Sărmanii de noi... Şi ne ling lighioanele. Ca să se distreze.

D-aia, dimineaţa e şi riscant. Că dacă te prinde sărat bine şi ghemuit peste tine, te usucă soarele şi rămâi statuie. Despre soarta statuilor să vă spună porumbeii. Ei le ştiu din tată în fiu. Eu ştiu una şi bună, în zori trebuie să iei soare, să prinzi lumină la inimă. Şi să faci cură de aburi, să te primeneşti. Inspiri soare, expiri rouă. Poate că aşa fac ăia ce-s fericiţi că plâng. Altfel nu prea văd cum, că lumea plânge de nefericire, de obicei.

Biletele la control

În Sighişoara am găsit două biserici unde, duminica, se percepe taxă de intrare. Virtutea costă. Aşteptăm o "iniţiativă" a autorităţilor care să impună taxă de acces în casele locuite din incinta cetăţii. Dacă locatarul vrea să iasă după o pâine, ia 1 leu în plus, ca să poată reveni la propria reşedinţă. Se va explica populaţiei că măsura respectivă ţine loc de interfon, care ar fi fost mult mai costisitor şi nu se integra în estetica medievală a ansamblului.

Strâmbeee

În Oradea, de câţiva ani buni, se înlocuiesc liniile de tramvai. Treabă multă, efort mare, merge greu. Surpriza e că liniile noi sunt, pe anumite porţiuni, la fel de strâmbe precum cele vechi. Atâta doar că nu mai trebuie sudate unele de altele. Vreo câteva luni. Poate, în cazul fericit, câţiva ani. Dar nu poţi să nu te întrebi: cum reuşesc să pună aşa de strâmb şinele alea? Şi pe Ox şi pe Oy şi pe Oz. E o performanţă!

Fundalul de la Păltiniş

La Păltiniş a fost în multe feluri, dar a fost şi aşa. În fiecare zi, făcea cineva observaţia, a venit sau a plecat un participant. Adică mişcare, dinamică, vânzoleală mare, maică. Bagaje, autobuze, impresii de călătorie, cunoştinţe noi, despărţiri şi urări de bine.

Prima impresie: umezeală. A început din senin să plouă sau aşa părea. Era rece. Microbuzul hudurca de ziceai că se... dezbină, vorba lui Voiculescu. Pe serpentine chiar se auzea un sunet suspect, dar a rezistat.

Doi câini păzeau vila: „mamă” şi „fiu”. În urma unei expediţii în staţiune, ea s-a pierdut şi n-a mai revenit până la sfârşitul săptămânii. Orfanul era foarte cătrănit şi confuz, dar se adapta, ce să facă sărmanul? Viaţa e aşa cum e.

La scurt timp de la sosire un incident: o treaptă de lemn surpată. Mare atenţie la treaptă! Ghinion. Pe drum încolo tot un "ghinion": a căzut un geam de la tren. Pur şi simplu, a căzut pe peronul din Copşa-Mică şi s-a făcut ţăndări. N-a rezistat când a fost împinsă uşa ca să se deschidă. Bine că nu era nimeni în zona de impact.

Zile cu soare, puţine. Ploile, o splendoare! Tunete şi fulgere, în jur, nu în cer, norii coborâţi pe teresă şi învăluind cabana ca pe-o casă zburătoare. Într-una din zilele senine, nori de insecte umpleau valea. Se pare că eclozaseră musculiţele sau furnicuţele respective... ce or fi fost. Şi călătoreau în roiuri interminabile.

O seară senină şi cu temperatură numai bună pentru privit cerul. Stele căzătoare, muuulte. Fulgere pe vârfuri de munte. Poveşti. Comentarii relaxate, ironice, melancolice. De exemplu, Ana a fost zidită de Manole pentru că era guralivă. Ce satisfacţie va fi avut Manole, când i-a înfundat gura spurcată cu o mistrie de mortar! Speculaţie psihanalitică.

Sau schizofrenul baci care avea impresia că vorbeşte cu o oaie. Şi stă ca blegul să fie căsăpit. Dar la câtă singurătate se simte sus, în munte, nu e de mirare că o iei razna şi vorbeşti cu orice mişcă. Iar dacă mai are şi sânge cald... e clar că te şi ascultă. N-ai observat cum flutură din... coadă a înţelegere? Bancuri. Geamuri deschise, priviri curioase, exclamaţii.

