Meniu: spate, ceafă și burtă

Oricine a trecut prin școală cât de cât atent sau măcar a privit vreodată spre un vertebrat și-a putut da seama cât de importantă este șira spinării pentru rezistența și ținuta spatelui. Este știut că dacă se deformează coloana, întreg spatele are de suferit. De asemenea, orice leziune a măduvei se concretizează în diferite neputințe.
Domeniul valorilor spirituale a preluat această realitate și a adoptat-o în limbaj figurat. Oamenii integri sunt „verticali” sau „cu șira spinării”. De fapt, erau – verbul trebuie mutat la trecut. Fiindcă acum nu mai contează. A devenit mult mai important spatele. Iar spatele s-a autonomizat. El nu mai are legătură directă și indestructibilă cu coloana vertebrală, ci s-a separat. Astfel încât cei care au spate e bine să nu aibă șira spinării prea dreaptă sau prea rigidă. Ba dimpotrivă, maleabilitatea este mult mai de preț.
Fenomenul nu e nou, dar istoria lui îmi scapă. Poate că seva și-o trage din înțelepciunea populară, potrivit căreia „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Fără să purced la o hermeneutică temeinică, înclin să cred că aici se potrivește totuși imaginea trestiei (cu conotații pozitive): mobilă sub vremi, dar totuși onestă în fixitatea ei. Atunci cu siguranță altoiul trebuie să se fi pervertit, nu seva. În fapt, nu prea contează atât de mult de unde se revendică această atitudine, ci unde, cum și de ce se manifestă. Ea nu există ca abstracțiune, ci doar întrupată în oameni.
Spatele e așadar o entitate de sine stătătoare, de cele mai multe ori adăpostită fie în tenebre, fie în locuri cu influență. Spatele știe mereu „dincotro bate vântul”. Are stație meteorologică proprie, cu antene foarte bine dezvoltate. Dar chiar dacă nu știe, spatele e mereu providențial. Intervine și cu un gest mântuitor rezolvă situația critică. Cine nu are spate degeaba are față. Degeaba și coloană. În funcție de împrejurări, spatele poate (sau trebuie) fie să se vadă, fie să rămână perpetuu necunoscut.
Condiția fundamentală de existență a spatelui este, cum spuneam, absența șirei spinării sau mobilitatea ei deosebită. Cel care vrea un spate frumos, musai să ia un aspect de moluscă. Cel puțin. Dacă poate deveni cu totul amorf și cameleonic este cu atât mai bine pentru sine. Orice rămășiță de oscior poate periclita serios relația cu spatele și acțiunile spatelui. Unii au fost tentați să creadă că o metamorfoză reptilomorfă ar fi suficientă – cel vizat ca eventual ideal era șarpele. Există însă o mare și potențial fatală eroare: cel care vrea un spate viguros trebuie să poată înghiți orice. Or se știe că șerpii, în ciuda performanțelor indiscutabile, au totuși niște limite tocmai din princina oaselor.
Poate că nu mă luați în serios, dar situația e destul de delicată. Oricine n-are spate este pasibil de ridicol și de oprobiu social. Ba chiar mai rău, poate cădea oricând sub incidența legii. Atunci i se va dovedi și cât de păguboasă este moda ieșită din uz a unei coloane vertebrale rigide. În cel mai bun caz – acum vorbim despre un tip care are/avea față – rămâne împroșcat cu noroi și pus pe margine. Spatele ar fi știut să-l acopere, să-l recondiționeze, să-l reangajeze în conflict și, în final, să-l imaculeze. Cei care au mai apucat să tragă cu ochiul, când s-a ivit ocazia, spun că spatele aduce tare bine cu o manta sau o pelerină impermeabilă, lungă, foarte mobilă și foarte silențioasă.
Cu această preocupare deosebită pentru calitatea spatelui se asociază de obicei încă două trăsături fundamentale: ceafa groasă și burta proeminentă. Să le luăm pe rând și în ordinea enumerării, dat fiind faptul că există o relație (și organic vorbind) de continuitate între spate și ceafă. Un personaj cu ceafa groasă e unul care își are propriile legi. Moralitatea nici nu intră în discuție în cazul lui, fiindcă orice chestiune etică ține, de cele mai multe ori, de reguli nescrise, de cutume sociale care nu se soldează cu consecințe punitive foarte severe, astfel încât individul nu se simte amenințat. Însă asemenea specimene nu respectă nici măcar legi cu consecințe penale, cum ar fi legile de circulație sau codul penal. Ceafa groasă își permite să facă ce vrea mușchiul ei. Te miri că legea gravitației și celelalte legi implacabile ale existenței terestre nu cedează în fața acestei demonstrații de indepedență. Ceafa groasă conferă, în viziunea deținătorului, ținută, personalitate. Dar toate sunt distorsionate, odată privite în lumina potrivită. Și iată de ce: ceafa vrea să întruchipeze toate valorile reprezentate cândva de coloană. Nu înțelege însă decât puțin și prost. Perseverența o confundă cu forța brută și cretină. Iar principialitatea o ia drept fiță mitocăneasă și tâmpă. Acolo unde exista demnitate, ceafa nu reușește decât să maimuțărească o încăpățânare măgărească. Nici urmă de adevăr, care devine un fel de bibilică spălată pe creier, oricând disponibilă să îndeplinească ordinele comanditarului.
Rezultatul acțiunilor conjugate ale spatelui și cefei groase se concretizează în burta proeminentă. Chiar dacă nu este vizibilă fizic sub formă de protuberanță ventrală, revărsată peste brăcinarul nădragilor, ea există ca valoare intrinsecă ideală, semn al prosperității. Succesul fără burtă e ca nunta fără lăutari. De fapt, cu cât este mai abstractă și mai dispersată printre mătuși, bunici, soacre și alte lighioane familiale, cu atât burta este mai adăpostită și mai valoroasă. Capacitatea de a face burtă și de a o ascunde, păstrând aparența supleții, vine (ne întoarcem) tocmai din potența spatelui și insolența congenitală a cefei. Burta se cere întreținută (altfel se retrage), iar din când în când mângâiată patern, eventual scurmată periodic în buric pentru cunoaștere reciprocă. Singura virtute cunoscută a burții este dată de bogăție. Dar și aceasta devine funcțională numai în combinație cu celelalte componente, deja pomenite.
E foarte greu de precizat însă care dintre cele trei elemente are preeminență, din cauză că se generează și se întrețin reciproc. O simbioză foarte strânsă în care orice disfuncție poate fi remediată, însă orice distrugere definitivă a unei piese poate fi fatală.