sâmbătă, 15 noiembrie 2008

A doua „fază orală”

Faza orală este, în limbajul psihanalizei freudiene, o etapă în dezvoltarea psihosexuală, care, desigur, lasă urme pe tot restul vieţii. E perioada cuprinsă ce acoperă cam primele 18 luni de viaţă, în care gura este centrul plăcerii. Cei care au avut parte fie de neglijare, fie de atenţie exagerată în această perioadă, se spune că dezvoltă aşa-numitele fixaţii orale. Dacă ar fi să dăm crezare acestei explicaţii psihanalitice, atunci am putea spune că politicienii noştri au avut o copilărie caracterizată fie de lipsuri, fie de excese culinare. Din această pricină, au rămas limbuţi.
Această a doua fază orală nu mai presupune obţinerea satisfacţiei prin îngurgitare de alimente sau prin alinarea adusă de suzetă. Acum, plăcerea vine din a scoate pe gură tot felul de chestiuni. De menţionat că această fază nu se termină (precum cea dintâi), ci doar cunoaşte o sinusoidă ce îşi atinge punctele de maximă amplitidine în campaniile electorale.
Ca să nu riscăm o fixaţie pe fixaţia lor, să mutăm centrul de interes în altă parte. Da, poate fi înţeleasă plăcerea pe care o resimte un individ atunci când se aude rostind discursuri, când cuvintele sale se propagă prin mulţime şi creează efectul scontat. Aproape orice orator va fi preocupat de receptivitatea publicului pe care îl are dinainte. Însă nu se reduce totul la această relaţie. Spusele cuvântătorului s-ar cuveni să aibă o legătură cu adevărurile concrete, cu viaţa de zi cu zi. şi aici intervine ruptura.
Sunt în dubiu dacă să presupun sau nu că politicienii cred în ceea ce spun. De foarte multe ori, adevărurile evidente şi faptele verificabile sunt răstălmăcite. Ascultătorului nu-i rămâne decât să creadă fie că emiţătorul acestor idei minte deliberat, fie că el crede ceea ce afirmă şi atunci minte fără intenţie.
Privind la politicienii români ce fac tot felul de declaraţii, care mai de care mai sforăitoare, recunosc că mă cuprinde instantaneu revolta. Dar odată dezamorsat momentul de tensiune, încerc să înţeleg ce o fi în mintea lor. Toţi liderii de partid din România, fără excepţie, îşi bazează discursul pe agresivitatea propriei luări de cuvânt, pe intensitatea vocii, pe debitul verbal ridicat şi pe flux neîntrerupt de vocabule. Niciunul nu-şi închipuie – ori nu lasă să se întrevadă asemenea idee – că ar putea fi contrazis. Sunt blocaţi în propriile lor declaraţii. Turuie ca nişte maşinării groteşti cu chip uman, dar care te aştepţi să consume electricitate sau combustibili pe bază de petrol.
Poate că totul vine din nebunia alegerilor. O fi setea de putere foarte mare. Nu ştiu. Oamenii ăştia însă mi se par prinşi în lumea propriilor cuvinte. Au construit o realitate din discursuri pe care vor să o creadă. Nu ştiu să iasă din ea. Sau se tem să iasă. Din cauză că nu cunosc problemele reale cu care se confruntă românii, perorează pe subiectele care le-au fost servite de consilierii de campanie. Aceştia, oameni bine plătiţi şi bine hrăniţi, nu sunt nici ei cu mult mai aproape de realitatea propriu-zisă. Probabil că, cel mult, sunt foarte atenţi la ce spune presa. Începe să se creeze astfel o distanţă, ca pe vremea lui Ceauşescu, între cei „de sus” şi cei „de jos”. Această distanţă este umplută cu vorbe.
Puterea omului de autoamăgire este foarte mare. Nu e de mirare atunci că după câteva vizite electorale, Geoană, Tăriceanu, Vadim sau Boc îşi imaginează că au luat pulsul ţării. Ar trebui însă să ţină cont că oamenii care vin în faţa lor sunt, de obicei, simpatizanţi adunaţi de primari ai partidului în cauză şi aduşi să-l vadă pe oaspetele de seamă. De-aia aplaudă aproape toţi şi nu se aud vociferări, nu pentru că toată ţara îl iubeşte pe respectivul politician.
Chiar dacă aceşti oameni politici mint deliberat, rămâne valabilă ideea că sunt în continuare robii lumii pe care o conturează minciunile lor. Nu în sensul că cineva îi va trage la răspundere pentru răstălmăcirile şi neadevărurile rostite. Ci se vor deprinde cu această existenţă falsificată, o vor găsi agreabilă, din pricină că este creatoare de confort şi aducătoare de voturi. La un moment dat, poate că inconştient şi involuntar, vor trage concluzia că pentru a-şi păstra situţia socio-politico-economică vor trebui să-şi perpetueze minciunile.
E adevărat că asemenea proceduri le-ar putea salva fotoliul, dar vor consfinţi justeţea neîncrederii oamenilor de rând în politicieni. Se tot vorbeşte de coeziune socială. E din ce în ce mai greu de obţinut. Încrederea aceasta înşelată în repetate rânduri a rodit în suspiciune generalizată. Cum se ridică cineva mai sus sau încearcă să reprezinte pe altcineva decât pe sine însuşi, toată maşinăria se pune în funcţiune pentru a chestiona onestitatea împricinatului. Iar dacă nu i se poate reproşa nimic, i se leagă câteva întrebări retorice insinuante de coadă, însă nu mai beneficiază de vreun credit.
Subminându-şi propriul contact cu realitatea, politicienii au distrus în societate mugurii firavi ai solidarităţii. Nu vor fi fiind ei singuri responsabili, dar sunt de departe cei mai notorii. O societate scârbită îi priveşte cum se maimuţăresc şi se izmenesc ca să mai stoarcă nişte voturi care să le asigure continuitatea. Ce mă face să suspectez că aleşii nu mai pot ieşi din capcana propriilor iluzii politicianiste e faptul că această scârbă generalizată o resimte orice om obişnuit, mai puţin ei. şi oricine ştie că nu se mai poate face negoţ cu această scârbă. Oricine ştie că lehamitea e aproape imposibil să devină imbold pentru reformare. Oricine ştie că sictirul este adresat politicienilor în ansamblu. Cum se face atunci că tocmai ei, politicienii, nu mai pot să iasă din modelul contestat de votanţii lor? Ci îl resuscitează ca în bancul ăla cu bunicul pe care îl scotea familia la geam până trecea poştaşul cu pensia. Cum se face că nu contracarează lehamitea decât prin aceleaşi mijloace care au stârnit-o iniţial?
Nu am explicaţii. Ce văd este că fie aceşti oameni s-au alienat şi nu mai pot fi normali, nu mai reuşesc să-şi iasă din rolurile asumate. Fie că sistemul s-a denaturat şi nu mai permite indivizilor să-şi manifeste umanitatea, ci îi obligă la artificialitate. În orice caz, sunt demni de milă. Desigur că asta nu-i scuteşte de responsabilitate, nici nu-i exonerează. Dar probabil că cel dintâi sentiment care ar trebui să ne încerce când îi privim este compasiunea. Setea de putere, în fond, nu este decât o dovadă a slăbiciunii mascate, iar avariţia, un viciu. Ambele, profund umane.

Niciun comentariu:

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs