Plânsul

Afară toată lumea plângea cuminte. Plângea în şir indian, în formaţie de atac, în cerc, în semicerc, în careu. Fiecare avea ce să-şi aducă aminte ca să poată plânge. Nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a gândit vreun moment că nu ar avea pentru ce să plângă. Jelania aceasta generală s-a decretat din cauza secetei, în speranţa că omul, în sfârşit, ar putea constitui el însuşi o resursă naturală pentru planetă.

De fapt, ştiu asta din culise, ideea cu seceta a fost un pretext, nimic mai mult. Lumea voia să plângă, avea deja lacrimile în voce, în privire, în gât. Numai bune de expectorat. Să vă spun cum se face: iei trecutul personal, îl mărunţeşti cu mare atenţie, îl treci prin câteva site foarte fine, care nu lasă grăunţele mai mari să treacă, şi ce se alege îţi dă fiori şi lacrimi cât încape.

Cele mai bune pentru plâns sunt eşecurile din trecut. Oricine a mâncat măcar un om la viaţa lui. L-a întins pe pâine, l-a ridicat în par, l-a pus în ţeapă, l-a băgat la apă, l-a strâns cu uşa, l-a prins la colţ. Metodele diferă în funcţie de imaginaţie. Dar toţi suntem canibali, s-o recunoaştem până nu ne pârăşte sângele din ţărână. Ca pe moşul nostru, Cain. Chiar dacă ar vrea domniile-voastre să se revendice de la Abel, el n-a răzbit. Toate ratările se aglomerează în sită şi stau acolo hidoase, fără ruşine, desfrânate şi arţăgoase, gata să sară la bereghata viitorului. Ieşite din coşmeliile puturoase, ca nişte clovni impostori, se dau în spectacol. Au ele plăcerea asta scârboasă şi grotescă să atârne, să fie târâte şi să urle ca să fie auzite.

M-am tot gândit aşa: cât încă sunt viu înseamnă că nu sunt mort. Da, veţi zice, foarte profundă cugetare. Şi veţi surâde ironic, apoi îngăduitor, apoi cu îngrijorare. Poate m-am ţicnit şi parcă vi se face puţin milă. Ha! Las’ pe mai târziu. Revin la ideea mea, dacă sunt viu, nu sunt mort. Ştiţi că mai mult face un căţel viu decât un leu mort? Uite, eu sunt căţelul, pot să latru, să mă gudur, s-o uşchesc afară, să urlu la lună, să mârâi la nepoftiţi, să fiu fidel. Caut stăpân. Cât mai pot să latru, pot să mă ataşez şi eu cuiva, mă aciuez pe la vreo bătătură. Aţi auzit de Ciobănilă? Bine, n-aveţi chef de lecţii de literatură. Păcat, Ciobănilă nici nu făcea literatură... În fine. Cât sunt viu – oricât de căţel aş fi – am un viitor. Şi nimeni nu-mi poate lua inima din piept ca s-o pună pe leul defunct (ăla cu care mă comparam mai înainte). Cât sunt viu, pot să alerg în soare, na!

Ei, că veni vorba! Bine că veni vorba despre soare. Că m-am luat cu... lătratul ăsta sau ce-o fi fost. Voiam să menţionez că toată povestea asta cu plânsul se petrece pe timp de noapte. Aşa e ritualul. Ca la hoţiile tradiţionale: pe-ntuneric. Cum dă geana zorilor, cum lumea se luminează la faţă. Şi oamenii nu mai bocesc aşa ca disperaţii, ci plâng mai relaxaţi. Se lasă pe spate, îşi întind braţele, picioarele, pleoapele şi se uită unii la alţii. Şi nu ştiu exact cum se întâmplă, dar încep să se ierte. Râd. Cu toate lacrimile, râd. Şi soarele cade aşa în ei, ca-ntr-un ulcior. Iar pe deasupra vezi cum se ridică aburi. Din păr li se desprind lilieci şi se afundă în pământ cu ciudă.

Ehei...

Asta era. Cred. Dimineaţa toţi ne amintim că suntem vii, că putem „lătra” şi ne putem zbengui. Şi atunci răsună un fel de descărcări electrice, se despovărează amărăciunea. Abia spre dimineaţă lacrimile încep să fie de calitate, pierd din sare şi devin dulci, ca roua. Cât trăieşti înveţi tot felul de reţete şi de lucruri utile. E clar acum pentru oricine că lacrimile de noapte se aruncă în mare, ea se descurcă mai uşor cu distilatul. Numai cele de dimineaţa se varsă direct pe pământ, ca să nu-l pustiim ca proştii. Şi nici să plângi pe tine nu-i treabă, te faci saramură nu alta. Gândiţi-vă numai... toată noaptea pic, pic, pic... ţi se acreşte, inevitabil, îţi intră sarea la loc prin piele şi ajungi salină. Ca muierea lui Lot, săracu’. Săraca. Sărmanii de noi... Şi ne ling lighioanele. Ca să se distreze.

D-aia, dimineaţa e şi riscant. Că dacă te prinde sărat bine şi ghemuit peste tine, te usucă soarele şi rămâi statuie. Despre soarta statuilor să vă spună porumbeii. Ei le ştiu din tată în fiu. Eu ştiu una şi bună, în zori trebuie să iei soare, să prinzi lumină la inimă. Şi să faci cură de aburi, să te primeneşti. Inspiri soare, expiri rouă. Poate că aşa fac ăia ce-s fericiţi că plâng. Altfel nu prea văd cum, că lumea plânge de nefericire, de obicei.