Cristorealism, curent christic sau... ce?

Cum moderatorii grupului Cuvinte la Schimb au fiecare blog propriu (Jurnalul scrierii iubirii şi Lumea Adam(a)ică), discuţia recent iniţiată pe listă, a ieşit şi afară. Lucrul nu poate fi decât bun, fiindcă numărul potenţialilor cititori este mai mare şi dezbaterea ar putea beneficia de o desfăşurare mai amplă.

În consecinţă, am decis să formulez o replică la ceea ce s-a discutat până acum şi să o postez, la rândul meu, tot la liberă vedere. N-am pretenţia de coerenţă, ci am intenţionat o survolare a subiectului.

De unde pornim?

Definirea unui curent literar cu rădăcini evanghelice ar trebui să vadă care sunt reperele la care se raportează. Mainstream-ul autohton? Nişele inaugurate de alţii? (Mă distrează termenii ăştia foarte folosiţi în ultima vreme.) Curente literare cu caracter universal? Raportări la experienţe similare din alte culturi?

Deschid aici o paranteză. Reperul „Ioan Alexandru” nu se poate susţine, pentru că el nu a conturat o estetică, ci o atitudine religioasă. De aici i s-a tras marginalizarea, care n-a venit unilateral, din partea ortodocşilor. Şi nu aş fi foarte sigur că era o marginalizare generalizată, ci cred sunt oameni (ortodocşi sau evanghelici) care îl apreciază.

La sub-cultura evanghelică – eu cred că există o subcultură, chiar în sensul peiorativ care nu place – e greu să te raportezi, fiindcă ancorele posibile aici sunt doar de ordin dogmatic. Şi o delimitare polemică nu îşi are rostul. O estetică în răspăr cu „direcţia” generală (a predicuţelor, versificaţiilor etc.) riscă fie să coboare într-un vid din care absentează tocmai obiectul discuţiei, fie să se înfumureze într-o atitudine autosuficientă. Echilibrul e posibil numai în plan moral-religios. Estetic încă nu există un reper semnificativ. Dar pot fi căutate în afara României.

Nu e necesară o raportare la contextul eclesial. Spun asta fără nicio urmă de ranchiună sau de răzvrătire. Pretenţia de a face poezie sau literatură pentru uzul evanghelicilor s-ar putea solda cu un compromis nefericit.

Mă tare îndoiesc de faptul că biserica evanghelică din România are în acest moment un mesaj major şi consistent de transmis culturii româneşti. Ce se poate întâmpla, în cel mai fericit caz, este să-şi facă auzită vocea. Dar, de obicei, nu răspunde decât cu puritanismul băţos şi monologal la aproape orice problemă existentă. (Excepţii fericite au început să apară, între care cea mai la îndemână sunt blogurile.) Faptul se datorează, desigur, adevărului incontestabil că Scriptura are răspuns la toate problemele vieţii şi, prin extensie, ceea ce înţelegem noi din Scriptură este răspunsul la problema ridicată. Ca exemplu menţionez că biserica evanghelică nu ştie dacă e voie sau nu e voie să rupi logodna. Vladimir Pustan nu e de acord, fiindcă e ca şi cum ai rupe căsătoria, zice el. Dar nici nu poţi să locuieşti sub acelaşi acoperământ cu logodnica pentru că nu eşti încă un singur trup cu ea. La fel susţine şi dr. Paul Negruţ, după ştiinţa mea, dacă nu şi-a schimbat poziţia între timp. Pe când dr. Iosif Ţon admite să fie ruptă logodna. Ca să vezi coerenţă de viziune... Da, ştiu, nu e necesar să mi se amintească, noi propovăduim soluţia la problema fundamentală a omului: mântuirea sufletului. Dar la fel fac şi ceilalţi creştini, chiar dacă noi contestăm valabilitatea discursului lor şi mai ales eficacitatea lui.

Cred că se cuvine făcută o precizare, vizavi de unul dintre lucrurile afirmate de Ionatan. Criticii şi criticioşii nu trebuie amestecaţi de-a valma într-o aşa-numită cultură ortodoxă majoritară. Fiindcă unii dintre ei au alergie la orice semn de religiozitate în literatură, alţii sunt catolici declaraţi (sau greco-catolici) şi destul de puţini îşi manifestă adeziuni fără rezervă la discursul naţionalist-ortodox extremist. Chiar dacă toţi ar fi împotriva evanghelicilor, programatic (lucru pe care refuz să îl cred), nu se justifică etichetarea colectivă a lor.

Cine suntem?

