Ce facem cu Andrei Ciurea?

Un băiat de 12 ani s-a sinucis (citiţi aici). Iată cum sună biletul de adio: „Îmi pare rău că ne despărţim certaţi. Cu înmormântarea mea nu o să aveţi probleme pentru că vine omul ăla cu banii pe lemne. Soră-mea, tu să te ţii de şcoală. Mamă, tu să ai grijă de tine că lumea e rea. Să aveţi grijă de căţel.”

Desigur că „fenomenul migraţiei” forţei de muncă româneşti a fost ţinta unui studiu. Iar la finalul cercetării respective se propun soluţii instituţionale. Cum că şcoala... cum că statul... Sunt sigur că domnul ministru al şcolilor a auzit recomandările şi, în stilu-i caracteristic, va identifica o soluţie foarte precisă la această problemă.

Dar părinţii? Nu de la ei se trage toată povestea asta? Ba da, însă nimeni nu-i poate opri să plece. Încrengătura determinărilor e foarte complicată. Nu există doar un singur motiv care îi mână pe părinţi să îşi abandoneze copiii, ca să lucreze în Spania, Italia sau alte destinaţii europene.

Există însă câteva constante. Cei care pleacă se simt vinovaţi că-şi lasă copiii cu neamuri, bunici sau naşi de treabă. Aşa că îşi copleşesc odraslele părăsite cu gadget-uri scumpe şi ziduri frumoase. Ceva urât se întâmplă. Oamenii ăştia îşi diminuează rolul la simpla aprovizionare cu produse şi finanţare. Nu mai pot avea timp de afecţiune, nici de educaţie pentru copiii lor. Şcoala – nenorocita şi umilita şcoală – trebuie să compenseze acest deficit. Dar e imposibil. Asta ar trebui să se ştie şi să se spună. Şcoala nu oferă dragoste decât în cazuri rare şi, oricum, în doze limitate de capacitatea unui profesor sufletist. Dar nici nu ţine de menirea şcolii să fie furnizoare de suport afectiv. Pentru asta există familia.

Altă constantă ţine de tulburările comportamentale ale copiilor părăsiţi. Am văzut elevi care, deşi aveau capacitate intelectuală bună, nu aveau chef de şcoală, nimic nu le stârnea interesul (şi aici nu mă refer la programa sufocantă, ci la chestiuni care stârnesc interesul oricărui copil). Crize de bulimie, nesimţire, violenţă, dispoziţii pesimist-depresive (e cam devreme să fii pesimist chiar din clasa a V-a, nu?), oscilaţii foarte mari în pregătirea pentru ore (aceeaşi fetiţă putea să ia 10 sau 3 la acelaşi tip de test anunţat dinainte cu câteva săptămâni), încredere prostească în puterea de convingere pe care banii părinţilor ar avea-o asupra oricui, tendinţa de manipulare, sentimente de vinovăţie foarte dezvoltate, autocompătimire, manifestări cu tentă paranoică... Şi mereu laitmotive precum: mama vine peste 2 luni din Spania, tata nu a mai fost acasă de 1 an, nu mă înţeleg cu bunica etc.

Ce mi se pare ciudat – şi iată încă o constantă – e că biserica tace mâlc. Şi cea majoritară, mai preocupată de manifestări publice impresionante, şi cele minoritare, prinse în tot felul de trebi administrative şi dispute. Da, cu siguranţă există excepţii: preoţi şi pastori inimoşi, sensibili la problemele societăţii. Dată fiind amploarea fenomenului însă, ar fi fost de dorit să existe nişte iniţiative pe scară largă, venite de sus în jos.

Nu de alta, dar e vorba de viitorul ţării ăsteia. Şi, mai specific – şi, totodată, mai creştinesc – e vorba de nişte copii care suferă şi care nu se simt iubiţi. Ştim că pe politicieni îi doare în fund de viitor, de copii, de orice nu aduce un profit de imagine şi voturi. Dar biserica parcă ar trebui să arate altfel şi să se poarte altfel.

Mai ştie biserica ce roluri au părinţii în zilele noastre? Nu clişee, că ne-am săturat. Ştim alea cu „nu cruţa nuiaua...”, „copii, ascultaţi de părinţii voştri...”, „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta....”, „nu întărătaţi la mânie...” (apropo, ce mai înseamnă asta?). Toate astea nu sunt decât poveri la gâtul copiilor, care nu înţeleg decât că trebuie să încaseze bătaie, să fie obedienţi şi să nu-şi înjure părinţii. Dar ce rost mai au părinţii între criza financiară şi criza afectivă? Uneori am impresia că bisericile au învăţat numai cum să-i primească pe părinţii reveniţi CU BANI. Că nu e bine să-i critice prea aspru, fiindcă sunt o sursă de fonduri. Că e bine să-i aşeze în locuri cu vizibilitate, deoarece s-au dovedit „ispravnici pricepuţi”. Că e bine să le dea de lucru în biserică, fiindcă, altfel, pierd oameni „cu potenţial”. Atitudinea puritană face loc banului, necesar pentru finanţarea „lucrării lui Dumnezeu” (Cerceii au voie, că doar sora e soţia fratelui X, care susţine „lucrarea”. Penibil! Măcar dacă nu urla fratele pastor de la amvon în urmă cu ceva vreme că podoabele sunt „lumeşti”. PS: Problema podoabelor mi-e indiferentă. Ba chiar îmi plac, dacă nu sunt ostentative.). Asta mi-e uneori impresia. Dar poate că e doar o impresie. Şi că e doar a mea.

Cazul lui Andrei Ciurea e cutremurător. Porumbeii şi căţelul nu l-au putut opri să se sinucidă. Din nefericire, copilul ăsta a avut luciditatea să-şi înţeleagă situaţia: că nu poate exista fără iubire. Şi nu s-a minţit – precum adulţii – că porumbeii şi câinele (sau casa, banii, poziţia socială, meseria, „fanii”) ar putea suplini această lipsă fundamentală. I-a spus mamei lui că se va sinucide dacă ea pleacă. Şi s-a luat în serios.

Bisericile evanghelice nu se roagă pentru morţi. Iar cele tradiţionale, deşi se roagă, au câteva excepţii, între care şi sinucigaşii. Şi atunci cum rămâne cu Andrei Ciurea? Că n-a făcut decât să înţeleagă în felul lui tragedia fiinţei umane şi s-a comportat ca orice om de bun-simţ. Şi poate chiar nu ştia că există speranţă, că iubirea nu se termină odată cu mama lui. De ceilalţi „Andrei” cine (mai) are grijă?