Pulpele la grătar mâncate afară, în semiîntuneric. Gustoase foc. Plus salatele. De atfel, mâncare a fost mereu o treabă de calitate. Şi suficientă. Ba chiar s-au înregistrat suprasaturaţii. Apoi, mda, trebuiau spălate şi vasele. Dar nu se moare dintr-atâta.

Nopţile scurte, insuficiente. Zilele lungi, foarte exact împărţite. Oboseală. Dialoguri multe, polemici (cordiale?), sfaturi, (răz)gândiri, dezamăgiri, elanuri. Speranţe. Confirmări. Încurcături. Simulări de realitate.

Iar ploi, au revenit. Nu ai ce face, decât să le admiri sau să le deteşti. Ori să jinduieşti la soare. De data asta o furtună hotărâtă. Ploaia pătrunde în cabană. Într-o cameră plouă prin tavan. Şi în bucătărie, şi în sala de mese. Toată aparatura trebuie deconectată de la curent. Se produc variaţii mari de tensiune. Impresii finale, despărţiri, mai venim şi altă dată, ne-a plăcut. Reacţii. Se râde. S-a râs mereu, la masă, la lucru, în pauze, seara, noaptea, dimineaţa. Râsul e tonic.

Taxiul n-a oprit la vilă, ci în staţiune, adică numai bine cu vreo 7 km mai încolo. Dar revine, vina e undeva pe la mijloc, telefonul, intermediarul, cine ştie? Dimineaţa, la ora 5 e rece şi senin. Câinele – orfanul – latră să se dezmorţească după somnul de astă-noapte. Pe drum sunt prăbuşite stânci, de la furtuna de noaptea trecută.

În Sibiu e luminat peste tot, dar e frig. Când răsare soarele, nu se vede din cauza norilor. Se anunţă o zi mohorâtă.

Niciun personaj, doar decorul şi atmosfera.

Din fericire

Din fericire, nu bastrix are cheile Împărăţiei. Din fericire, nu pătrăţosu răspunde de teologia raiului. Din fericire, nu Ionatan face poezia lumii să funcţioneze. Din fericire, nu adam(a)ica este hermeneutul-şef. Din fericire, există credincioşi în culte creştine diferite care plâng că nu se pot împărtăşi împreună cu prietenii lor de altă culoare confesională. Din fericire, nu toţi cred că lor le-a pus Dumnezeu mâna în cap şi mântuirea la butonieră. Din fericire, există oameni pentru care suferinţa bate dogma. Din fericire, sunt unii care nu trebuie să apere blazoane. Din fericire, unii au inima largă, chiar dacă nu au capul doldora de informaţii dogmatice. Din fericire, mai există făcători de pace, chiar dacă nu se văd prin ochiurile internetului. Din fericire, Dumnezeu nu trăieşte din găselniţe. Din fericire, Papa a recunoscut erorile Bisericii. Din fericire nu oamenii vor despărţi grâul de neghină. Din fericire, există oameni foarte preocupaţi de bârne şi dezinteresaţi de paie. Din fericire, soarele nu se arată după merite. Din fericire, evanghelistul Luca nu a hotărât să scrie pentru baptişti sau pentru penticostali. Din fericire, Apostolul Ioan nu reclama primatul Constantinopolului. Din fericire, Apostolul Petru nu a revendicat scaun papal, ci cruce întoarsă. Din fericire, există suflete pe care dogma nu le încape, iar dacă ar dispărea la un moment dat, le-am inventa ca să le avem măcar ca ficţiuni exemplare. Din fericire, nu sunt mai... mai... mai... decât cei pomeniţi la început. Din fericire, i-am putut citi pe toţi, ca să-l pomensc pe fiecare. Din fericire, există loc pe lume şi pentru ei şi pentru mine şi, mai ales, pentru toţi ceilalţi. Din fericire, lumea nu este după chipul meu. Din fericire, există o fericire a neputinţei.

35 mai

Erich Kästner - 35 mai

Mărturisesc ruşinat că prima dată când am citit titlul cărţii, nu m-a nedumerit în niciun fel. Simţul pentru lucruri neobişnuite se pare că se poate aplatiza. Acum mă întreb cum e posibil să nu te miri că există 35 (!?) mai... Dar câte alte lucruri neobişnuite vor fi trecut pe lângă mine, fără să mă surprindă!?