Mai întâi suntem nişte individualităţi dotate cu mai mult sau mai puţin talent artistic. Dar, înainte de asta, suntem creştini la nivele diferite de maturitate spirituală. Manifestarea noastră se leagă neapărat şi inevitabil atât de talent cât şi de viaţa spirituală.

Un curent literar nu poate impune nivelul de spiritualitate al fiecărui membru, asta nu face nici măcar biserica. Trebuie să fie loc pentru mai mulţi, nimeni nu este etalon.

Suntem fiinţe pământeşti expuse unui foarte mare risc (săracii de noi! :D). Riscul de a lucra foarte mult cu cuvinte. Iar de aici decurg o sumedenie de posibilităţi: orgoliului celui care spune altora, iluzia că Dumnezeu vorbeşte prin fiecare dintre scrierile noastre, impresia că suntem mai de soi decât „autorii laici”, pretenţia că suntem cei mai apropiaţi de Dumnezeu.

Ar trebui să adoptăm o atitudine consecventă vizavi de piaţa culturală cu toate ale ei. Dacă e dispreţ, dispreţ să rămână. Că altfel, poate se trezeşte unul cu un premiu şi atunci începem să vedem „oportunitatea” pe care o avem să vorbim lumii despre... Propun o prudenţă cât de cât egală, care să profite de ceea ce are şi să nu dispreţuiscă strugurii, numai pentru că nu-i sunt accesibili.

Suntem o mişcare subterană încă. N-am scos capul foarte tare, nici ca manifestare publică, nici ca prezenţă estetică viguroasă.

Cui ne adresăm?

Nu cred în culturalizarea mediului evanghelic. Mi se pare o utopie şi o acţiune cu potenţial efect nociv, în acelaşi timp. Strungarul trebuie să existe cu „maneaua” lui pocăiască, fără să se simtă presat să înţeleagă poezia cu vers alb sau să se culturalizeze. Asta este o tendinţă nivelatoare care, chiar dacă vrea aducerea tuturor la un numitor comun înalt, este la fel de dăunătoare ca orice nivelare: va tăia capete sau va lungi oase. Şi vom fi toţi... montruos de frumoşi.

Nu îmi plac tendinţele publicitare ale mediului evanghelic. Nu mai există loc pentru cineva care să vrea să caute, să sape, să ardă de interes. Totul vine la tavă şi eşti obligat să îngurgitezi, să aduni, până ţi se face lehamite. În plus, trebuie să îţi şi placă, fiindcă altceva... nu mai este. Aici e totul! Aş prefera metoda seducţiei: araţi puţin, foarte puţin. Chiar nu mai trebuie lăsaţi oamenii să înseteze? Nu mai trebuie ascuns nimic? Totul tre’ să fie gol şi descoperit?

Să spunem că ne adresăm românilor. Îi considerăm ortodocşi? Îi considerăm necreştini? Trebuie să îi considerăm cumva?

Aş pleca de la ideea că trebuie luat în calcul, în primul rând, umanul care ne leagă şi ne nivelează. Dacă există ceva ce am putea spune Omului, atunci merită.

Ce spunem?

Dacă tot e să existe o direcţie literară, un curent, susţin că acesta n-ar trebui să se delimiteze dogmatic, ci să articuleze o estetică decentă, afirmativă, dialogală, nebelicoasă. Sunt de acord să fie polemică, dar prin conţinut, iar nu prin retorică. Iar dacă totuşi se vrea polemică şi în formă, să polemizeze cu direcţii literare, nu cu Biserica Ortodoxă (intolerantă cu noi !?), nici cu bisericile de provenienţă (care, vezi dragă?, nu ne înţeleg geniul... carpatin).

„Sinteza adâncurilor cereşti cu adâncurile omeneşti” (Emanuel Guralivu) este o chestiune teoretică, ce nu lămureşte, ci s-ar putea, ca, fără intenţia autorului, să încurce. Adâncurile cereşti nu ne sunt accesibile, decât pe măsura credinţei noastre şi a momentului spiritual în care ne aflăm. Ţin să precizez aici că nu cred că poetul/scriitorul beneficiază (în virtutea faptului că este poet) de un surplus de revelaţie, nici măcar de o înţelegere superioară, ci, mai degrabă, de capacitatea de a exprima un lucru pe care şi alţii l-au „simţit”, dar nu au reuşit să-l aproximeze în cuvinte. Nu sunt dispus să discutăm despre un rol profetic al scriitorului decât după ce analizăm vocaţia profetică a preotului/pastorului, spre exemplu. Adâncurile omeneşti, de altă parte, trimit aproape în linie dreaptă către psihanaliză. Iar din atare sinteză... nu ştiu dacă mi-ar plăcea ce anume se naşte.

