Noua generaţie

Era de aşteptat să apară. Era de dorit să se nască. Dar nu se ştia cum o să arate. Se legau de ea tot felul de imagini şi proiecţii mai realiste sau mai utopice. Acum e certă şi începe să îşi dea măsura caracterului. Noua generaţie de părinţi români se prezintă.

Este interesant de observat, din punct de vedere lingvistic, cum se poate modifica sensul unui enunţ, fără să se schimbe vreun accent sau vreo virgulă, păstrându-se chiar şi intonaţia. Când îşi petrecea copilul ce pleca în căutarea unui rost în viaţă, tatăl „de modă veche” obişnuia să spună: „Să nu mă faci de râs!” A face de râs familia însemna a atrage oprobriul public asupra ei. Fără a impune o conduită morală fără cusur, avertismentul parental avea evidente conotaţii sociale. Se admitea astfel că există o arie care circumscrie comportamentul obişnuit. Ex-centricitatea era exclusă tocmai pentru că risca să încalce norma convieţuirii în limite normale.

Când un părinte din noua generaţie spune copilului său acelaşi lucru, din pricina contextului, enunţul dobândeşte cu totul alte înţelesuri. Goana după bani cu orice preţ este o trăsătură evidentă a noilor părinţi. Mijloacele legale, în România, sunt praf în ochii celor creduli. În aceste condiţii, a-l face de râs pe tatăl care a stors bani din piatră seacă (sau din „minele” capitalismului post-decembrist) înseamnă să fii mai puţin „descurcăreţ”. Dimpotrivă, mândria familiei este o odraslă care, pe lângă faptul că face bani (interesează, desigur, cantitatea nu sursele), este mai impertinentă decât părinţii şi caută să obţină o poziţie mai influentă, de mai mare autoritate.

Noua generaţie de părinţi produce o generaţie de oameni fixaţi, aproape exclusiv, pe bunăstarea materială şi pe mijloacele de obţinere a ei. Devine, în acest timp, mai „de râs” să nu fii capabil să-ţi faci o vilă, chiar dacă eşti integru social şi nu faci compromisuri morale. Cinstea şi respectul nu au nici o relevanţă. Criteriul şi măsura calităţii umane sunt de natură financiară.

Această nouă generaţie de părinţi are şi tragedii, pe care, de prea multă treabă, de multe ori nu le mai remarcă. Dar societatea începe să le tragă ponoasele. Copiii abandonaţi în faţa televizorului ori lăsaţi în seama bunicilor şi profesorilor depăşiţi de situaţie se răzbună. În fapt, nu fac decât să trăiască ce au... învăţat.

Debusolarea axiologică, violenţa de limbaj şi comportamentală izbucnesc din când în când în spaţiul public, devenind cunoscute. Dar în rest mocnesc în focare sau indivizi. Maneaua face carieră cu mesaje care împart dihotomic lumea în eu şi restul, unde „restul” întotdeauna îmi vrea răul. Aşa că eu sunt angajat într-un lanţ trofic din care supravieţuiesc în măsura în care sunt mai „jmecher”, mai „borfaş”, mai... Toţi e duşmanii mei şi toţi vrea să-mi ia banii, dragostea şi familia.

După ce susţin prin faptele lor ideea că banii rezolvă totul, după ce închină ziua întreagă acumulărilor de „capital”, părinţii din noua generaţie au... naivitatea să se mire când copiii lor le duc valorile până la cele din urmă consecinţe. Deşi ei înşişi se manifesta agresiv, sunt consternaţi că au copii violenţi.

Dar vestea bună e că s-au terminat conflictele între generaţii. Acum există continuitate: (de)generaţia mijlocie se regăseşte amplificată şi înflorită în toată spledoarea scârbelor ei în cea tânără. Nimic nu s-a pierdut, totul s-a consolidat.