Ce știa Eminescu, dar noi nu mai știm?

- interpretare liberă a două versuri din Sara pe deal -

Fac parte din generațiile care aveau de învățat pe de rost toate poeziile studiate la clasă. Așa se explică faptul că atunci când cineva îmi pomenește despre Eminescu, bunăoară, mie îmi răsar în minte 2-3 versuri, o strofă sau chiar o poezie întreagă. Multă vreme m-am tot gândit la următoarele versuri: ...Astfel de noapte bogată, ⁄ Cine pe ea n-ar da viața lui toată? Răspundeam foarte prompt, moral și pragmatic: „Eu nu; Eminescu exagerează, e prea sentimental, prea romantic”.
Nu scriu acest text ca să explic o miraculoasă metanoia și cum este ea posibilă. Vreau doar să arat cum toată insistența cu care mă sâcâiau versurile astea a avut un rost. Anume, ideea că omul ăla avea ceva – nu contează neapărat ce – pentru care era dispus să-și pună în joc toată viața.
E vorba de un limbaj, însă, în primul rând, de o atitudine. În secolul XIX se mai știa că există lucruri pentru care merită să mori. Chiar și cei șfichiuiți de sarcasmul eminescian încă știau că există lucruri pentru care merită să mori. Oricâtă înverșunare ar fi avut un Macedonski, de exemplu, oricât de mult l-ar fi urât sau contestat pe Eminescu, nici el nu avea nimic de comentat în dreptul acestei idei. Nici de ridiculizat.
Când vorbesc despre asemenea anacronisme îmi dau seama că gândul fuge reflex către fanatici și teroriști. Numai ăștia mai sunt dispuși să irosească bunătate de distracție sigură pentru cine știe ce promisiuni de viață viitoare sau, pur și simplu, pentru cai verzi pe pereți. Nu, nu, nu. Noi suntem oameni cu scaun la cap, așezați, detașați, cinici. Asta cu moartea e bună în poveștile pentru copii, cu Prâslea care, ca prostu’, stă de pază, când putea angaja bodyguarzi, că sigur îi permitea bugetul princiar. Sau Făt-Frumos care își riscă viața să aducă cine știe ce floare pentru Ileana Cosânzeana, când putea da șpagă la poartă și intra fluierând sau, mai bine, să-și tragă un cal beton (Ferrari al tuturor cailor sau Lamborghini), un ghiul pe stânga, de să jinduiască toate frumoasele basmelor după așa băiat-de-băiat. Și se scoatea de toate probele.
Sigur, Eminescu, idealist, cum îl știm, adică aerian și lipsit de simț practic, „geniu neînțeles”, plutind „nemuritor și rece” în lumea lui, s-a lăsat sedus de povești și fantasme. Trebuia să găsească și el o modalitate de compensare pentru inadaptabilitatea cronică de care suferea.
Refuz să fiu de acord. Insist să cred că Eminescu avea dreptate, iar nu societatea noastră evoluată.
Și am un argument care singur stă în picioare, n-are nevoie de un vers de sprijin: marii creștini au știut mereu pentru ce sunt dispuși să moară. Martirii – ăia canonizați pe drept de care râd, din ignoranță și prostie, mulți evanghelici – au plătit toți cu viața pentru nebunia de a fi crezut în Dumnezeu. Dar nu vreau să vorbesc despre ei. Sunt mult prea mari și prea îndepărtați în timp.
Cred că societatea contemporană lui Eminescu încă avea o conștiință mai vie a dimensiunii transcendente (poată că din cauza asta se străduia mult mai serios să o nege sau să o explice, mai rar fiindu-i cu totul îndiferentă) a existenței umane. Oamenii simțeau mai viu acel ceva etern care îi caracterizează independent de atitudinea lor față de Dumnezeu și viața de apoi. Ca reflex cultural laic al acestui mister veșnic din om existau valori precum onoarea, demnitatea, dreptatea, binele, adevărul, onestitatea etc. Pentru astfel de motive murea Pușkin cu vreo 50 de ani înainte de afirmarea „poetului nostru național”.
Pe atunci, în acel secol, se vorbea de spleen. Încă oamenii mai știau că suferă. Fie că își asumau arogant această suferință sau doar o îndurau, fie că se revoltau sau se făleau cu inadecvarea lor, exista o conștiință a diagnosticului.
Apoi a venit tehnicizarea, iar mașinile nu sunt caracterizate de valori, ci de specificații tehnice precum eficiență, precizie, profitabilitate, fiabilitate. Ele n-au memorie, ci uzură. Nici conștiință, ci comenzi. Ele nu vor înțelege niciodată cum se poate să-ți dai toată viața pentru un ceas de iubire, fiindcă viața lor este echivalentă cu perioada de utilizare până ce ajung să fie casate. Când sunt suprasolicitate probabil că înregistrează echivalentul a ceea ce numim, îndeobște, stres. Iar a muri nu e altceva decât un sinonim pentru a fatal error.