Povestea tulburătoare a harului

Philip Yancey, Tulburătoarele descoperiri ale harului, traducere de Anton Horvath, Cluj-Napoca, Ed. Aqua Forte, 2004.

Philip Yancey a fost un “ţărănoi” sudist, crescut într-o biserică de albi rasişti din Atlanta. Deşi Biblia pe care o citea conţinea, ca oricare alta, textul din Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre famenul etiopean încreştinat prin botez de către Filip, autorul se distra, împreună cu prietenii săi din biserică, de câte ori auzea că vreun negru a mierlit-o. Însă congregaţiile lor erau foarte drastice când venea vorba de alcool, ţigări, droguri, dar şi cu privire la dimensiunea fustelor, la fete, sau lungimea maximă admisă a părului, la băieţi.

Spun că Yancey a fost, nu pentru că s-ar fi petrecut dintre noi, ci din cauză că omul care este în prezent nu seamănă cu portretul de tinereţe schiţat anterior. Şi schimbarea se datorează faptului că, la un moment dat, el a întrezărit harul. Iar această revelaţie i-a modificat în mod dramatic existenţa.

Tulburătoarele descoperiri ale harului este, într-un sens, o poveste. Fiindcă momentele în care harul punctează vizibil existenţa unui om se conservă în memorie şi se deapănă ca orice poveste miraculoasă. Deşi transcendent şi imposibil de manipulat, harul face istorie în lume. Dacă e să-i dăm crezare lui Larry Crabb, poveştile noastre oneste sunt cele care dezvăluie adevărul despre nevoile, imperfecţiunile şi păcatele pe care le purtăm. Pe cale de consecinţă, tot ele, poveştile, descoperă puterea harului, deoarece neajunsurile funciare de care suferă omul sunt prilejul de manifestare a graţiei divine.

Povestea din această carte nu este însă una paşnică şi “de adormit copiii”. Harul este polemic prin însăşi definiţia sa. “Sfinţii” pretinşi şi scorţoşi nu sunt mai iubiţi de Dumnezeu decât cei mai indezirabili păcătoşi. Ba, dimpotrivă, Cristos a manifestat mereu o preferinţă pentru oamenii “reali”, nu pentru cei “buni”. De altă parte, nu se poate face abstracţie, când vine vorba despre har, de faptul că secolul XX a rămas în istorie cu teribile explozii de ură şi violenţă. Astfel că subiecte precum iubirea vrăşmaşilor, iertarea sau toleranţa denunţă inevitabil tare sociale, prejudecăţi, năravuri şi redeschide răni.

Dar există şi o atitudine polemică afirmată şi asumată ca atare. Întrebată dacă nu s-a gândit să apeleze la ajutorul bisericii, o prostituată (care îşi vindea şi fiica, în vârstă de numai 2 ani, amatorilor de perversiuni) a răspuns că “oamenii aceia”, creştinii adică, n-ar face decât să-i sporească sentimentele de vinovăţie şi dezgustul de sine. Această replică l-a determinat pe autor să cerceteze cum a ajuns biserica să transmită o asemenea imagine şi unde s-a pierdut pe drum tocmai ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de alte religii: iertarea. Iar rezultatul este cartea de faţă.

Iertarea se naşte din har

Harul aduce cu sine iertarea. Iertarea este un act voluntar şi activ, ea marchează ieşirea din ciclul învinuirii şi durerii. Beneficiile misterioase ale iertării le resimte în primul rând omul care iartă. Analizând rosturile şi semnificaţiile sacrificiului, René Girard observă că orice violenţă este răzbunată, iar răzbunarea, la rândul ei, cere altă răzbunare, iar din această spirală se iese doar dacă există un “ţap ispăşitor”, o victimă care să nu mai ceară să fie răzbunată. Acest sacrificiu ultim devine astfel punctul final al violenţei şi premisa păcii. Temeiul iertării creştine este iertarea lui Dumnezeu în Cristos – mielul ispăşitor, dacă mi se permite translaţia. Cu toate acestea, harul rămâne un scandal, o nedreptate şi, nu de puţine ori, o imposibilitate. Dar Dumnezeu nu e contabil, cum spune Steinhardt, ci e boier, oferă cu generozitate. (Diavolul ţine socoteala amănunţită, altfel nici nu ar putea să fie “pârâşul”, e clar că are o memorie foarte precisă a păcatelor înfăptuite de oameni.) Dumnezeul matematic pe care L-a cunoscut autorul în tinereţile lui este o deformare, o caricatură a adevărului.

În lume acţionează două principii fundamentale: al harului şi al înstrăinării de har sau, în termenii pe care îi foloseşte Simone Weil, greautatea (sau gravitaţia) – care trage totul în jos, înclusiv sufletul – şi harul, singura forţă antigravitaţională. Autorul urmăreşte felul în care cele două principii modelează realitatea morală, socială, politică, economică, medicală, culturală. Oriunde există oameni şi forme de organizare socială există şi manifestări ale harului sau ale înstrăinării de har. Relaţiile sunt arealul predilect în care se poate constata prezenţa sau absenţa harului care influenţează fundamental atitudinea şi raportarea la celălalt.

Iertarea este posibilă, chiar dacă foarte dificilă, nu doar între indivizi, ci şi între naţiuni. Unul dintre exemplele notorii este cel al germanilor şi evreilor. De asemenea, etniile se pot ierta, punând capăt masacrelor. Oricine vrea să ierte o poate face, chiar dacă nu i s-au cerut niciodată scuze. Şi oricine doreşte poate deprinde meşteşugul dificil şi inconfortabil al iertării.

