Protecţia animalelor

Iubitorii de animale au hotărât că nu mai pot îndura violenţa care se abate asupra necuvântătoarelor şi au iniţiat o campanie pentru drepturile acestora din urmă. Nimic rău în sine, în aceast demers împotriva cruzimii şi maltratării. Dar m-am săturat de aceasta afecţiune patologică, manifestată în forme groteşti şi dezumanizate.

Da, se reproşează celor care bat animalele că sunt brute, că n-au inimă, că le lipseşte sensibilitatea. Aşa o fi. Nu contest. Dar aş vrea să aflu şi eu un lucru: cum le spune ălora care îşi plimbă câinii fără botniţă şi fără lesă prin parcuri pline de copii? Cum le spune celor care îşi duc necuvântătoarele iubite pe iarbă sau, pur şi simplu, în stradă, ca să-şi facă nevoile? Şi, pe cât punem pariu că ăştia nu sunt nici cazuri izolate, nici excepţii care confirmă că, în general, stăpânii se poartă onorabil (cu restul oamenilor).

Că treaba vine cam aşa: de atâta dragoste pentru animale, nu mai există niciun fel de respect faţă de om. Câinele nu trebuie să fie „traumatizat” cu lesă, ci poate să muşte pe cine vrea, apoi se vor lua măsuri, desigur.

Maidanezii agresivi sunt, nu o dată (întrebaţi la orice firmă de hingheri; eu am întrebat), protejaţi de inşi „iubitori de animale”, care, până să-i salveze, se declară stăpânii patrupedelor, apoi nu se mai sinchisesc câtă mizerie fac sau pe cine atacă „protejaţii” lor.

Nu, n-am niciun chef să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât mulţi dintre stăpânii lor sunt nişte nesimţiţi cărora nu le pasă de nimic altceva decât de „odoarele” lor (mergeţi, în Oradea, pe malul Crişului ca să va documentaţi „în teren”). Nu vreau să aud despre drepturile animalelor atâta vreme cât toţi parcă am avea datoria să iubim câini sau să cocoloşim pisici care, în schimb, ne umplu trotuarele, parcurile, scările şi magazinele de rahat şi păr.

N-am nimic împotriva animalelor, fiindcă am crescut cu ele. Dar ştiam destul de bine că au locul lor precis. Că există spaţii interzise animalelor şi, foarte clar, că oamenii sunt mai importanţi decât animalele. Iar când în curte ajungea un copil, câinele trebuia să stea în lanţ, în ciuda „traumelor psihice” pe care le presupune „robia”.

Mi-am zis şi eu năduful, dar nu cred că există vreo şansă ca lucrurile să se schimbe. Societatea e prea anormală, ca să rişte decizii care să favorizeze şi omul. Animalele au ajuns un fel de... minoritate discriminată, care trebuie să ia locul discriminatorilor, în centrul sistemului. Avem şanse ca, peste o vreme, cei care nu deţin animale să fie consideraţi cu persoane cu... dizabilităţi relaţionale.

Mi-e lehamite de această „campanie” gălăgioasă pentru că există lucruri mult mai grave şi mai serioase care se consumă în tăcere şi în anonimat. Ştiaţi, de exemplu, că în cazul bolnavilor de hepatita C, doar 1 din 100 (!?) beneficiază de tratament în România – numărul bolnavilor fiind estimat la peste 600.000. Iar motivul este... lipsa banilor. Ce se întâmplă cu restul? Simplu, fac ciroză şi mor! E disproporţionat zgomotul ăsta. Dar face audienţă! Şi asta e tot ce contează. Pe când suferinzii unami sunt „silenţioşi”, mor ştiuţi doar de familiile lor, nefilmaţi de nimeni. Cine să apere nişte hepatici, nu?

O societate care îşi lasă oamenii să moară din lipsă de fonduri (!?), şi nu se revoltă la acest gând, urlă în gura mare că un ţicnit a bătut o vacă sau că un beţiv a lovit cu piciorul o pisică. Aş prefera să moară mai multe animale şi să trăiască mai mulţi oameni. Parcă totuşi ar fi mai echitabil şi mai aproape de rostul omului pe lume.