Eminescu de ieri

Alaltăieri am vândut la anticariat, într-o oră, trei volume cu poeziile lui Eminescu. N-am priceput ce-i cu aglomeraţia asta la un singur autor, deşi se mai întâmplă. Dar 3/oră e cam mult. Cum nu prea ţin socoteala, nu ştiam în ce dată ne aflăm. Ieri însă am auzit că e 15 şi mi-am amintit că e şi ziua lui Eminescu. Atunci mi s-a lămurit şi misterul vânzărilor. Apoi am uitat iar. Până aseară, când am văzut câteva secvenţe dintr-o emisiune pe TVR Cultural. Şi foarte repede am dat mai departe.
Eminescu, săracu’, e ăla de care mi s-a făcut lehamite în clasa a X-a, când trebuia să înghit comentarii predigerate la Floare albastră, Dorinţă, Sara pe deal, Revedere, Scrisoarea a III-a, Scrisoarea I şi, desigur, inevitabilul Luceafăr. Crunt, precum ştiţi cu toţii. Luceafărul poeziei româneşti, omul deplin al culturii române, poetul nepereche etc.
Apoi a ieşit pe podium şi la Mari Români, după prezenţa fantomatic-autoimaculantă a lui Ştefan cel Mare şi în urma mult mai pământeanului rege Carol I. Ei toţi, oameni onorabili de altfel, la vremea lor. Din punctul meu de vedere, Andrei Gheorghe a făcut un lucru intersant cu filmul documentar-investigaţie cu care a susținut candidatura lui Eminescu. Eminescologii ştiu mai bine cât de importante sunt sau nu datele aduse în discuţie.
Dar să revin la chestii subiective. În facultate (cea de Litere), am dat peste un Eminescu la fel de indigest precum cel din liceu. Din discursul patetic, solemn, bombastic, ininteligibil, encomiastic până la idolatrie am înţeles că aşa ni-i dat: să dormim acompaniaţi de poliloghia neperechii, absolutului, arheului, avatarului, demiurgului, romanităţii noastre, naturii. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie... (La) Revedere! Totu-i vis şi armonie/ Noapte bună...
Blestemul ăsta a continuat să mă urmărească. A trebuit să vorbesc de la catedră despre Eminescu. Şi atunci am înţeles dilema. Ce or să spună ăştia – elevii adică – la BAC (dacă nu-i lasă nimeni să copieze)? Nu mai bine le dau eu acolo 2, 3, 5, 10 pagini ca măcar cei care învaţă (tocesc) să ştie să înşire două vorbe? Sau e demn ca un profesor de română să nu vorbească despre teme şi motive eminesciene? Se cheamă că mi-am făcut bine meseria dacă nu le dau în caiet nişte chestii clasice despre Eminescu? Nu mai spun cum am procedat.
Am omis însă un episod care deja se petrecuse înainte să apuc să predau. Am citit poezii de Eminescu. Procedura e simplă. Se ia un volum de poezii pe care scrie Mihai Eminescu, se deschide la întâmplare şi se citeşte. Dacă sună foarte cunoscut sau vag cunoscut, se repetă procedura până când se ajunge la un text complet străin. Şi abia atunci se poate vorbi despre (re)descoperirea lui Eminescu. Cel puţin eu aşa am păţit. Cui îi place, îi place, cui nu, nu. Dar mişcarea asta se poate repeta şi în altă zi şi cu altă dispoziţie sufletească. Poate e mai senin afară, poate că omul a mai citit o carte între timp. Oricum, se cheamă că a trăit alt soi de experienţă poetică decât cele care i s-au propus în şcoală.
Mare pierdere, zic eu, ca hip-hop-erii din ziua de azi să rateze frumuseţe de revoltă profundă (eminesciană) şi deşteaptă, şi percutantă din pricina unui profesor prea preocupat să ia toţi BAC-ul sau prea demn ca să nu dicteze un comentariu beton cu toate cuvintele cu papion pe care le ştie (sau poate că nu :D). Sau poezii de dragoste care conţin suficient din acel ceva general uman cu care se poate identifica până şi cel care ascultă Adi Minune de dimineaţa până seara. Plus că se folosește şi un vocabular care trece de 20 de cuvinte, iar rimele sunt reuşite.
Din foarte numeroasele şi la superlativ (toate!) performantele generaţii ale şcolii româneşti, foarte puţini răzbesc dincolo de potopul de sintagme înţolite şi reuşesc să observe un lucru simplu: că Eminescu era un tip deştept, spre exemplu. Nenorocul lui e că a fost sanctificat literar şi îmbrobodit cu adjective de nu se mai ştie pe unde sunt moaştele şi nimeni nu mai înţelege de ce ar trebui venerate. Din păcate, cei care îl elogiază până la cer, cred că nu fac decât să-i împlinească „profeţia” din Scrisoarea I. Şi mai cred că Eminescu e mai simpatic ăla de ieri, decât ăla de azi. Fiindcă era viu. Acum e statuie şi se găinăţează toţi criticii pe el de nu-l mai recunoşti la faţă.
Poate greşesc, dar Eminescu să ne judece. Eeemineeeescu...