miercuri, 26 noiembrie 2008

Arsenal de campanie electorală. (6) Partidele

Un partid cât un om

PRM-ul este partidul care a coagulat în jurul său mulţi dintre nostalgicii naţionalismului-comunist. Tentativele de resuscitare a PCR au sucombat pe rând, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist, chiar Partidul Comunist dispărând la scurtă vreme după apariţie. PSD-ul a păstrat o mare parte a electoratului nostalgic, dar Vadim le-a părut multora mai promiţător decât Iliescu, poate că tocmai pentru aura lui de justiţiar.
Stindardul dreptăţii însă e doar vorbărie goală şi pamflet. PRM s-a aflat mereu de partea PSD în sălile Parlamentului, un prieten de nădejde care a trădat doar pe ici pe colo. Discursurile sforăitoare şi acide ale „tribunului” n-au mers niciodată până la opoziţia concretă şi făţişă faţă de neocomuniştii actuali. De la apariţie şi până azi, acest partid naţionalist s-a făcut portavocea mizeriilor pe care frontul comunist revigorat şi redecorat găsea cu cale să le arunce către partidele istorice şi în special către Coposu şi PNȚCD. Iliescu încuviinţa tacit această tactică, însă mişcarea lui s-a dovedit destul de riscantă, la prezidenţialele din 2000 trezindu-se că Vadim îl însoţeşte în turul doi.
M-am dus să votez cu Iliescu (fapt greu de uitat şi de iertat). Îmi era teamă de ce ar putea urma în cazul în care naţionalismul căpăta asemenea legitimare. Tot la alegerile respective mi-a fost dat să văd o femeie care mărturisea că a votat cu Vadim, dar îşi exprima neputinţa de a schimba „voia lui Dumnezeu”: era convinsă că Însuşi Dumnezeu l-a propulsat şi îl va înscăuna pe şeful peremist ca preşedinte al ţării. De atunci nu mai cred în înţelepciunea electoratului. Ce merită ţinut minte este faptul că PRM-ul a înregistrat la aceste alegeri apogeul popularităţii sale. De atunci a intrat într-un declin, ajungând, în 2007, să coboare sub 5% (pragul electoral pentru Parlamentul European).
Raporturile acestui partid cu fostul regim comunist s-au dat pe faţă în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului cu ocazia discursului prezindenţial de condamnare a comunismului. „Dubaşii” şi „flueraşii” peremişti au aruncat în derizoriu un gest semnificativ şi fără precedent în istoria foarte recentă a României. Indiferent cât de odioşi ar fi Băsescu, Tismăneanu, Ticu-Dumitrescu sau oricine altcineva, nimic nu justifică atitudinea de prost-gust şi infinită nesimţire.
E adevărat că n-a fost decât un gest de consecvenţă în interiorul unui partid condus de un fost poet de curte. Există poezii adresate atât lui Nicoale, cât şi Elenei Ceauşescu, care, citite astăzi, sunt de un patetism stânjenitor şi grotesc. Am sub ochi una de peste 10 strofe (întitulată Nicolae Ceauşescu) din care vă citez doar una, la întâmplare:

Fii pururea ferice, tu, fiu al ţării mele
şi-al dăinuirii noastre pe Mureş, Olt şi Prut
femeile-ţi ţes chipul în flori de câmp şi stele
e sărbătoare ziua în care te-ai născut
nu te lăsa, fii tare! ai patria în spate
la vorba ta şi munţii din matca lor tresar
din hronici voievozii te-ncuviinţează-n toate
căci rugul lor, prin tine, nu arse în zadar


Încheierea e apoteotică:

eu, martor al acestor adânci reverberaţii
vin dinaintea voastră şi vă întreb sfios:
oare-ar putea să fie în viaţa unei naţii
un timp mai plin de glorii, mai grav şi mai frumos?


În viaţa literară de dinainte de ’90, „tribunul” aparţinea grupării de la revista „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Din această direcţie veneau mereu atacuri împotriva tuturor scriitorilor care erau acuzaţi de cosmopolitism, de lipsă de patriotism etc. Unul dintre episoadele care a şifonat serios imaginea lui Barbu a fost acuzaţia de plagiat (dovedită cu probe) în cazul romanului Incognito. Vadim a rămas şi după ’89 sub autoritatea aceleaşi personalităţi şi se poate că de acolo să fi deprins „stilul” în care îşi beşteleşte orice adversar.
Atitudinile lui însă se schimbă în funcţie de interese. Toţi foştii tovarăşi de partid care au părăsit PRM-ul au fost ocărâţi şi ridiculizaţi, după ce fuseseră anterior lăudaţi pentru capacităţile lor deosebite. Retorica vadimistă a fost la început antisemită, dar ulterior s-a schimbat, devenind pro-europeană şi filosemită. Războiul – îndelung clamat – împotriva „hoţilor”, „mafioţilor”, „trădătorilor” n-a început niciodată, rămânând pururi în faza de ameninţare. Dezvăluirile lui Vadim prin România Mare – vocea partidului – au fost în aşa fel făcute încât să nu poată constitui probe, ci, de multe ori, tocmai să compromită probele. Deşi pentru ochii credulilor părea o dezvăluire senzaţională, „bomba” de presă distrugea cu bună ştiinţă o anchetă în curs de desfăşurare.
S-a vorbit foarte mult despre faptul că PRM-ul ar fi partidul care a adunat securişti în număr mare. Faptul poate fi mai greu dovedit. Cel mult se poate deduce câte ceva din acţiunile şi orientarea partidului de-a lungul anilor. În rest, rămâne mai mult o vorbă de la sine înţeleasă, dar numai parţial şi sporadic susţinută cu probe.


