Moartea rentabilă

Accidentul de muncă din Valea Jiului a venit ca o mană cerească pentru politicienii aflaţi în plină campanie electorală. Acum pot să folosească asta în orice chip. Pot să se plimbe cu o faţă prelungă, preocupată prin Petrila, pot să înjure guvernarea actuală sau să dea vina pe cele anterioare, în funcţie de partidul din care fac parte. Pot să fluture statistici alarmante sau, dimpotrivă, roze pe sub nasul presei. Oricum ar fi, e un prilej unic de spectacol căzut pleaşcă în panoplia candidaţilor. Un adevărat giuvaer. O mină de aur, ca să fim cinici până la capăt. Pe care se va găsi mereu cineva care s-o exploateze cum se cuvine: presa, politicienii, liderii religioşi, vedetele etc.
Aşadar, spectacolul funerar este speculat mereu. Cei mai valoroşi oameni din ţara asta sunt cei morţi. Pe de o parte e normal să fie aşa, fiindcă ei nu se mai răzgândesc, nu mai fac tâmpenii, nu mai umblă brambura. E ca şi cu sfinţii, canonizarea se face post-mortem. Însă nu despre acest sens just vreau să vorbesc. Ci despre filonul pe care îl reprezintă decesul altora.
Vă amintiţi de moartea lui Corneliu Coposu? Eu nu îmi amintesc prea multe, dar ştiu că l-am auzit atunci la radio pe Iliescu glorificând statura morală şi politică a seniorului PNȚCD. Mi-a venit să vomit, din pricină că eram la curent cu ocările, cu minciunile, cu manipulările la care fostul comunist de frunte recursese ca să-l compromită pe liderul opoziţiei româneşti de la acea vreme. Din cauza acestor adevărate campanii de denigrare publică, oricine era asociat cu Coposu devenea un adevărat paria. Însă moartea lui l-a făcut pe bătrânul bolşevic să ţopăie pe mormântul unui fost deţinut politic. Personal cred că a fost mai mult de bucurie că a scăpat de un adversar de temut decât din vreo redeşteptare intempestivă a conştiinţei. Nu cred că personajul deţine aşa ceva sau, dacă deţine, aceasta nu funcţionează astfel încât să determine autoflagelarea publică pentru propriile fapte (publice!) reprobabile.
Puţini l-au apreciat pe Coposu în timpul vieţii. Iar cei care l-au contestat nu prea ştiau de ce o fac. E un alt fapt tipic pentru naţia noastră. Ne împărţim de obicei în adulatori şi contestatari. Primii se ocupă cu osanalele fără perdea, ceilalţi cu înjurăturile fără măsură. Pentru niciunii nu contează dacă au motive sau nu. Umorile proprii sunt adevăratele imbolduri şi singurele justificări. Mult mai restrânsă este categoria formată din admiratorii critici. Adică acei oameni care ştiu să aprecieze, dar nu simt nevoia să imaculeze orice erou, să-l facă mai mult decât a fost.
Să luăm şi exemple mai notorii. Pe mormântul lui Eminescu dansează trepăduşi de toată teapa. Dacă te atingi de el cu un cuvânt, sar apărătorii neamului, iubitorii de ţară şi apărătorii valorilor adevărate. Toţi cu acelaşi discurs perimat, cu aceleaşi argumente mucegăite. O grămadă de suporteri. La fel de fanatici sunt şi contestatarii. Mai ales cei din „tânăra generaţie” care, sastisiţi de atâta eminescolatrie (şi pe bună dreptate!), nu se mai ostenesc să descopere pe cont propriu dacă individul ăla din secolul XIX merită atenţie sau ba. Ci doar reacţionează la presiunea şcolii, însă folosind exact aceeaşi metodă: nicio analiză, doar răspunsuri viscerale.
O fi un blestem că nu ştim să ne raportăm la cei morţi decât sub aceeaşi specie de atitudini ce caracterizează raporturile cu cei vii. Atâta doar că în loc de predominantele injurii, le aducem cu preponderenţă complimente, laude, osanale. Ştefan cel Mare şi (mai nou) Sfânt este un fost mare român pe vremea când nu exista noţiunea de român, care, din când în când, de atâta patriotism sufocant, mai făcea câte un raid prin Țara Românească a lui Vlad Țepeş.
În timp ce scriam la acest text, am primit vestea tristă, foarte tristă, că a murit Manu. Şi moartea lui, după cum se poate vedea deja în comentariile la articol, este prilej de spectacol, de înjurături. Unii, mai experimentaţi, vor veni cu explicaţii teologico-filosofice în dreptul unei morţi fără prea multă noimă. Că astfel de întâmplări mohorâte devin prilejuri de meditaţie e inevitabil. Dar poate ar fi indicat să fie lăsate concluziile în seama lumii de apoi, la fel şi explicaţiile prea sigure de sine sau peroraţiile prea emfatice. Să ne mulţumim cu foarte puţin, pe cât posibil.
Decesele – mai recente şi mai apăsătoare ori mai îndepărtate şi mai indiferente – sunt ocazii pentru dezmăţuri egoiste. Fundamental este să se poată profita de pe urma tuturor acestor momente de vizibilitate. Lumea se adună, e vulnerabilă emoţional, e receptivă, poate chiar disperată, trebuie stors orice beneficiu. Uneori urmărirea intereselor ia aspect de egocentrism (în termenii lui C.S. Lewis, egoistul trage tot ce poate spre sine, în timp ce egocentricul se pune la dispoziţia altora, în aparenţă, însă numai pentru a-i determina să-l observe, să-l laude, să-l compătimească).
Chiar dacă e foarte îngustă, aici trebuie să fac loc unei specii de oameni aparte. Sunt acei admiratori sau denigratori plin de patos, dar total dezinteresaţi. E posibil să se afle în eroare, însă au calitatea de a fi oneşti şi autentici. Tragedia îi frământă, însă nu cunosc alt tip de răspuns în faţa ei.
În rest, e greu să taci şi să recunoşti că nu ai explicaţii în faţa unui eveniment atât de cutremurător. E greu să delimitezi campania electorală de nevoia oamenilor de ajutor. E greu să fii discret când ai ocazia să te dai în stambă. E greu să admiţi că eşti limitat şi insignifiant. Poate că şi din această pricină încep picioarele să ţopăie fără astâmpăr, maxilarele să clănţăne discursuri necontrolate şi mâinile să indice tot felul de vinovaţi. E greu să dai vina pe Dumnezeu şi atunci te faci singur dumnezeu, pentru că Îi simţi absenţa. Şi ieşi în faţă, om mărunt care vrea să fie văzut, care a descoperit ce anume stă la rădăcina vieţii şi o retează subit.