„Întrebarea sinceră” (E. G.) nu este în mod necesar şi meritorie. Mai de dorit e întrebarea bine pusă, corect pusă, întrebarea care merge direct la esenţa problemei. De acord aici cu Emanuel, că literatura nu este obligată să dea şi răspunsul (cel puţin asta înţeleg din ideea că răspunsul nu trebuie să fie contrafăcut). Ba chiar e de dorit ca răspunsul să vină din căutarea individuală, din întâlnirea cu omului cu Dumnezeu. Oricum, adevăratele răspunsuri spirituale au întotdeauna ceva transcendent în raport cu literatura şi viaţa. Dar, dacă există un răspuns, nu e cazul să fie dosit, doar din teama de a nu oferi răspunsuri.

„Se interzice artistului trucarea echilibrului” (E. G.) Ideea e inaplicabilă în practică. Ce înseamnă echilibru? Cine îl defineşte? Pe ce criterii îl defineşte? Cine decide că echiliburul a fost „trucat”? Lipsesc „judecătorul” şi „cadrul legislativ”.

Şi haideţi să lăsăm termenul „îndumnezeire” în contextul lui teologic precis. Nu e cazul să uzăm de el aici, doar ca să îl avem în repertoriu.

Într-un inventar al realităţilor care pot determina articularea unui mesaj se pot trece o grămadă de subiecte, de la iubire şi moarte, la frumuseţe şi natură. Se pot reconfigura noţiuni ca libertate, autenticitate, erotism, revoltă, angoasă, iraţional, creaţie, siguranţă, iubire, patriotism, eroism etc. – toate afectate de trecerea prin modern-isme.

M-aş feri mereu de orice elitisme explicite sau implicite, fiindcă poetul nu e superior (dar, desigur, nici inferior) „fratelui simplu”, adică celui ce tunde iarba sau celui ce ţine contabilitate.

Cine vorbeşte?

Oricine, atâta vreme cât reuşeşte să întrunească adeziunea activă sau măcar pasivă a unei majorităţi semnificative. Portrete-robot m-aş feri să fac.

Ce propun?

O analiză a ceea ce s-a scris şi se scrie pe Cuvinte la schimb. Toată povestea nu are niciun sens dacă nu se regăseşte în texte, măcar în germene. Poate că nu există nimic valoros în creaţiile celor de la ClaS, poate că există foarte mult. În ipoteza de lucru cred că trebuie admise ambele variante. Grupul nu se construieşte numai de acum înainte, numai pornind de la un program. El are o istorie de aproape 7 ani. Se desprinde o constantă, un numitor comun (la nivel estetic) oricât de firav din cele 2 volume şi din mesajele existente pe ClaS? În opinia mea, de aici se poate constitui un punct de plecare.

Nu consider prioritar în acest moment să existe un nume. Iar dintre cele două propuse nu votez pentru vreunul. Amândouă păcătuiesc prin clamarea numelui lui Cristos şi rechiziţionarea lui pentru uzul personal. Nu pot aproba asta. Mă tem să nu fie o „luare în deşert”, pentru că nu vom fi tot timpul cristici, oricât de mult ne-am dori asta. Atunci mai bine să nu afişăm pe firma noastră un ideal, ca să nu-l comprimitem şi în ochii altora. (Există o grupare, cred că evanghelică, prin SUA, care-şi spune The Church of Christ – nu mormonii. Celelalte biserici ale cui or fi fiind atunci? Riscăm aceeaşi ipostază ridicolă, cred eu.) Dar nu mă opun nici efortului de a stabili un titlu.

Apoi susţin ideea unei retorici care nu înfierează alte confesiuni doar pentru că sunt numeroase, intolerante sau mai ştiu eu cum. De asemenea, nu mă interesează nici să ne victimizăm. Am citit autori catolici excelenţi, ortodocşi fenomenali. Mult mai aproape de noi, la SSJ scria Alina Simion (ea a fost o vreme şi membră a ClaS) şi scria alături de baptişti, penticostali etc. Şi scria bine. Tot în SSJ i-a apărut un articol unui prieten foarte bun (Florin Betea), care, ortodox şi el, nu scrie rău şi nici nu mănâncă evanghelici la micul dejun. Există şi contra-exemple, sunt convins. Tocmai de aceea cred că nu se poate discuta cu generalizări.