O scurtă incursiune bio-bibliografică scoate din „negura vremilor” un autor care s-a confruntat cu sistemul nazist (a fost arestat în câteva rânduri), care a scris teatru (Şcoala dictatorilor), romane (Fabian), versuri, scenarii de film şi cărţi pentru copii: seria lui Emil (Emil şi detectivii, Emil şi cei trei gemeni) sau Secretul celor două fetiţe.

Îmi amintesc de o ecranizare făcută după Kastner. Acţiunea filmului se petrece într-un liceu de băieţi. Conflictele se consumă, surprinzător poate, nu între elevi şi profesori, ci între elevii a două şcoli. Răutatea copiilor – un subiect dur şi inconfortabil (încă de la Sf. Augustin). Dar precipitatul final adună laolaltă lucruri precum prietenia, fidelitatea, curajul, generozitatea, responsabilitatea, discreţia etc. Adică ceea ce ţine de fondul bun (nu neapărat natural) al umanităţii, binele care se opune dezagregării, forţe de... coeziune care diminuează (măcar) entropia socio-morală.

Să revenim. Fiind 35 mai, totul e posibil. Calul negru vorbitor (pe care îl cheamă Negro Caballo!), încălţat cu patine cu rotile. Sau ecuatorul metalic, ce trebuie întreţinut, fiindcă mereu îl stropesc apele oceanelor şi, logic!, riscă să ruginească.

Iulius Cezar şi Napoleon stau în tribune pe locurile lui Konrad şi al unchiului său, Ringelhuth, care sunt personajele principale (alături de Negro Caballo, desigur). Dar unchiul nu va tolera asemenea impertinenţe. Napoleon nu ripostează, fiindcă regulile sunt reguli: fiecare să-şi respecte numărul locului. Şi, de altă parte, când nu ai armata să te susţină...

Hannibal, săracu’, suferă de guturai, fiindcă a stat pe iarba udă la o partidă de şah cu generalul Wallenstein. Ei, cum „ce legătura au unul cu altul”? Păi, au, că-s vecini.

Alexandru cel Mare e trişor, a fost penalizat pentru că a furat startul la cursa de o sută de metri contra lui Ahile. Toate acestea se întâmplă în castelul „La măreţul trecut”. Şi asta e o mică parte din câte minunăţii se petrec.

Să vedeţi lumea Anapoda, unde căluţii de lemn pasc iarbă şi cinci terrieri scoţieni fumează trabucuri de ciocolată.

Cartea se opune ironic unei lumi prea serioasă cu sine însăşi şi care nu se mai priveşte decât foarte rar în oglindă. Iar când o face vrea doar să elimine încă o „imperfecţiune”, sperând că în sfârşit va atinge perfecţiunea mult visată.

În agora virtuală

Să încep cu începutul (relativ în sine, oricum), anume cu... Socrate. Dumnealui când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Aceasta era locul nelocuit din mijlocul cetăţii, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale. Centrul oricărui plin trebuie să fie un gol, care singur poate oferi posibilitatea îm-plinirii.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – „intelectualul” Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi „fierăreşti”, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes pentru comunitatea sătească. Iar după ce epuizau subiectul sau după o pretinsă ceartă între Moromete şi Cocoşilă plecau mulţumiţi şi informaţi la casele lor. Dar când Moromete intra în curtea casei lui, renunţa la masca publică: dacă feciorii nu-şi făceau competent treaba încredinţată erau căsăpiţi aşa, de îndemn la muncă.

Cu timpul au apărut, din mai multe motive, din ce în ce mai multe „centre” ale unei comunităţi, până aproape la dispariţia unui centru al oraşului. În zilele noastre centrul fie este atât de aglomerat încât nu-l mai deosebeşti de alte zone, fie există un centru, dar care nu se află în mijlocul oraşului, deoarece oraşul s-a extins nesimetric. Mai există şi varianta în care centrul şi-a pierdut funcţia de a aduna lumea pentru diferite chestiuni.

