Bestseller şi boală

Lanţul de librării care s-a ocupat de lansarea ultimului (oare?) volum din seria Harry Potter a donat o suma importantă – nu s-a precizat cât – unei organizaţii care se ocupă de consiliere. Pricina acestei subite generozităţi este că s-ar putea ca vrăjitoraşul principal sau „hoaverii” lui să moară şi copiii-cititori să sufere crize depresive. Am rămas mut. E ca şi când ai şti că faci un rău cuiva şi l-ai despăgubi în avans. Sigur nu se va sesiza nicio instanţă – oricât de (ptiu!) corectă politic – cu privire la acest gest premeditat.

Ceva rău s-a întâmplat însă. „Fanii” lui Harry Potter au ajuns să nu mai facă diferenţa dintre realitate şi poveste. Da, este ştiut că la vârsta copilăriei capacitatea de fantazare şi identificare cu personajele este foarte mare. Dar acum, mi se pare, s-a trecut peste o limită, lumile nu mai sunt autonome, ficţiunea devine alternativă la viaţă. Copiii au început să se îmbolnăvească de la poveşti? E sinistru! Capacităţile lor empatice au fost forţate către patologic. Pentru a rămâne în aria realităţii – şi normalităţii – e nevoie de o temelie psihică solidă. Oare copiii ăştia au pierdut-o? Sau e vorba de o modă răspândită prin isterie colectivă?

Nu ştiu dacă jocurile video au şi ele vreun amestec în confuzia mentală ce pare să prolifereze. Faptul că se poate interveni în configuraţia unei lumi – virtuale – pentru a o distruge sau rearanja să fi creat impresia că şi virtualul poate (re)configura în mod nemijlocit realul?

Dar nici maturii nu stau mai bine. Tot în topul vânzărilor s-a situat şi Codul lui Da Vinci (penibil titlu, sub raport ştiinţific). Şi o grămadă de indivizi (care se consideră grownups) au dat năvală să „verifice datele” domnului Brown. Unii, se ştie, şi-au pierdut „credinţa”. Se regăseşte acelaşi tipar. Doar că oamenii mari au avut nevoie de un gen de ficţiuni mai convingător, mai cu pretenţii. Însă, în esenţă, şi ei au amestecat realul cu imaginarul.

A trecut moda celor care trăiau „cu capul în nori”: adică erau distraţi, idealişti şi trăiau mult în imaginaţie. Acum se poartă confuzia.

Mereu ficţiunea şi-a revendicat fidelitatea faţă de realitate, recunoscându-se însă ca „joc secund”. Când statutul de copie după realitate era încălcat, intervenea discernământul cititorului. Era un joc în care literatura încerca să se arate cât mai verosimilă, iar cititorul îi descifra tainele şi îi dezvăluia rupturile de viaţa reală, îi descoperea „meşteşugul” şi „mecanismele”. Acest discernământ s-a atrofiat însă. Intelectul şi activitatea psihică în general au suferit nişte transformări care au fisurat delimitările real/imaginar. În limbaj popular, despre asemenea oameni se spune că „s-au dilit”.

(Sus: http://www.wallpaperbase.com/wallpapers/movie/harrypotter/harry_potter_8.jpg;
la mijloc: http://www.illiterarty.com/files/www.illiterarty.com/img/11/da_vinci_code.jpg
jos: http://www.uspharmacist.com/ce/anxiety/image1.jpg)

