Despre cum că ar putea fi bine că ne merge rău

Nu îmi place haosul din educație, nici ministrul cu moacă fericită care are pretenția că îl va elimina. Sunt dezgustat de haosul din justiție și de scandalurile interminabile în jurul DNA-ului. Parlamentul este o nebuloasă impentrebilă cu ochiul liber (și chiar cu tehnici mai sofisticate de observație). Instituțiile publice funcționează sincopat, creând și întreținând degringolada generalizată și haosul.
Dar haosul este, prin însăși definiția lui, indeterminat. În orizontul libertății, haosul are cel mai mult de oferit. Lipsa lui de definire face loc oricărei definiții posibile. Lumea noastră a fost făcută de Dumnezeu din haosul inițial.
Așadar, într-un sens foarte pragmatic și necoafat, haosul poate fi un lucru bun. Mai întâi haosul ne obișnuiește cu misterul. Puțini sunt – iar în epoca noastră e chiar o crimă – iubitori de mister prin natura lor. Cei mai mulți au nevoie de exercițiu ca să accepte incertitudinea, ezitarea sau să-și recunoască neputința. În fața misterului însă nu prea există opțiuni. Eventual negarea lui, care e cea mai proastă dintre soluțiile posibile.
Apoi haosul creează o distanță nepragmatică și neutilitaristă. Dintr-odată, determinismul care veghează un plan de la cap la coadă trebuie să facă o pauză, să se pună între paranteze și să aștepte să vadă ce iese din haos. Uneori rezultatul poate fi fantastic, alteori teribil, însă, independent de rezultatul așteptat, reculul eficienței cu orice preț este un lucru bun în sine.
Haosul lasă loc intervenției divine. Când drumul se dovedește o fundătură, care, chiar mai desperant, nu mai are nici cale de întoarcere, individul este în imposibilitatea de a-și mai administra singur destinul (în cazul în care a avut iluzia că își e sieși stăpân). De aici încolo există cel puțin varianta teoretică de a invoca intervenția lui Dumnezeu.
Românul credincios autentic pune, de obicei, între planurile sale și realitatea împlinirii lor o zonă de haos, de necunoscut. Zice el: „dacă o vrea Dumnezeu”. Eficiența lui nu este niciodată garantată în mod absolut. Mereu există acest factor de risc transcendent, conștient asumat. Dar nici românul complet secularizat nu este altfel. La o analiză sinceră, foarte puțini vor cu adevărat să dea haosul din mână pe corectitudinea de pe gard. Acum încă există providențiale, cum remarca cineva, pilele noastre dragi. Și nu au cum să nu ne fie dragi când ele ne mai scutesc de câteva zile de așteptare, de câteva drumuri, de stres. Iluzia că un sistem normat ar funcționa pe gustul individului se demolează imediat în fața exemplelor occidentale. Lupta cu birocrația, la ei, e pierdută din start. Nu există relații, șpaga e nefuncțională, n-au cum să se descurce.
Nu mă pot preface că nu observ tendințele care vin dinspre Europa: ordonare, organizare, rigoare, eficiență, disciplină etc. Și nici nu aș putea pretinde că îmi displac. Cum mi-ar putea displăcea să nu mai fiu nevoit să mă calc în picioare cu alții la cozi în instituții publice? Sau că voi ști ce legi să nu încalc, dacă lucrez într-o firmă privată?
Trebuie observat însă că haosul dă spațiu de exprimare creativității. Când lucrurile sunt limpezi, căile sunt sigure, însă și inevitabile. În haos mai există loc de scurtături (nu neapărat ilegale) și de salturi acrobatice, e loc de manifestare vie. Odată eliminat haosul, viața însăși trebuie să existe în și ca normă.
Doar câteva exemple. În Oradea se închid parcurile, ca să nu fie vandalizate. Dar știți ce înseamnă asta? Că orice om decent care vrea să se plimbe în parc după o anumită oră nu mai poate. Ordindea a devenit restrictivă.
În ce privește limbajul, ordindea poate fi de-a dreptul punitivă: ochiul draconic al corectitudinii politice este neadormit. Încă mai poți spune despre un om că nu îl duce capul și chiar i-o poți spune decent, în față. Dar curând va trebui să vorbim despre learning disabilities și să facem therapy ca și cum prostia ar fi reversibilă.
Toate societățile occidentale sunt foarte preocupate de soarta copiilor, însă orice consideră un vecin binevoitor ca fiind traumă poate deveni fatal: copilul să fie luat și dus într-o familie de plasament. Pentru că a fost tratat necorespunzător. Chiar copilul însuși se poate plânge „forurilor competente” în cazul în care se simte violentat de intenția disciplinară părintească. Odată cu violența sunt scoase la pensie – ca perimate – autoritatea și disciplina.
Observând astfel de tendințe și adaugându-le demonul eficienței care, de asemenea, nu se simte bine în prezența lui, nu pot să nu apreciez virtuțile curative ale haosului și dezorganizării.
Și mai e ceva, atâta timp cât încă nu s-a normant și ordonat totul, există speranța că lucrurile mai pot lua și o direcție bună, în ce privește sufletul, caracterul, transcendentul omului. Încă nu știm, sau mai putem să nu acceptăm, cum va arăta omul viitorului. Ecuațiile fiind mai puține decât necunoscutele, constantele și variabilele se pot interschimba.
Nu am mare încredere în oameni. Sunt sceptic, destul de lucid, critic, coroziv uneori, ironic oricând am ocazia, inapetent la ideologii, alergic la prostie. E evident imposibil să cred în vreo creatură-minune care să ne picteze viitorul în roz-bombom (cu zâmbilici extatici). Dar, în ultimă instanță, haosul este un domeniu asociat preponderent cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și atunci nădejdea că lucrurile ar putea arăta și mai bine decât se prevede, nu e o iluzie, nici o autoamăgire. Creația stă mărturie.