O parte din caracteristicile agorei au fost preluate de spaţiul virtual. Acesta însă nu mai are un loc al lui, precis, ci se poate accesa din chiar centrul locuinţei. Iar uşa şi-a pierdut rolul de barieră între interior şi exterior. Omul (bărbatul în special) nu mai trebuie să meargă, să iasă din casă pentru a ajunge în piaţa (agora) cetăţii la consfătuire, dezbatere şi informare, ci poate să intre foarte bine în casă – şi aici vorbesc doar de casele care au computer conectat la internet –, iar apoi pe pagini de ştiri, forum virtual, chat etc. Astfel că din interiorul cel mai interior al locuinţei, din zona de maximă intimitate, se deschide poarta către un spaţiu care este, de fapt, un gol, un vid, întrucât internetul nu este o realitate explorabilă senzorial. Chiar dacă putem atinge tastatura, mouse-ul etc, chiar dacă putem asculta muzică sau viziona filme, nu putem nici atinge, nici auzi, nici simţi în vreun fel internetul. Nici persoanele cu care comunicăm nu ne sunt cu mult mai accesibile pe aceste... căi de acces. Astfel internetul devine agora publică, ne-locul în care se poate întâmpla orice. Neaparţinând nimănui, aparţine tuturor şi tocmai pentru că nu este nimic anume poate fi orice. Intrarea în acest interior, înlăuntrul propriei case îngăduie o neaşteptată... ieşire spre exterior, spre un spaţiu public mai larg (nelimitat practic) decât cel real.

Această suprapunere a spaţiului public cu cel privat (public şi privat se referă aici la diferitele grade de intimitate dinspre exteriorul spre interiorul familiei) influenţează şi modifică relaţiile. În loc de întâlnirile publice faţă către faţă apar relaţiile cu interfaţă. Se inter-pune un mediator (care poate modifica mesajul) între interlocutori, care, deşi facilitează comunicarea, îi diminuează autenticitatea şi complexitatea. E, cu o expresie populară, şi mumă şi ciumă pentru legăturile interumane. Dincolo de faptul că există posibilitatea creării unei identităţi false, comunicarea pe internet nu mai „necesită” nici măcar obişnuita mască adoptată implicit şi instinctiv la ieşirea în spaţiul public: poţi să te cerţi cu soţia în timp ce răspunzi amabil pe messenger unei cunoştinţe. Sau, cu toate că în spaţiul virtual, în discuţii aprinse cu un necunoscut poţi să nesocoteşti orice etichetă de vârstă ori autoritate, când îl întâlneşti în lumea reală, faci, măcar în primă fază, un pas înapoi. În întâlnirea faţă către faţă apare o stângăcie care era protejată de medierea computerului. Poţi ascunde mult în comunicarea pe internet. Dar chiar dacă nu-ţi propui să (te) ascunzi, nu te poţi arăta întreg, deoarece sufletul se vede numai din gesturile trupului, celălalt neputând să-l vadă aşa cum este. Şi dacă mai apare încă un intermediar, cum să ajungă sufletul celuilalt prin computer la mine? Cum să mai zăresc prin golul pupilelor privirea care mă priveşte? Şi gesturile involuntare ale sufletului care se manifestă în trup cum să le pot sesiza prin monitor? Suntem reduşi la o aparenţă şi mai săracă în semnificaţii decât aparenţa propriei apariţii.

Dar relaţiile afectate în primul rând şi, probabil, în cea mai mare măsură sunt cele cu familia. Cum legăturile sociale cu exteriorul sunt administrate, în familia tradiţională, de către soţ, cel care va sta mai mult la computer va fi, prin deducţie, tot el. Dacă Socrate, când părăsea agora sau Moromete, poiana lui Iocan, intrau pe uliţa ce ducea spre casă şi totul devenea din ce în ce mai familiar, se îndepărtau de public şi se apropiau treptat de intimitatea familiei, se regăseau cu soţiile lor oricât de pisăloage sau iubitoare, azi interiorul are un statut ambiguu, din cauză că internetul e oarecum o uşă plasată cu totul neaşteptat – înăuntru. Această deschidere poate să fie sau nu folosită, dar este percepută de către familie şi în special de către femei ca un potenţial pericol: „computerul” necesită atenţie, timp, care este luat din timpul petrecut cu familia, cu toate că se presupune că, facilitând relaţiile exterioare, orele petrecute în „exterior” ar trebui să fie mai reduse ca număr. Dimpotrivă, se întâmplă tocmai contrariul: având internet acasă, familia sau unii membrii ai familiei tind să stea din ce în ce mai mult în faţa computerului. Dintr-o eroare care se petrece nu ştiu unde, probabil că e vorba de o deficienţă majoră în comunicare, se ajunge chiar la divorţuri.

Internetul, posibilitatea tuturor posibilităţilor (pentru că se poate încărca şi descărca orice), virtualitate pură, nu are sens decât în prezenţa omului în carne şi oase. Fiind potenţă (posibilitate) desăvârşită nu poate să aibă şi să ofere în sine împlinire, este mijloc, nu scop. Fără lumea reală, cea virtuală nu şi-ar avea existenţa.