Un om cât un partid

PNG-ul nu este partid parlamentar. De fapt, Becali este PNG-ul. Notorietatea acestui personaj, foarte bogat, patronul echipei Steaua, s-a transferat şi asupra partidului său. Oricât aş încerca să-mi amintesc nişte membri PNG nu reuşesc mai mult de doi: Smărăndescu (bodyguard-ul lui Becali) şi Călin Raita, din Oradea, care a făcut mai mult circ decât politică.
Totuşi, acest partid are un mare merit: a luat din procentele PRM. Crucea din pliscul vulturului nu i-a fost suficientă lui Vadim pentru a-şi păstra simpatizanţii. Creştinismul afişat (ostentiv, de multe ori) de către Becali, tipul de self-made man, preţuirea pe care o dă tradiţiei, românismul, generozitatea sa (dublată de potenţa financiară), popularitatea echipei de fotbal, dezinvoltura şi directeţea „latifundiarului” se pare că i-au atras un val de simpatie dinspre un anumit segment de populaţie. E posibil să atingă pragul electoral şi să avem un new-entry în Parlament. Ferentariul s-ar putea să-l propulseze şi pe Becali, după ce l-a suit în ierarhie pe Vanghelie.
În ce mă priveşte, mă îndoiesc că va avea un impact pozitiv demn de luat în seamă în politică. Prietenia mărturisită cu Hrebenciu, eminenţa cenuşie a PSD-ului, omul mereu suspectat de câte ceva, dar niciodată dovedit, ar trebui, într-o ţară normală, să lucreze în defavoarea lui Becali, care mizează pe ideea de dreptate. De asemenea, oscilaţiile pe care le dovedeşte în declaraţii, în situări faţă de personalităţile politice nu permit previziuni vizavi de alianţele politice pe care le-ar putea face. Cu siguranţă, cea mai alarmantă chestiune o reprezintă accesele de megalomanie ale aromânului. Oricât de pitoreşti ar fi, nu au cum să facă bine nici politicii, nici ţării.
Dar mă aştept ca Becali să surprindă mereu, iar unele dintre suprizele lui să fie plăcute. Cu toate acestea, n-aş avea curajul să pun votul pe un candidat propus de PNG.


Etnia ca partid

UDMR-ul nu e un partid, după cum ştiţi, ci o organizaţie etnică, fără culoare politică, dar cu un procent constant de alegători. Unde mai pui că electoratul este destul de disciplinat. Nu ştiu în ce măsură şi-a satisfăcut alegătorii de-a lungul timpului, însă organizaţia s-a aflat mereu în sfera puterii din România. Astfel şi-a văzut împlinite visuri altădată irealizabile: universitate proprie, inscripţii bilingve etc.
Mai recent, Marko Bela a încercat o lovitură electorală când a promis că va propune adoptarea unei legi care să oblige românii din Ținutul Secuiesc să înveţe maghiară. N-ar fi fost mare scofală, fiindcă cei mai mulţi trebuie să înveţe, că nu pot cumpăra pâine decât dacă cer kenyér, dar ideea unei astfel de măsuri satisface un ego naţionalist peste măsură de inflamat. Se poate că în acest fel a vrut să dovedească extremei care se plângea că s-au trădat idealurile maghiarimii că UDMR-ul nu i-a uitat şi că îi ia în seamă.
În rest, în umbra luptei aprige a celorlalte partide parlamentare, ei o duc bine, sunt plasaţi în locuri bănoase. Agenţiile guvernamentale au toate câte un reprezentant al lor. Mai au şi nişte ministere, astfel că se pot dirija bani frumoşi spre firme alese pe criterii etnice.
Din cauza procentelor semnificative pe care le au în judeţele din Ardeal, au fost primiţi în toate cârdăşiile şi au beneficiat de o felie consistentă a caşcavalului devorat ani în şir. Trăsătura comună pe care o au cu partidele româneşti este că urlă până când li se înfundă gura cu o vână financiară de la buget. Apoi tac. Din când în când, amintindu-şi că au fost votaţi acolo de nişte alegători care au anumite aşteptări, mai ameninţă ca să obţină nişte avantaje pe care le şi dobândesc relativ repede şi în linişte. Cred că e printre puţinele organizaţii constituite cu scop politic declarat care a câştigat constant câte ceva de-a lungul acestor ani.

Un comentariu:

sam spunea...

Astept un comentariu "la cald"

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs