Instituţia laviţei

– observaţii subiective –

Un sat din Bihor.
Cum nu toate casele au o laviţă în uliţă, prezenţa acestui obiect nu poate fi subînţeleasă, ci se pretează unei discuţii. Absenţa laviţei nu este un simplu accident, cel puţin dacă ne referim la casele construite înainte să pătrundă spiritul capitalist în sat. Un sătean care nu are laviţă transmite un mesaj implicit: nu are timp să petreacă în faţa uşii, consideră că a sta pe laviţă este o pierdere de vreme. Este vorba deci, despre un ins dedicat muncii, harnic-foc. Ziua lui este fără repaos, momentele de destindere sunt privite cu suspiciune. În consecinţă relaxarea se consumă într-o intimitate cvasiconspirativă şi este pasibilă oricând de mustrări de conştiinţă.
Alt tip de mesaj ce se „citeşte” în absenţa laviţei este legat de nesociabilitatea celui care îşi refuză acest obiect în faţa casei. Aceasta nu înseamnă neapărat izolare, ci semnifică o limitare voluntară la spaţiul social al familiei. Concomitent este vorba şi despre o invitaţie implicită la socializare în interior, care, deja, se desfăşoară după alte reguli decât cele de la poartă.
Însă absenţa laviţei mai poate fi consecinţa unei situaţii financiare precare sau marcă a unei perioade de tranziţie (de obicei, sătenii care au casa în construcţie nu au laviţă...). Există şi cazuri, mai rare, când laviţa lispeşte doar aparent, din pricini pragmatice (lipsa unui spaţiu adecvat, teama de furturi etc.), dar este adusă din curte, de fiecare dată când e necesar.
Dar şi laviţa, ca obiect propriu-zis, merită oarecare atenţie. O laviţă îngrijită şi solidă este semn al gradului mare de utilizare ce i se acordă. În general, casele arătoase au laviţă bună în faţă, este o chestiune de blazon, de consecvenţă. Tot astfel, foarte rar o casă mai sărăcăcioasă va avea laviţă „de lux”. Ar fi ostentativ şi nepotrivit, ar „râde lumea”.
Este ştiut, aşadar, că lumea evaluează şi comentează chiar şi laviţa. Ca urmare, fie că există fie că nu, se stabileşte un dialog la acest nivel între individ (de obicei bărbatul-gazdă, considerat ca voce autorizată a familiei) şi lume, adică obştea sătească. Inevitabil laviţa este astfel un icon ce intermediază o comunicare socială.
Ca instituţie neoficială a satului, laviţa are valenţe multiple, roluri diverse, destul de bine conturate şi confirmate tacit.
Laviţa are, întâi de toate, o destinaţie practică, este concepută ca spaţiu de relaxare şi distracţie casnică. Aproape invariabil de ea se leagă bârfa, „gura satului” care poate avea consecinţe serioase. Oricum ar fi însă, o bârfă bună distrează şi are rol cathartic. Când e altul vorbit există şanse să scapi tu... pentru o vreme.
Se poate observa că fiecare laviţă coagulează în jurul ei grupuri cu opinii, interese sau principii comune. Aceste grupări pot fi conjuncturale sau bazate pe relaţii mai adânci, de rudenie sau prietenie. Evident, orice grup care se adună exclude implicit sau explicit pe alţi potenţiali participanţi. Se stabilesc nişte limite, nişte diferenţe între cei care stau la o laviţă sau alta. Cel mai bine sesizează acest aspect copiii, care, deşi nu ţin cont de idiosincraziile maturilor, când se ceartă, declară ritos că „nu mai merg la laviţa lui X” sau că „nu-l mai primesc pe Y pe laviţa noastră”.
Laviţa este un exerciţiu democratic, fiindcă oamenii îşi manifestă liber opţiunile faţă de diferite grupuri. Se formează chiar mici parlamente care discută soarta satului sau a ţării, în timp ce toată lumea mănâncă, nu arareori, seminţe. Decizii se iau rar şi trebuie întărite prin alte forme de întrevedere, în alte spaţii. Altfel totul se rezumă la o discuţie fără consecinţe practice.
Momentul din zi când se stă pe laviţă beneficiază de o atenţie deosebită. Cine stă, cu regularitate, dimineaţa pe laviţă este fie bolnav, fie leneş. Nici un sătean integru fizic, psihic sau social nu-şi permite luxul de a fi văzut stând pe laviţă la o oră matinală, decât accidental şi atunci cu justificări. Amiezile de vară, dimpotrivă, sunt momente propice ieşirii în uliţă, pe laviţă. Căldura impune încetarea activităţilor şi laviţa oferă spaţiu pentru o binemeritată odihnă. Seara este însă momentul optim pentru a sta pe laviţă. Iar dintre zilele săptămânii, duminica, bineînţeles.