Platon voia să se elibereze de temniţa trupului care înlănţuie sufletul. Se pare că internetul este o astfel de eliberare, o deschidere spre un alt nivel de realitate, o realitate din ce în ce mai inteligibilă, dar care riscă să o ignore şi să o uite pe cea sensibilă (trupul). Şi ar fi păcat de atâta frumuseţe tangibilă/materială, întrucât am aflat, mai ales de la creştinism încoace, că lumea materială nu este chiar atât de rea şi că, dimpotrivă, îşi are locul ei în economia lucrurilor. © Claudia Dudaş

Personalul

Am pornit în viaţă cu...personalul

E ca şi cum ai zice: "am pornit cu stângul". Cam aşa şi e. Dar, când am ieşit la lumină din casa mea şchioapă de-un suflet, n-am mai prins decât personalul. Şi pe ăsta din cauză că întârziase. Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun (oricum mi-l luam de-o viaţă). Şi de la cine? De la cei pe care nu i-am avut niciodată? De la cei pe care, oricum, îi duc cu mine?

Am urcat deja de-o vreme. Mă acomodez greu cu ceilalţi călători: unul vrea prea mult loc, altul se fereşte de mine... un copilaş face gălăgie... unul oftează enerva(n)t.

Într-un compartiment, în alt tren (personal şi el) văd nişte oameni (ţigani, să zicem...nu, nu din ăia răi, doar săraci) ce mănâcă, beau, fumează şi vorbesc. Se vede pe ei că vorbesc. Mi se pare că aduce a Bacovia şi Dostoievski. (A mai făcut cineva paralela asta?) Şi mă gândesc ce "mare avantaj" să umbli cu personalul: întâlneşti tot felul de oameni (Şi poate îngeri, că îngerii nu prea umblă cu acceleratul, ca ăia nu prea au nevoie de protecţie. Îi protejează sistemul).

E rau cu personalul că se înserează repede şi nu mai vezi nimic afară. Şi multă vreme trebuie să priveşti înăuntru. E dureros... că e mic şi murdar... Parcă am prins ce-i mai rău în viaţă: un personal, pe timp de iarnă, pe înserate... A! Şi uit să spun lucrul bun: am prin loc la fereastră!!! Pot să văd şi înăuntru şi în afară. Pot???

Când am pornit, vremea era mai blăndă, părea că vrea să vină primăvara. Acum sunt nămeţi mari şi viscoleşte. După calendarul meu ştiam că după iarnă vine primăvara. Acum mă tot socotesc: oare după iarnă vine iarna?

...Un cap moale se odihneşte pe umărul meu. O cuprind cu braţul sufletului, ca să n-o deranjez cu mişcări bruşte. Bărbatul din faţa mea doarme cu gura deschisă. Mă gândesc: "săracul..."; are un ochi pansat... "Mama...tata..." îngâna copilaşul din stânga, care aţipeşte în braţele bunicii.

...Mă trezesc... acelaşi personal... Dormisem un pic pe umărul ei. Şi îmi e cald. Cred că mă învelise cu ceva. Bărbatul din faţă nu mai e... Bălăriile sunt tot acolo: pe marginea drumului şi în adâncul sufletului. A! Pentru informare generală: cel mai adesea, din personal se văd bălării pe marginea drumului. Sau sunt doar la marginea ochilor?

Doamne, ce încet merge! Călătoresc deja de-o viaţă... vreme, am vrut să spun... Mă gândesc să cobor la prima. Poate prind vreun accelerat. Demult am vrut să cobor la prima, să iau acceleratul ăla. Sau zicea cineva că nu mai vine? Cred că aş deranja prea mult să cobor acum, probabil bunul mers al lucrurilor.

A! Nu ştiam de ce stăm atât în staţia asta. Să treaca trenul ce tocmai a trecut. Nu ştiu ce era, dar mergea foarte repede. Se grăbea undeva. Obositor! Eu nu-mi aduc aminte să mă grăbesc undeva...O mai fi venind vreunul? Se aude un fluierat...A, nu... Porneşte personalul...

De-acum e noapte-afară. Înăuntru nu: aici luminează un neon chior de-o lumină. Insist totuşi să privesc pe fereastră: văd doar ca-n oglindă chipurile persoanelor din compartiment: sunt mai străvezii aşa, mai frumoşi parcă... în afara mea... lor...