Târziu, despre orori

Am urmărit ieri (16.07.2007) un documentar, difuzat de TVR Cultural, despre grozăviile suferite de femeile bosniace în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Era ireal, incredibil, şocant, cutremurător.
N-am ştiut până acum că sârbii au făcut lagăre de femei şi că le violau zilnic pe toate la rând. Că nu conta vârsta femeilor, puteau fi bunici sau adolescente. Că scopul lor era să le lase însărcinate şi, dacă e posibil, să le oblige să aducă pe lume un copil de sârb. Au fost mame care şi-au văzut fetele de 13 ani violate, dar şi fete care şi-au văzut mamele siluite de soldaţi. Una dintre femei povestea ca şi cum ar fi vorbit despre produse, nu mai avea lacrimi nici pentru sine, nici pentru fiica ei (de 17 ani) ucisă cu puţin timp înainte să nască (un copil rezultat din violurile repetate, desigur). O altă mamă povestea printre sughiţuri că fiica ei de 13 ani i-a cerut să o omoare, ca să nu ajungă precum fetele pe care tocmai le violaseră soldaţii. Dar, deşi avea un cuţit în buzunar, mama nu a putut să-şi ucidă fiica. Iar când a revenit după „tratamentul” la care au supus-o sârbii, fata şi-a privit familia fără expresie, fără să recunoască pe nimeni. Şi nici ea nu mai semăna cu sine.
Viol cu metodă, programat, calculat. Nu era vorba de porniri instinctuale de nestăpânit, ci de un program. Femeile musulmane trebuiau dezonorate, pângărite. Mamele ajunseseră să se bucure când erau luate ele şi nu fetele lor. Chiar şi o zi fără viol era un mare câştig!
Nu ştiu de ce, dar primele observaţii care mi-au venit în minte au fost legate de fundamentalism. Mi-am amintit că americanii au insistat să oprească genocidul din spaţiul ex-iugoslav. Că NATO a intervenit şi a bombardat Serbia. Şi că România condusă de Constantinescu a fost de acord cu asta. Dar, oameni cu gura mare şi spurcată, vorbeau despre „suveranitate” şi „amestecul în treburile interne”. Iar creştini români fraternizau cu sârbii pe criterii... religioase.
Şi mi-am spus că panortodoxismul care ar avea tupeul să sară în sprijinul sârbilor este un alt nume dat urii împotriva musulmanilor sau, în cel mai fericit caz, este un semn de autism idiot şi grandoman.
Dar şi că fundamentalismul islamic mizează, la fel, pe minciună şi manipulare. Fiindcă uită că urâcioşii de americani au avut iniţiativa să stopeze masacrul la care îi supuneau sârbii. Dar şi că nenorociţii ăia de creştini, împotriva cărora vor să ducă jihadul, au inventat un tribunal care îi pedepseşte pe sârbi (ortodocşi!) pentru crime de război, în timp ce masacrele provocate de sinucigaşii islamişti îi transformă pe criminali în eroi.
În plus, naţionalismul şi „prietenia româno-sârbă” invocate cu aplomb de stânga românească (şi probabil că nu numai) este o „împuţiciune” (dacă mă pot exprima astfel) care fie nu cunoaşte faptele realităţii, fie le cunoaşte, dar preferă să le eludeze. Iar asta înseamnă complicitate, nici mai mult, nici mai puţin.
Târziu, dar mai bine şi acum, am înţeles că indiferent ce titlu poartă, ce rang are sau ce autoritate invocă, cine apără sau condamnă un popor în întregimea lui nu are nimic cu Dumnezeu, dar posibil să aibă multe în comun cu dracul.
De asemenea, am realizat că morala de cabinet practicată şi proferată în medii sterile şi calme, este inoperantă. Cum să vorbeşti despre avort unei femei care a fost violată de zeci de ori şi care îşi urăşte pruncul pe care îl poartă în pântece? Sau să spui unei fete de 12 ani că e păcat să se sinucidă, deşi în fiecare noapte e siluită de un soldat care i-ar putea fi tată sau bunic?
Iar puritanismul care ar avea tupeul să spună că tot ce li s-a întâmplat acestor femei este o pedeapsă (meritată!) de la Dumnezeu, mai bine şi-ar lega o piatră de moară de gât. Fiindcă nu e decât o altă faţă a urii.
Toate astea mă trimit la ideea că nici una dintre religiile lumii acesteia nu merită adeziune deplină faţă de instituţiile pe care le-a instaurat. Că, oricât ar invoca Biblia sau pe Dumnezeu, are şanse reale să comită erori mari. Îmi amintesc că biserica şi-a făcut, de multe ori, singură martiri. După ce i-a omorât, s-a întors şi i-a sanctificat. Admirabil, dar asta înseamnă că poate şi face erori. Cine n-are păcat să ridice piatra cel dintâi.
N-am impresia că spun noutăţi, că am avut parte de revelaţii. Dar m-am trezit şi eu, într-un târziu, şi nu e rău să dai bineţe când te trezeşti, nu?
Închei cu un citat din Mauriac: „e cu neputinţă ca cineva să fie de faţă, şi totuşi este: acesta este misterul credinţei, indestructibil la cei care au căpătat harul până într-atâta încât să reziste şi la omorul unei copile, omor la al cărui singur gând îmi venea să urlu monoton ca o fiară chinuită”. (s.m.)

Nu ştiu dacă e vorba despre acelaşi film, dar găsiţi informaţii despre un documentar pe aceeaşi temă la: http://balkansnet.org/mandy.html .

(Sus: http://www.hotnews.ro/images/articole/img_69533.jpg;
jos: http://www.nato.int/pictures/review/9902/b9902-32.jpg)