După revoluție

„Dictatorul a fugit!” Cu această replică a început pentru mine revoluția. Nici nu reușesc să îmi amintesc altceva, deși am încercat. Din bătrânul nostru VEF a răsunat o voce agitată rostind chestia asta bizară. Eram convins că-i Europa Liberă. A fost și mai straniu când am constatat că e Radio România. Părea un soi de vis fantastic. Era așa de palpitant ca la meci, când juca Steaua în Cupa Campionilor. Și a ținut mai multe zile „meciul” ăsta.
Frate-meu a mers să dea vestea la vecini. Unul l-a luat în brațe și la pupat de bucurie. Era victoria îndelung așteptată a alor noștri.
Apoi au apărut camioane care purtau steaguri găurite. Cum s-a înserat, am dat buzna la bace Ioane, care avea televizor (Opera, cu lămpi). Tot ce pricepeam e că a fugit Ceaușescu – și asta era bine –, dar nu i se dă de urmă – iar asta era rău. Că eram liberi – tot bine era –, însă cineva împușca oameni în București, Timișoara, Sibiu – și asta ne speria foarte tare pe noi copiii. Toate lucrurile astea le intuiam, la adulmecam, fără să avem noțiuni și reprezentări, ci numai spaime și bucurii spontane.
Atunci am auzit prima dată cuvinte precum: dezinformare, manipulare, iliescu, terorist, agentură, genocid, concetățean, voican-voiculecu, nomenclatură, mazilu, roman, piața universității, generalul vasile milea, proclamație, proiectoare etc. Știam de la Europa Liberă altele: protest, greva foamei, monarhie, dictator, pacepa, paul goma, perestroika, regele mihai, cortina de fier, mircea dinescu, doina cornea, solidaritatea, silviu brucan, pactul de la varșovia, nato, ioana măgură bernard, democrație, al dumneavoastră neculai constantin munteanu, monica lovinescu, libertate de exprimare, virgil ierunca, nestor rateș, comunitatea economică europeană, emil hurezeanu etc. După ziua aia ciudată cuvintele s-au amestecat de nu mai reușeam să pricep nimic. Ba s-au adăugat și altele: partide istorice, economie de piață, reformă, constituție, mineriadă, demisie, scrutin, parlament, coposu, ecologist, miron cozma, marian munteanu, instigare, platformă electorală, senator, deputat, divertis, ion rațiu, caleidoscop, bârlădeanu, a vinde țara, ajutoare (sau „helpuri”), meandre etc. Dintr-o serie mai târzie fac parte: corupție, xerox, tehnocrat, imunitate, extremism, vc tudor, coaliție, meleșcanu, fundație, năstase, clasă politică, grupuri de interese, faliment, bancorex, temeșan, caritas, joc piramidal, duplex, trimbulinzi, memorialul durerii, protv etc.
N-am simțit imediat ce înseamnă libertatea câștigată la revoluție. Ba din contră, în Ajunul Crăciunului n-am fost lăsați să colindăm decât puțin, de frica teroriștilor. Da’ n-am fost foarte amărâți, pentru că nu ninsese, era ceață și noroi. Însă la scurtă vreme a ajuns libertatea și la noi. Vacanța de iarnă s-a prelungit până în februarie. Și aveam și zăpadă. Asta da libertate!
La școală nu prea am sesizat ce se schimbase. Acum, în loc de tovarășa trebuia să zicem doamna. Diriginta purta un ecuson cu FSN. Îmi plăcea. Ecusonul. Însă nu îmi plăcea nici ce scria pe el, nici că vedeam oameni care îl purtau cu fală.
Personal nu m-a afectat prea tare schimbarea de regim. S-au făcut noi alegeri și tot eu am ieșit, doar că nu mă mai numeam comandant de detașament, ci șeful clasei. Tot noi, cei vechi, dețineam funcțiile.
Ce am priceput însă foarte repede era că o să fie greu. Și că trebuia „să strângem cureaua”. Altfel spus urma să fim săraci. Fiindcă nu eram dintre cei cu părinți cu stare, mă chinuia tare gândul ăsta. Îmi era nesuferit Brucan pentru convingerea lui că vor trece zeci de ani până să ajungă România economiile de piață eficiente. Nu mai suportam să aud de „buget de austeritate”, „criză economică”, „inflație”, „tranziție” etc.
Revoluția l-a convins pe tata să cumpere televizor. Nu știu dacă a făcut bine. Dar atunci am fost foarte încântat că puteam să văd desene animate, iar duminica așteptam ore întregi momentul când se dădeau „Cascadorii râsului”. Așa că mă anesteziam cu umor și voie bună pentru necazurile mele.
1989 a fost anul care m-a obligat să gândesc. De atunci încoace n-am mai avut de ales (gânditul în sine e o chestie neutră, care nu înseamnă că m-aș fi înțelepțit, ci doar că a trebuit să mă preocup mental de realitatea care mă amenința). Am fost obligat, de exemplu, să-mi amintesc că Iliescu promisese că nu va candida la alegeri. Ulterior a candidat și a câștigat. Cu minciuna. Până atunci nu m-a intersat niciodată politica, de atunci încoace n-am mai putut s-o ignor. O singură dată îi întrebasem pe ai mei, într-o dumincă „de votare”, de ce se mai duc dacă îl votează mereu pe același. Nu înțelegeam cum adică să alegi când e numai unul. Cred că mi s-a explicat că așa se face și că cei care nu respectă regula au de suferit. Mie mi se părea distractiv să votezi altceva. Ce nu s-ar aștepta nimeni. Dar am aflat că nu e voie, că nu se poate etc.
În fine, cred că moșul Brucan a avut dreptate. Adolescența mea s-a suprapus peste o etapă năbădăioasă a ţării ăsteia. Într-un sens am impresia că ne-am trăit împreună vârsta dificilă. Însă a ei continuă și azi. Și cred că acesta e și marele meu regret: că a rămas mult în urmă, că e încă sălbatică și mofturoasă, că e dezorganizată și sentimentală, că e patetică și nărăvașă, că e violentă și necugetată, că e credulă și infatuată, că umblă după mode, dar n-are stil, nici maniere. Poate că totuși din zbaterea prelungită de acum va ieși, contrar așteptărilor și evaluărilor realiste, (și) ceva bun. Dar mă încearcă frustrarea că nu s-a grăbit să crească și că a rămas infantilă în apucături. Sunt unul dintre cei trădați și trădători în același timp. Trădați pentru că ni s-a promis mult și, în naivitatea noastră, am crezut. Trădători pentru că ne-am văzut de maturizare și n-am mai așteptat să crească și țara cu noi. Trădați pentru că țara ne arde picioare în fund și ne dă țepe în buzunare. Trădători pentru că, dezamăgiți, ne-am întors către ale noastre și sperăm să ne meargă nouă bine, restul nu (mai) contează.
Finalul e că îmi doresc tot mai mult să achiziționez o ediție de opere Caragiale. Și sper să am bani s-o plătesc și timp s-o citesc.