sâmbătă, 14 iunie 2008

Mineriada lui Iliescu: 13-15 iunie, 1990












Oare pe când și adevărul despre toate astea? Sigur o să ni-l lase Ion Iliescu în memoriile sale (sau în jurnal?) publicate post-mortem.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Teo, nici nu stiu daca mai vreau sa imi amintesc de lumea asta pe care, total intamplator, iti dai seama, m-am pomenit traind. Ce m-ar mai putea uimi? La ce altceva m-as mai putea astepta? Poate ca, in continuare, imi doresc un prieten aproape, ca de un frate, nu mai poate fi vorba cata vreme s-a facut atat de tarziu... Nu stii tu cum mai bine m-as putea arunca inainte?

...

Teofil S spunea...

Cred că sunt chestiuni din sfere diferite. Uitarea unor evenimente precum mineriadele poate avea consecințe foarte triste/grave pentru cei care vor veni. Ar fi păcat să-i lăsăm pe copii să creadă că Iliescu a fost un personaj pozitiv, de exemplu, fiindcă există predispoziția în om de a-și selecta „sfinții” laici și între ei astfel de oameni nu au ce căuta. Plus că manipularea de atunci se cuvine înfățișată în adevărul ei (dacă se va reuși asta; mă îndoiesc).
Asta nu înseamnă trăire în trecut, ci recuperare terapeutică a lui. Aruncarea spre înainte, într-un anume sens, e posibilă numai cu asumarea și evaluarea trecutului. Nimeni nu se poate dezice de moștenirea identitară cu totul. Nemții și-au asumat holocaustul și abia apoi s-au putut arunca spre propriu viitor.
La nivel individual însă, nu știu, Pavel vorbește în Scripturi de uitarea a ceea ce e în urmă, dar acolo se referă mai degrabă la performanțe religioase și merite personale, e, cred, lepădarea de sine. Ceea ce nu înseamnă anularea trecutului, ci reevaluarea lui din perspectiva altor valori.
Și totuși aruncarea înainte... nu știu. Presupun că e o chestiune individuală, ce se cere rezolvată personal. Poate.

 
Christianity Blogs - Blog Catalog Blog Directory Add to Technorati Favorites Religion blogs