Harul şi moravurile publice

Philip Yancey atinge probleme deosebit de sensibile şi disputate. Mulţi dintre creştinii americani (şi nu doar americani!) sunt contrariaţi de declinul moravurilor publice. Şi mulţi dintre ei clamează cu severitate judecata iminentă a lui Dumnezeu. Homosexualii sunt poate cea mai odioasă categorie. Şi autorul se vede obligat să înregistreze manifestări ale creştinilor care par să fi uitat cu desăvârşire de har când militează împotriva drepturilor acestei minorităţi sexuale. Nu mai puţin spinoasă este problema avorturilor. Şi împotriva mamelor care-şi ucid pruncii se dezlănţuie adevărate cruciade care vrea să pună imediat în practică dreptatea divină. Toţi “luptătorii” vin cu texte scripturale şi teologii tranşante, vituperând împotriva oricui nu dovedeşte aceeaşi intransigenţă sau încearcă examinări nuanţate.

Dar există şi creştini care, fără să aprobe vreun moment imoralitatea sexuală sau avortul, reuşesc să distingă între păcat şi păcătos, slujind omului. Organizaţii creştine asigură asistenţă mamelor care şi-au ucis pruncii nenăscuţi sau homosexualilor bolnavi de SIDA.

Harul şi politica

Autorul ia în dezbatere apoi un alt subiect fierbinte: relaţia dintre stat şi biserică. Conflictul dintre cele două entităţi rezidă în aceea că una funcţionează exclusiv pe principiul harului, în timp ce cealaltă afirmă legea, deci înstrăinarea de har. Deşi, îndeobşte, cercurcurile evanghelice sunt foarte convinse de nevoia separării celor două instituţii, nu puţini sunt credincioşii care consideră că statul ar trebui să legifereze moralitatea. Iar pentru a obţine restaurarea morală prin acte normative, sunt dispuşi să facă politică sau lobby politic, transformându-se în adevăraţi “exterminatori morali”. Dar acest raţionament s-a dovedit falimentar, de exemplu, în perioada interbelică. Mulţi creştini care deplângeau imoralitatea societăţii au susţinut regimul nazist. Mă gândesc că şi unii ortodocşi fervenţi aveau simpatii legionare, la un moment dat. Dar sunt şi evanghelici pe care i-am auzit regretând regimul comunist pentru că interzicea avortul, homosexualitatea, concubinajul, era mai moral.

Philip Yancey face observaţia, nu foarte comodă, că Isus şi apostolii puteau foarte bine să ia poziţie în foarte multe probleme de interes politic, dar nu făcut-o. Autorul afirmă că biserica ar trebui să se manifeste ca o “conştiiţă a societăţii”, fiind, totodată, o fereastră spre lumea de sus, nu oglindă a lumii de jos. Intimitatea prea mare în relaţia cu statul, susţine Yancey în ton cu bătrânul G. K. Chesterton, face mult rău Bisericii şi mult bine statului: “E dificil, dacă nu imposibil, să comunici mesajul harului pe coridoarele puterii”.

În ultimă instanţă, harul “nu converteşte numaidecât o întreagă lume ori societate, însă curăţă, fără îndoială, atmosfera”. Porunca fundamentală – şi acţiunea ei cea mai subversivă – este iubirea aproapelui.

Cartea este interesantă ca lectură şi datorită referinţelor culturale foarte diverse: de la Dostoievski sau Kierkegaard, la Luther şi Gabriel Garcia Marquez; de la Tolstoi sau John Donne, la Shakespeare, Hemingway (şi relaţia cu familia sa puritană) ori laureaţi de Nobel precum Updike şi Fr. Mauriac; de la Pascal, C.S. Lewis şi Sf. Augustin, la Graham Greene, Teresa de Avila sau Calvin etc. Sunt aduse în discuţie şi filme: Ospăţul Babettei, Forest Gump, Ultimul împărat, Căinţa, Ironweed. Fără a intra în analize profunde, autorul uzează de toate trimiterile pentru a ilustra harul sau absenţa lui în manifestările culturale.

Autorul nu pune limite şi graniţe în ce priveşte manifestările harului demonstrate în acţiunile unor oameni de credinţe şi confesiuni diferite: Papa Ioan Paul al II-lea, Maica Tereza, preotul catolic Jerzy Popielusko, Marin Luther King Jr., Tony Campolo, F. W. De Klerk, Billy Graham, Millard Fuller (Habitat for Humanity), Chuck Colson (Prison Felowship) sau alţii. Dar există, din nefericire, şi contraexemple precum Calvin, Jerry Falwell, Randall Terry, Ralph Reed.

Merită remarcată traducerea, făcută într-o limbă română elegantă şi cursivă. Nu se resimt în lectură nici frazarea cu specific anglo-saxon, nici calchierile forţate care dau bătăi de cap unui număr nu foarte mic de traducători din zona editurilor evanghelice. Domnul Anton Horvat merită, cred eu, aprecieri pentru felul inspirat în care facilitează accesul românilor la acest text. Mai trebuie adăugat şi faptul că, la final, traducătorul propune o versiune nouă a foarte cunoscutului imn creştin “Măreţul har”. Mai apropiată de textul original, această varianta dovedeşte remarcabile calităţi stilistice.