Laviţa are a face şi cu viaţa religioasă a satului. Cine alege laviţa în locul bisericii (de orice culoare denominaţională ar fi ea), are o problemă cu sufletul. Un creştin căruia îi pasă de sufletul său, e clar, nu îşi poate îngădui să fie văzut sau să se ştie alegând laviţa în locul slujbei religioase. Prin deducţie, laviţa devine în astfel de situaţii un loc al păcatului, un spaţiu necurat şi întinat. Există un dialog implicit, care se poartă în spatele cuvintelor între cei care se duc la biserică şi cei care aleg laviţa. „Unde mergi?” „La biserică. Nu vii şi tu?” „Nu, că...” Dincolo de acest schimb de replici se adăposteşte un întreg univers de concepţii şi idei: „Iar nu vine păcătosul ăsta la biserică.” „Nici el nu-i mai bun, chiar dacă merge la biserică în fiecare duminică.” „Ce are el cu mine că nu mă duc?” „Săracu’, ar vrea să vină, dar i-e ruşine.” Etc.
Laviţa este şi unul dintre locurile recomandabile unde se întâlnesc îndrăgostiţii. Ei demonstrează astfel că nu au nimic de ascuns, că totul este la vedere şi că exclud promiscuitatea. Nu prea există intimitate, dar e vorba tocmai despre transparenţă şi obedienţă faţă de moravurile publice. Totuşi, încălcătorii acestor moravuri uzează de acelaşi spaţiu pentru scopurile lor. După o anumită oră, seara, laviţa oferă paravan pentru mai orice. Fiind în afara casei şi, totodată, în imediata ei vecinătate, laviţa nu e în totalitate nici spaţiu public, nici privat. Ambiguitatea aceasta conduce în unele situaţii la ambiguitate morală.
Fiind cu destinaţie preponderent socială, iar nu familială, laviţa exclude problematicile familiale. Orice familie cu respect de sine nu îşi aduce problemele să fie discutate pe laviţă. Orice conflict matrimonial care ajunge în uliţă devine spectacol savurat şi dezaprobat în acelaşi timp şi în egală măsură, exemplu negativ pentru toţi vecinii. Faptul de a ieşi cu necazul pe laviţă e semnul unei crize grave. Sau a unui caracter deficitar şi, desigur, blamabil.
Pedepsele care se aplică în perimetrul acestei instituţii, în general copiilor, au, de asemenea, un pronunţat caracter social. A trimite copilul în casă sau în curte echivalează cu a-l priva de accesul la activităţi colective.
Disocierea sau dezaprobarea opiniilor celorlalţi poate lua forma concretă a părăsirii laviţei. De altfel, mişcările actanţilor care stau pe laviţă sunt atent monitorizate de către fiecare participant. Dacă intrarea într-un grup de pe o laviţă poate fi absolut întâmplătoare, ieşirea trebuie pregătită, fiindcă dobândeşte semnificaţii. O plecare nejustificată şi intempestivă produce întrebări şi comentarii. Ca în orice instituţie, e necesară o demisie, un previz, o explicaţie. Tot astfel, orice refuz de a participa la o invitaţie a unui grup de o laviţă se cere justificată, fiind oricum semnificată de către cel care adresează invitaţia.
Ca poiana lui Iocan, orice laviţă are lideri de circumstanţă sau cu tradiţie. Bătrânii au încetat să mai fie autorităţi incontestabile, dar deţin în continuare un rol privilegiat între participanţi. „Şeful” laviţei e maestru de ceremonii, dar are şi drept de veto în chestiunile discutate. El poate decide suspendarea sau abordarea unui subiect. Uneori tot el este şi cel care „sparge bălciul”. Replicile definitive la care apelează sunt din registrul bunului-simţ (e.g.: „Îi târzâu. Hai şi merem în casî.” „S-o lăsat umbrilii, amu putem lucra.” Etc.) Desigur că rolurile nu sunt definitive nici măcar în cadrul unei singure „sesiuni”, dar mereu se redistribuie în funcţie de participanţi şi necesităţi.
Există chiar şi un „departament de servicii” publice. E limpede că seminţele nu se prăjesc singure sau, chiar neprăjite, nu ajung prin propriile eforturi la cei de pe laviţă. Uneori gospodinele folosesc astfel de întruniri pentru a-şi demonstra măiestria culinară (în general cu mostre simbolice, dar suficiente pentru a atesta calitatea produsului şi pentru a stârni interesul suratelor pentru o reţetă şi pe cel al bărbaţilor pentru o porţie mai consistentă).
Laviţa e mai mult decât banca din parc, e mai mult decât obiectul destinat relaxării ocazionale. Laviţa are un rol social destul de bine conturat. Pentru sătenii obişnuiţi cu această instituţie, absenţa ei creează oarecare nelinişte şi frustrare.
Vremurile recente au marcat un exod... spre interior, spre casa cu televizor şi, eventual, Digi TV. Laviţa a căzut în dizgraţie socială, a rămas în paragină. Revenirile la bătrâna instituţie neoficializată se petrec mereu cu nostalgia unei anamneze fericite. E cert însă că talk-show-urile, telenovelele şi alte programe suspinogene anesteziază nevoia de laviţă. Nu e un regret personal, decât în măsura în care „Iartă-mă”, „Din dragoste”, „Surprize...” trăiesc din manipularea unor emoţii legitime, supralicitându-le şi denaturându-le. Altfel, e o constatare la rece.

(Imaginea: http://arts.iasi.roedu.net/cucuteni/tabara/2002/CostacheSiriteanu/)