Nu ştiu de ce, de la început mă însoţeşte un dor, ca un miros din copilărie. Nu poate prinde contur... Mă întreb unde o fi locul în care să se întâlnească ce am pierdut cu ce n-am găsit încă. Voi fi ajuns atunci la fericire sau voi plânge doar că mi-am pierdut dorul?

Of, ce încet merge... mă tem să nu mă rătăcesc pe aici la cât mă plimb, ba înainte, ba înapoi. Nu contează. Mă bazez că se va găsi cineva să mă găsească...

Unde mergeam?

Noua generaţie

Era de aşteptat să apară. Era de dorit să se nască. Dar nu se ştia cum o să arate. Se legau de ea tot felul de imagini şi proiecţii mai realiste sau mai utopice. Acum e certă şi începe să îşi dea măsura caracterului. Noua generaţie de părinţi români se prezintă.

Este interesant de observat, din punct de vedere lingvistic, cum se poate modifica sensul unui enunţ, fără să se schimbe vreun accent sau vreo virgulă, păstrându-se chiar şi intonaţia. Când îşi petrecea copilul ce pleca în căutarea unui rost în viaţă, tatăl „de modă veche” obişnuia să spună: „Să nu mă faci de râs!” A face de râs familia însemna a atrage oprobriul public asupra ei. Fără a impune o conduită morală fără cusur, avertismentul parental avea evidente conotaţii sociale. Se admitea astfel că există o arie care circumscrie comportamentul obişnuit. Ex-centricitatea era exclusă tocmai pentru că risca să încalce norma convieţuirii în limite normale.

Când un părinte din noua generaţie spune copilului său acelaşi lucru, din pricina contextului, enunţul dobândeşte cu totul alte înţelesuri. Goana după bani cu orice preţ este o trăsătură evidentă a noilor părinţi. Mijloacele legale, în România, sunt praf în ochii celor creduli. În aceste condiţii, a-l face de râs pe tatăl care a stors bani din piatră seacă (sau din „minele” capitalismului post-decembrist) înseamnă să fii mai puţin „descurcăreţ”. Dimpotrivă, mândria familiei este o odraslă care, pe lângă faptul că face bani (interesează, desigur, cantitatea nu sursele), este mai impertinentă decât părinţii şi caută să obţină o poziţie mai influentă, de mai mare autoritate.

Noua generaţie de părinţi produce o generaţie de oameni fixaţi, aproape exclusiv, pe bunăstarea materială şi pe mijloacele de obţinere a ei. Devine, în acest timp, mai „de râs” să nu fii capabil să-ţi faci o vilă, chiar dacă eşti integru social şi nu faci compromisuri morale. Cinstea şi respectul nu au nici o relevanţă. Criteriul şi măsura calităţii umane sunt de natură financiară.

Această nouă generaţie de părinţi are şi tragedii, pe care, de prea multă treabă, de multe ori nu le mai remarcă. Dar societatea începe să le tragă ponoasele. Copiii abandonaţi în faţa televizorului ori lăsaţi în seama bunicilor şi profesorilor depăşiţi de situaţie se răzbună. În fapt, nu fac decât să trăiască ce au... învăţat.

Debusolarea axiologică, violenţa de limbaj şi comportamentală izbucnesc din când în când în spaţiul public, devenind cunoscute. Dar în rest mocnesc în focare sau indivizi. Maneaua face carieră cu mesaje care împart dihotomic lumea în eu şi restul, unde „restul” întotdeauna îmi vrea răul. Aşa că eu sunt angajat într-un lanţ trofic din care supravieţuiesc în măsura în care sunt mai „jmecher”, mai „borfaş”, mai... Toţi e duşmanii mei şi toţi vrea să-mi ia banii, dragostea şi familia.

După ce susţin prin faptele lor ideea că banii rezolvă totul, după ce închină ziua întreagă acumulărilor de „capital”, părinţii din noua generaţie au... naivitatea să se mire când copiii lor le duc valorile până la cele din urmă consecinţe. Deşi ei înşişi se manifesta agresiv, sunt consternaţi că au copii violenţi.

Dar vestea bună e că s-au terminat conflictele între generaţii. Acum există continuitate: (de)generaţia mijlocie se regăseşte amplificată şi înflorită în toată spledoarea scârbelor ei în cea tânără. Nimic nu s-a pierdut, totul s-a consolidat.