Bolnavii

Viaţa apare ca o colecţie de evenimente, legate între ele doar prin faptul că se întâmplă aceleiaşi persoane. Sensul vieţii nu decurge din evenimentele ca atare, ci este atribuit de o conştiiţă exterioară ce reflectă asupra celor petrecute şi le plasează într-o perspectivă cu o anumită coerenţă. Cum nevoia de sens este fundamentală, fiecare om îşi caută sensul vieţii şi îşi construieşte o perspectivă cu privire la cele trăite. În această istorie personală foarte importante se dovedesc a fi acţiunile personale voluntare, fiindcă ele nu ţin de supranaturalul imprevizibil, nici de voia sorţii, nici de destin, nici de catastrofe naturale (decât, poate, într-o paradigmă foarte îngustă a predestinării absolute), ci sunt consecinţa unor decizii şi consfinţesc responsabilităţi consecutive deciziilor.

Este dificil astfel pentru un om trecut de o anumită vârstă să facă paşi înapoi, să recunoască eşecuri fundamentale. Piedicile vin atât din capacitatea fantastică de autoamăgire omenească, cât şi din dificultatea psihică a mărturisirii unor erori. Deşi parcursul unor personalităţi contestate pare să ţină de o rezistenţă psihică deosebită, alta este realitatea. Din punct de vedere creştin, tăria ţine de a recunoaşte adevărul, de a-l trăi şi de a-l mărturisi. Personalitatea puternică nu calcă peste cadavre, ci evită să producă distrugeri în jur. Iar când vine vorba despre propriile erori, caracterul se dovedeşte în onestitatea cu care sunt admise şi regretate, indiferent de costuri. Imaginea publică este mai degrabă o găselniţă şi un construct al celor slabi, care se asund în spatele ei ca să scape de intemperii şi, concomitent, să-şi păstreze privilegiile pe care le-au dobândit într-o viaţă de „eforturi şi privaţiuni”.

„Bătrânii” societăţii româneşti nu arată niciun fel de înţelpciune de viaţă. Indiferent de locul unde se află, foarte puţini dintre ei au onestitatea să se dea la o parte pentru mizerii morale sau pentru acte grave împotriva semenilor lor. Marele Bălăceanu-Stolnici a tăcut mâlc despre relaţiile sale cu securitatea. Mona Muscă declara fără echivoc, şi părea foarte convingătoare, că n-a făcut niciodată poliţie politică. Dan Voiculescu nu se lasă „intimidat”, deşi se ştie că semna cu „Felix”. Şi pe Mircea Ionescu-Quintus tot alţii au trebuit să-l descopere.

E mai bine s-o lăsăm în pace, fiindcă politica oricum umblă cu condicuţă, dar sunt locuri unde lumina ar fi trebuit să pătrundă. Defunctul Patriarh al României nu a suferit prea tare pentru felul în care s-a purtat în timpul regimului comunist. O retragere temporară şi gata, înapoi în faţă. Preotul Iustin Marchiş a tăcut multă vreme, spre stupoarea multora (mă număr printre ei). Mi-aş fi dorit să iasă toţi preoţii ofiţeri sau colaboratori în faţa enoriaşilor şi să-şi mărturisească rătăcirile morale. La fel cum mi-aş fi dorit ca toţi baptiştii care au făcut pactul cu diavolul să nu se justifice în niciun fel, ci să se demaşte singuri. Iar toate astea să se fi întâmplat în 1990, în primele luni de libertate. Au existat şi excepţii, acestea ies din discuţie de la sine, fiindcă s-au prescris.

Dar se pare că nu conştiinţa şi setea de adevăr sunt punctele forte ale „generaţiei” în discuţie. Fiindcă prea mulţi parazitează în continuare acelaşi organism social pe care îl exploatau şi înainte de ’89. Acest tip de „bătrâni” formează o specie pe care aş vrea s-o văd eradicată, nu fizic, ci moral, public şi instituţional. Tot din aceeaşi categorie fac parte cei care cred că li se cuvine să stea pe scaun în tramvai şi autobus. Nu li se cuvine, decât pentru că au peri albi şi atât. Nu există alt temei pentru respectul datorat generaţiei expirate decât faptul că a acumulat un anumit număr de ani, bunul-simţ şi harul creştin. Stimată generaţie „venerabilă”, nu aveţi niciun merit colectiv pentru a reclama consideraţia celor ce vin după dumneavoastră. Aveţi însă nevoie de iertarea generaţiilor pe care le-aţi condamnat cu deciziile dumneavoastre măreţe. Sau cu absenţa vreunei decizii.

Generaţia de tineri mai zurbagii sau mai liniştiţi, mai lingăi sau mai verticali încă mai are şansa să facă un lucru bun: sesizând că, esenţial, nu e plămădită dintr-un material mai de calitate, să îşi ierte înaintaşii cu modestie. Nu cu gesturi melodramatice şi automăgulitoare, nu cu pompă şi ură, ci în linişte, cu seriozitate, ba chiar, aş îndrăzni, cu profesionalism.

Însă acest demers ar trebui să conţină neapărat un element. Nu e nevoie, deşi s-ar putea contraargumenta eficient, de exprimarea regretului celor iertaţi, nici de o cerere de absolvire venită din partea lor. Trebuie musai văzut însă ce anume se iartă, care sunt faptele şi consecinţele acelor fapte. Cu toată iertarea, „bătrânii” responsabili trebuie să suporte urmările. Dacă nu vor să şi le asume, este problema lor, dar într-o societate organizată după legi, se cuvine ca orice cade sub incidenţa legii să suporte rigorile ei. Aici intervine profesionalismul, în fapt, fiindcă examinarea răului săvârşit este laborioasă şi se cere făcută fără parti-pris-uri, fără patimă şi vendetă. Nu, nu sunt de acord să se uite! Numai să se ierte, dar cu o memorie colectivă foarte activă, care să înregistreze lucid tot ce se iartă tocmai pentru a înţelege cât mai exact circumstanţele agravante sau atenuante, consecinţele şi măsurile reparatorii posibile.